Ipostaze feminine în filosofie (I)
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura ideilor »
Autor: David Ilina
Heracleides din Pont, filosof peripatetician, discipol al lui Platon, este autorul unei scrieri cu un titlu oarecum bizar – „Despre femeia lesinata“ (1). Sa recunoastem: acest titlu frivol pare nepotrivit pentru un dialog filosofic. E de mirare faptul ca tocmai aici gasim referiri la „cel dintâi care a întrebuintat termenul «filosofie», … spunând ca niciun om nu este întelept, ci numai zeul“. Dupa cum ne informeaza Diogenes Laertios, era vorba de Pitagora. Acelasi autor comenteaza: „Filosofia se numea mai înainte întelepciune si cel care o profesa era numit întelept, pentru a arata ca a ajuns la cel mai înalt grad de perfectiune sufleteasca; filosof era însa iubitorul de întelepciune“(2).
La rândul lui, când discuta despre relatia subtila dintre cunoastere, adevar si întelepciune, Heraclit din Efes, contemporan cu Pitagora, face referire expresa la „barbatii iubitori de întelepciune“, lasând sa se înteleaga ca numai ei pot avea acces la aceasta suprema iscusinta sau virtute ce trece dincolo de simpla posesie a unei multimi de cunostinte: „Întelepciune înseamna sa te conformezi adevarului, dând ascultare naturii lucrurilor“ (3). Cautatorul viril al întelepciunii nu putea fi însa decât „cel crescut în libertate si în tihna“, dupa aprecierea lui Socrate. Aceasta era conceptia dominanta în Grecia veche. Ea s-a mentinut pentru multe alte secole pâna aproape de epoca noastra.
„Filosofie“, „întelepciune“, „perfectiune sufleteasca“ – iata câteva chestiuni de mare rafinament intelectual care pareau sa fie în contradictie cu menirea, preocuparile si resursele femeii, asa cum erau ele configurate în mentalul colectiv al epocii. Chiar daca în privinta atitudinii fata de femeie situatia prezenta aspecte particulare în cadrul diferitelor cetati si colonii, statutul social al femeii în Grecia antica era incontestabil inferior în raport cu cel rezervat barbatului. Cu anumite (rare) exceptii, femeile nu beneficiau de educatie, traiul lor era încatusat de istovitoarele treburi ale casei (oicos) si ale cresterii copiilor, fiind în general tinute departe de anumite practici intelectuale. Subordonarea, supunerea si fidelitatea fata de sot erau socotite virtutile esentiale ale femeii. Filosofia trecea drept o preocupare spirituala elevata rezervata aproape exclusiv barbatilor (de o anumita conditie sociala). Sub aceste constrângeri nu e de mirare ca vreme îndelungata femeile au avut o prezenta anemica, sporadica si, cel mai adesea, marginala în toposul filosofiei. În definitiv, nicio vocatie (sa admitem posibilitatea ei sufleteasca) nu poate înflori într-un regim de oprimare si marginalizare, într-un mediu politic si religios complet strain ideii de individualitate si libertate individuala.
Asa cum arata istoricul francez Pierre Vidal-Naquet, în modelul ei clasic, cetatea greaca (polis) se definea printr-un triplu refuz: refuz al femeii (cetatea greaca e un „club masculin“), refuz al sclavului (cetatea e un ,‚club cetatenesc“) si un refuz al strainului, considerat barbar (cetatea e un „club autohtonist“). E adevarat ca Platon a acceptat deplina egalitate a femeilor cu barbatii, dar era vorba de proiectul unei cetati ideale. În schimb, Aristotel, preocupat mai mult de realitatea politica a vremii, nu a ezitat sa puna în legatura soarta femeilor cu cea a sclavilor, aratând ca atitudinea prea laxa fata de sclavi si femei e primejdioasa din punct de vedere politic: „indulgenta fata de hiloti îi duce pe acestia la rascoala si la revendicarea egalitatii; cât despre femei, daca îi cârmuiesc pe cârmuitori, cârmuiesc în acest fel cetatea însasi“(4). Demagogia (ca forma corupta a guvernarii democratice) si ginecocratia (puterea dominatoare a femeilor) trebuie neaparat evitate pentru binele cetatii.
Spre buna întelegere a implicarii femeilor în filosofie sa amintim, macar în treacat, si faptul ca, pentru vechii greci, filosofia nu era ceea ce este ea astazi pentru cei mai multi dintre noi, adica un discurs teoretic, un corp de idei, o doctrina, ci o atitudine existentiala, un mod de viata, o terapeutica, chiar o forma a mântuirii (5). Posesia cunoasterii primelor principii si întemeierea vietii omului pe adevar asigurau nu doar putere si prestigiu, ci si sansa de a accede la cele divine.
Femeia lesinata… Sa nu ne grabim sa plasam starea de lesin sub conditia triviala a unei sincope fiziologice consumata ca o temporara pierdere a cunostintei. În definitiv, si Socrate cadea deseori într-o stare vecina cu lesinul, un fel de transa autoprovocata printr-un efort special de concentrare a gândirii asupra ei însesi. La începutul dialogului „Banchetul“, se relateaza faptul ca Socrate soseste cu întârziere, caci a ramas multa vreme neclintit într-un loc, nemiscat si stând în picioare, cufundat în meditatie, „înstapânindu-se asupra spiritului sau“. Aulus Gellius, în „Noptile atice“, descrie parca si mai bine transa lui Socrate: „statea în picioare, fara repaus, în timpul unei zile si unei nopti, de la o aurora la alta, fara a închide ochii, fara a se misca, în acelasi loc, cu fata si ochii îndreptate în aceeasi directie, în atitudine de meditatie, ca si cum sufletul se despartise de corpul sau“(6).
Viziunea platoniciana asupra cunoasterii (împartasita, neîndoielnic, si de Heracleide Ponticul) era centrata în jurul ideii ca stiinta (episteme) presupune o desprindere a sufletului de trup, de materialitatea nemijlocita a lucrurilor. Oricine urmeaza calea speculatiei rationale pentru a cerceta natura sau esenta celor existente ajunge finalmente sa fie cuprins de un soi de ameteala. Este pretul „purificarii“ dobândita prin cunoasterea de tip filosofic. Pe de o parte, cel în cauza trebuie sa accepte despartirea de tot ceea ce trecea mai înainte drept cunostinta sigura, iar acum se dovedeste a nu fi fost decât aparenta înselatoare, iar pe de alta parte sa îndure socul luminii orbitoare a adevarului. Iata pasajul în care Socrate descrie, de aceasta data în „Theaitetos“, experienta dramatica a celui angajat în actul cunoasterii: „Atârnat de înaltimi cum sta, l-au cuprins ametelile si, neobisnuit sa contemple de sus tariile, se nelinisteste, e în încurcatura si se bâlbâie“(7). Totodata, sa nu pierdem din vedere ca, în utilizarea celebrei sale maieutici ori atunci când îsi desfasura discursurile, Socrate se manifesta ca un magician (o spune Alcibiade). Cel putin în unele din aceste momente exercita o mare putere de seductie asupra auditoriului, stârnea un entuziasm filosofic împins pâna la delir, provoca o tulburare profunda a sufletelor. În atari conditii, n-ar fi fost de mirare sa provoace lesinul vreunei femei aflata printre cei ce îl ascultau ca hipnotizati. Nu vom sti, probabil, niciodata la ce fel de lesin se referea Heracleides din Pont, dar putem explora ipoteza ca, lesinata sau nu, femeia bântuie cumva tinutul filosofiei (ramâne sa vedem în ce fel si sub care ipostaze).
Sa nu ne facem însa iluzii. Chiar daca în unele scoli filosofice erau prezente si femei, prim-planul creatiei ideatice, vizionare, a fost acaparat, în toate epocile, de catre barbati. Femeile trebuie sa fi fost mai mereu de fata sau prin preajma atunci când se consuma experienta filosofarii, participau poate la diferitele exercitii sau practici spirituale asociate acesteia, se prea poate ca unele dintre ele sa fi fost chiar gânditoare active, dar în general e sigur ca filosofia a ramas un privilegiu masculin, iar prezenta femeilor în filosofie a fost una discreta. Sigur, faptul se cere explicat, dar trebuie sa ne ferim de solutiile simpliste, grosiere si denigratoare de tipul „femeile nu au organ pentru filosofie“, ceea ce insinueaza incapacitatea lor congenitala pentru travaliul filosofic (în schimb realitatea ne obliga sa acceptam ca ele ar avea „organ“ pentru arte, literatura, stiinte, politica).
Pe de alta parte, sa ne ferim sa atribuim femeilor merite sau roluri pe care, în chip obiectiv, se pare ca nu le-au avut. În acest scop se impune sa demascam mecanismul unei mistificari curente, de esenta religioasa, care consta în convertirea absentei într-o prezenta ascunsa, oculta. Principiul acestei mistificari este ca absenta este mai graitoare ori mai semnificativa decât prezenta, ca ea este doar aparenta, ca ceea ce nu se vede e mai real si mai autentic decât ceea ce se vede. În virtutea acestui mecanism, mai mult decât s-ar astepta ea însasi, femeia e introdusa pe usa din dos a filosofiei si înca în calitate de factor determinativ. Femeia (în diferitele ei ipostaze reale de mama, sotie, amanta, curtezana, preoteasa etc.) e plasata pur si simplu la originea actului filosofarii. Înclin sa cred ca am avea de-a face cu o manie de sorginte feminista, daca n-ar fi o concesie nascuta dintr-o falsa politete. E greu de admis ca femeia a fost sau ar putea fi eterna sursa de inspiratie a marilor constructii speculative sau ca filosofia s-ar fi ivit dintr-o obsesie inconstienta a barbatului pentru cea care l-a adus pe lume sau pentru cea care i-ar putea asigura descendentii biologici ori juisarea de moment. În general e greu de admis ca ideile au sex (8). Cherchez la femme! este (si) în acest caz o pista falsa, inadecvata prin simplismul ei lipsit de inteligenta. În esenta, aceeasi îngustime de spirit e cuprinsa si în grimasa celor care se crucesc când aud de „filosoful cu fusta“.
Nasul Cleopatrei nu poate avea vreun rol în schema explicativa a creatiei filosofice. Daca au fost excluse ori au preferat ele însele sa se pastreze în umbra, adoptând o atitudine mai degraba rezervata fata de filosofie, nu înseamna ca trebuie sa presupunem, în maniera scenariilor conspirationiste, ca femeile sunt cele care au condus „jocul“ si ca în chip deliberat
s-au folosit de barbati, asmutindu-i în lupta de idei. Daca au cam lipsit de pe scena, nu înseamna ca au fost prezente semnificativ în culise; daca n-au fost vizibile, nu înseamna ca au „lucrat“ în si pe ascuns. Iata de ce afirmatii de tipul „vrem, nu vrem, fermentul emulatiei filosofice ramâne femeia: barbatii au facut mereu filosofie cu gândul la fantasma feminina“ sau ca „adevaratii filosofi sunt cei care au avut un suflet de femeie“ (9) mi se par nu doar nebuloase, ci si complet fanteziste.
Data fiind putinatatea si precaritatea referintelor istorice ce ne stau la îndemâna pentru perioada antica, nu ne ramâne decât sa umplem golurile cu presupuneri sau conjecturi cât de cât rezonabile. Ne miscam pe un teren nesigur, cu identitati incerte, construite în mare parte imaginativ-anecdotic, în legatura cu care nu stii unde începe si unde se termina legenda. Informatiile privitoare la femei sunt fragmentare, fulgurante, pomenite în treacat, într-o maniera laconica, parcimonioasa. Miturile si legendele se vor împleti inevitabil cu putinele marturii demne de încredere. Latura anecdotica, fictiva sau cvasifictiva, va alterna ori se va întrepatrunde cu informatia istoriografica obiectiva (10). Sa începem cu stratul anecdotic al problemei.
A ajuns de pomina patania lui Thales, mare matematician si astronom, unul dintre cei sapte întelepti antici greci, primul filosof al naturii, care obisnuia sa priveasca mai mult spre cer decât spre pamântul pe care pasea. Într-o seara, iesind din casa însotit de batrâna sa servitoare traca pentru a observa stelele, s-a întâmplat sa cada într-o groapa (dupa altii, într-un put). Auzindu-l cum geme si striga dupa ajutor, femeia îi spuse: „Cum vrei sa stii ce-i în cer, Thales, când nu esti în stare sa vezi ce-i la picioarele tale?“ De alte amanunte nu dispunem, dar nu ne e greu sa ghicim zâmbetul ironic, poate chiar sarcastic, al celei ce a simtit nevoia sa „prelucreze“ ironic penibilul accident. Pesemne, pret de câteva clipe, ea a savurat o oarecare satisfactie, aceea a cuminteniei simtului comun, care are si el stiinta lui, de pilda stie sa se fereasca de primejdii inutile. Sub învelisul acelei aparent nevinovate întrebari femeia a strecurat propria ei credinta, o alternativa la presupozitiile asumate de filosoful Thales.
Era o buna ocazie pentru „fizica“ de a lua peste picior „metafizica“. Cam în aceasta cheie a interpretat si Guthrie interventia batrânei, de vreme ce o califica drept „batjocura unei slujnice obraznice“ (11). În dialogul „Theaitetos“, Platon (prin gura lui Socrate) face referire expresa la acest celebru episod. Thales ar fi fost luat „zice-se, peste picior“, dar – comenteaza autorul – „aceeasi zeflemea se potriveste tuturor acelora care îsi petrec o viata cu cautarea întelepciunii“. Luarea peste picior, zeflemeaua vizeaza incapacitatea filosofiei de a încorpora finalitati utilitariste, ori, în viziunea lui Platon, tocmai în aceasta rezida meritul ei principal. Acelasi text arata ca femeia care îl însotea pe Thales era „o servitoare din Tracia, minte aleasa si subtire“. Prin urmare, nu era vorba despre o fiinta marginita si obraznica, ci mai curând despre una care trebuie sa-si fi avut propria ei întelepciune, de vreme ce poseda o astfel de minte (12).
La o privire superficiala, povestea lui Thales ne-ar putea face sa credem ca femeia, aici în ipostaza umila, marginala a unei servitoare ignorante, se afla într-un raport de absoluta exterioritate cu filosofia; nu numai ca filosofia îi era inaccesibila, dar gaseste de cuviinta s-o dispretuiasca. În acceasi logica, ea n-ar putea vedea în filosofie decât o preocupare excentrica inventata de barbati, careia acestia i se consacra cu un patos demn de o cauza mai buna. De altfel, admitând provizoriu pomenita ipoteza, o asemenea atitudine ar fi fost consonanta cu opinia dominanta în epoca: doar politica si razboiul erau pe atunci demne de un om liber, în vreme ce aceasta forma de cunoastere ce nu-si gasise înca nici macar nume era cel putin suspecta. Heraclit, de pilda, deplângea faptul ca „grecii nu-s înclinati sa-si puna în lumina pe oamenii lor întelepti si neglijeaza frumoasele lor învataturi, facute sa fie ascultate cu atentie si însusite“ (13). Nici în vremea lui Platon lucrurile nu stateau mai bine, caci „filosofii nu au parte de cinste prin cetati“ (14). Si totusi, spusele femeii contin, la modul implicit, o provocare de natura metodologica. Cu ce trebuie sa înceapa cunoasterea? Care îi sunt limitele? Putem accede la „principiile prime“, putem trece dincolo de lumea accesibila experientei? Înainte de a se fi simtit ofensat în vreun fel, Thales ar fi trebuit sa sesizeze legitimitatea acestei chestionari. Femeia-salvatoare, „femeia aceea înteleapta“, dupa aprecierea lui Constantin Noica (15), nu pare sa conteste importanta sau legitimitatea cercetarii cerului (un simbol potrivit pentru transcendenta), ci doar ordinea prioritatilor în materie de cunoastere. Sclava traca aflata în serviciul lui Thales împartasea convingerea ca omul trebuie sa stie mai întâi „ce se afla la picioarele sale“ si numai ulterior „sa puna suflet pentru a sti ce se afla în cer“. Biata femeie nu putea banui ca buna întelegere a „lumii de aproape“ se câstiga uneori doar printr-un ocol initiatic prin „lumea de departe“.
NOTE:
(1) Acest titlu este pomenit de Diogenes Laertius. Scrierea ca atare.nu
s-a pastrat. Despre Heracleides din Pont, reputatul istoric al filosofiei W.K.C. Guthrie scrie: „Heraclide Ponticul era elevul lui Platon; el s-a alaturat Academiei aproape în acelasi timp cu Aristotel, fiind un filosof remarcabil si un om de stiinta autodidact“. Vezi W.K.C. Guthrie, „O istorie a filosofiei grecesti“, vol. 1, Ed. Teora 1999, p. 126.
(2) Diogenes Laertios, „Despre vietile si doctrinele filosofilor“, Ed. Academiei, 1963, p. 118.
(3) Gheorghe Vladutescu, „Filosofia în Grecia veche“, Ed. Albatros, 1984, p. 21.
(4) Pierre Vidal-Naquet, „Vânatorul Negru“, Ed. Eminescu, 1985, p. 315.
(5) Pierre Hadot, „Ce este filosofia antica?“, Ed. Polirom,1997, p. 27-33.
(6) Aulus Gellius, „Noptile atice“, Ed. Academiei, 1965, II 1, p. 51.
(7) „Theaitetos“, în Platon, „Opere“, vol.VI, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, 1989, p. 225. Regasim în aceste cuvinte celebra experienta a „urcusului sufletului spre locul inteligibilului“ evocata de Platon în dialogul „Republica“ atunci când se serveste de alegoria (mitul) pesterii.
(8) Andrei Cornea, „Sa aiba ideile sex?“, articol aparut în revista „Cuvântul“, nr. 5, mai 2006, p. 19. Împartasesc punctul de vedere exprimat de A. Cornea în articolul citat: „daca filosofia vrea sa aiba drept ideal adevarul, ea nu trebuie sa aiba de-a face nici cu feminitatea, nici cu masculinitatea; ideile nu trebuie sa aiba nici sex, nici gen, nici patrie, nici timp, nici clasa sociala, nici cer propriu“.
(9) Sorin Lavric, „Paradigma feminina a auditorului“, revista „Cuvântul“, nr. 5, mai 2006, p. 19.
(10) O succinta prezentare a temei rolului istoric al femeilor în filosofie gasim în lucrarea lui Peter J. King „O suta de filosofi. Ghid prin lumea celor mai mari gânditori“, RAO, 2006,
p. 40. Între sursele cele mai importante pentru tema aflata în discutie trebuie amintite: Aedius Menagius, „Historia Mulierum Philosopharum“, publicata în 1690 si 1692 si reeditata ulterior, dar mai ales Mary Ellen Waithe, „A History Of Women Philosophers“, 1987.
(11) W.K.C. Guthrie, lucrarea citata, p. 56.
(12) Platon, lucrarea citata mai sus, p. 223.
(13) Diogenes Laertius, lucrarea citata,
p. 426.
(14) „Republica“, în Platon, „Opere“, vol. V, Ed. Stiintifica si enciclopedica, 1986, p. 283.
(15) Constantin Noica, „Despre lautarism“, Ed. Humanitas, 2007, p. 51. Noica nu-si ascundea mândria de a ne fi cuplat vag-spatial cu marea filosofie europeana prin legendarul Orfeu, Diotima si sclava lui Thales, care proveneau din vastul teritoriu al Traciei „ce ne învaluie si pe noi“.