America, America...
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura epoca noastra »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Un fost student, care, dupa cum se va citi, nu si-a consumat înca statutul pur conjunctural, mi-a relatat, în scris, despre „experienta americana“. America lui, si ea conjuncturala, este un El Dorado demitizat, aproape dezafectat si pentru ca s-a opus irefutabilei dorinte de îmbogatire a acestui tânar de 23 de ani. Lumea descrisa este, temporal si spatial, un fel de America de dincolo de gârla!
Prolog: un vis cu „determinare“
„Eu mi-am dorit sa plec în America pe tir, de câtiva ani. Pentru asta am urmat un traseu destul de lung si nesigur; cea mai simpla cale si mai ieftina era sa ma apuc de o facultate si sa prind o viza (pentru studenti, pe perioada verii). Cum în primul an trebuia sa am medie peste 9, nu mi-am facut iluzii ca o sa plec din primul an; în al doilea an trebuia sa am o medie de cel putin 7,50 pe primul semestru si sa nu am restante în primul an! Asta
s-a si întâmplat; am fost la interviu la Bucuresti pentru contract, am fost la viza, am ajuns în Alaska, am obtinut si permis în SUA si m-am trezit pe tir! Faptul era împlinit! Nu stiam ce presupune, dar reusisem ceea ce îmi propusesem cu ani în urma, reusisem sa ajung sofer de tir în SUA. Evrika! Nici nu ma gândeam sa fac facultate si acum o termin, mai greu, cu greu, dar o termin! Poate învatam mai bine si mai mult la scoala, dar cât studiaza altii si cât lucreaza si abia se descurca în România... iar altii nici nu se omoara cu optiuni nobile, dar sunt foarte bogati; nici nu stii unde sa-i încadrezi, la destepti sau la hoti. Sunt de parere ca fiecare trebuie sa faca ce simte si ce crede ca e mai bine pentru el! Acum pot sa spun ca nu am vrut sa îmi irosesc tineretea pe tir sau niciunde în SUA. Deocamdata vreau sa ma mai bucur de viata, pentru ca asa este de scurta, iar anii tineretii nu se mai întorc; sunt cei mai frumosi ani din viata, oricine stie asta; eu îi traiesc, îi simt si vreau sa-i traiesc cu intensitate. Viitorul este incert pentru toata lumea; nu se stie ce ne astepta pe niciunul. Ceva resurse mai am, si oportunitati la fel! Cred ca trebuie doar sa le dau ocazia; si... oricine ar trebui sa faca la fel“. Unchiul Sam, cel din Alaska banilor adevarati ... „...aveam contract de munca în Alaska, într-un orasel numit Petersburg, pe o insula în Oceanul Pacific, la o fabrica prelucratoare si producatoare de produse pe baza de peste. În contractul nostru de munca spersonajul nostru a plecat împreuna cu un alt român, pe care îl numesc Ionut, n.m.t eram angajati ca si sea food procesor. [...] Dupa trei escale pe niste mici insulite din Oceanul Pacific, în apropiere de Canada, ajunsesem într-un loc pe care aveam sa-l urasc, pentru ca traisem cea mai proasta perioada din viata mea! A fost un chin! [...] În sfârsit am ajuns la destinatie, un orasel cu un aeroport... pe masura, dându-mi seama ca mai multi pasageri scoborâsera dintr-un avion de Seattle, n.m.t mergeau tot înspre locul unde mergeam si noi. La aeroport ne-a asteptat o fata, care lucra la fabrica respectiva, care ne-a luat cu masina si ne-a dus sa ne cazam. Nici nu vreau sa-mi amintesc cum m-am simtit când am vazut unde o sa fim cazati si în ce conditii! Odata ajunsi acolo am fost dusi la unul dintre managerii firmei, Lory Roberts, care trebuia sa ne vada, sa ne arate si sa ne explice care sunt conditiile de munca si de locuit. Urma sa fim cazati în camere de câte 16 persoane, cu toalete comune. Mie mi se parea ca este mai ceva decât la închisoare. Sa va prezint o scurta descriere a locului unde urma sa fim cazati si unde aveam sa lucram sceea ce prezint sunt fragmente dintr-o scrisoare atasata la un mail; asa cum am mai informat, tânarul îmi este student, n.m.t: dormeam într-o cladire cu doua etaje, la parter era cantina, unde mâncau toti angajatii, la etajul unu erau cazate fetele si câtiva baieti, iar la etajul doi erau cazati baietii, printre care si eu cu prietenul meu; lânga aceasta cladire se mai gasea o alta pentru cei care lucrau noaptea si pentru unii dintre sefi; peste drum era fabrica cu pricina. Eram chiar aproape de centrul orasului, care însemna câteva magazine, o sala de sport si de înot si o biblioteca; bineînteles, erau si doua hoteluri micute, mai bine zis pensiuni. Casele de acolo erau foarte frumoase, unele dintre ele, cele care se aflau pe tarmul Oceanului Pacific, cred ca erau în special case de vacanta; dar am vazut si case foarte modeste, chiar cu nailon în fereastra, în loc de sticla! În general, oamenii erau foarte prietenosi. Datorita faptului ca acolo cei care au populat zona au fost norvegieni, dar si pentru ca erau multe insule în apropiere, nepopulate, doar paduri de conifere si munti, zona se numea „Mica Norvegie“. Preturile din oraselul acela erau foarte mari în comparatie cu cele de pe continent; asa e în Alaska [...] Dintre muncitorii de la fabrica, majoritatea erau studenti europeni: slovaci, cehi, foarte multi turci, polonezi multi si 12 români. Toti eram condusi acolo de nevoia de a face bani. Initial, teoretic, era vorba de multi bani, câstigati în cele doua luni si doua saptamâni de contract; cel putin asa ne promisesera cei cu care semnaseram contractul. Primeam 7,15 dolari pe ora (pentru primele 8 ore), iar pentru cât puteam peste program (adica înca maxim 8 ore de lucru) se plateau 10,75 dolari. La prima vedere, calculat pe perioada contractului, era mai mult decât speram; însemna peste 9000 de dolari în doar doua luni si jumatate! Tocmai acesta a fost motivul pentru care am ales sa muncim în îndepartata Alaska. A, da, banii de cazare urma sa-i primim înapoi, daca respectam perioada contractuala, acelasi lucru s-ar fi întâmplat si cu banii cheltuiti cu biletul de avion (de pe continentul nord-american pâna în Alaska si retur). O masa costa 3,75 dolari, mâncai cât doreai; dar, degeaba, ca mâncarea nu era buna, nu avea niciun gust! Acolo am mâncat, aproape toate mâncarurile pe baza de peste de tot felul, crabi etc. Am consumat si icre negre, crude, pentru ca am avut ocazia sa lucrez cu ele. Nu puteam sa ma acomodez cu 15 colegi de camera – americani, turci, cehi, slovaci, mexicani si polonezi, care faceau galagie, trânteau usi, veneau beti, unii mai lucrau si noaptea, sau mâncau în camera, ori mergeau la dusuri, nu se putea dormi normal în camera. Ma gândeam însa ca daca o sa încep sa lucrez, timpul o sa treaca si ca daca o sa suport... o sa plec mai bogat cu 9 000 de dolari! Din pacate nu s-a întâmplat asa! Am ajuns acolo cu 6 zile înainte de contract, ca sa fim prezenti din timp si ca sa vedem cu ce o sa ne confruntam. În primele zile ne-au facut legitimatii, cu poza, pe baza carora mâncam si pontam când intram si ieseam de la munca. Ne-a fost prezentata fabrica si explicate procesele desfasurate acolo. Dar trecuse deja o saptamâna si nu lucraseram nimic; plateam mâncarea, din lipsa de activitate mergeam la înot, la sala, dar si la barurile din oras, si toate astea costau, iar noi nu câstigam nimic, doar cheltuiam. Nu prea aveai ce face altceva pe insula aceea mica! Eu plecasem cu ceva bani de acasa; dupa ce am platit tot, contractul de munca, firma care a intermediat contractul, biletul de avion, taxa de viza, adica peste 2 500 de dolari, mai aveam la mine aproape 3 000 de dolari. Când am vazut ca nu se prea lucreaza îmi venea sa plec, cât mai repede, de acolo. Planul meu de acum, adica planul B, era sa fac macar ceva bani, apoi sa plec. De fapt, aveam un plan prestabilit din România, tocmai de aceea plecasem cu bani de acasa. Voiam sa ma fac sofer pe tir, pentru ca doar asa se câstigau bani adevarati în SUA.“„...eram ca niste animale...“„Trecusera aproape doua saptamâni si nu am lucrat nimic. În aceasta situatie se aflau toti studentii veniti; lucrau, totusi, cei care fusesera anii trecuti, ei si foarte multi mexicani. Managerii încercau sa arunce vina ba pe timpul rece si pe vara care avea sa întârzie, ba pe încalzirea globala! Era luna iulie si zapada nu parasise înca poalele muntilor! Se mai spunea ca si pestii sunt vinovati deoarece înca nu au început sa migreze si sa depuna icre. Asa ca toata lumea astepta pestele, ca sa-si înceapa rostul, astepta munca promisa. Pentru mine era însa clar, trebuia sa plec cât mai curând, cu sau fara bani! Asteptam sa îmi vina «social security number» prin posta la adresa fabricii, ca sa îmi pot face un ID-buletin de Alaska; pentru asta aveam nevoie de contract de munca si domiciliu stabil în statul respectiv. Dupa cele doua saptamâni de expectativa am început, în sfârsit, sa lucrez, dar putin... apoi, intensitatea lucrului a oscilat, caci ba munceam 10-12 ore pe zi, ba 3-4 ore! În orice caz, când lucram eram frânt! Întâi am muncit în cold-storage; taiam peste înghetat; era frig, apa multa si miros greu. Aveam echipament de protectie, manusi, pantaloni, haine si o punga pe cap; erau impermeabile. Si totusi, aceasta era una dintre cele mai urâte meserii din lume! Erau doua benzi pe care se curata si spala pestele. La capat de banda erau niste cutite speciale care taiau capul pestelui, apoi se scoteau intestinele si icrele, se spala interiorul bine, cu o lingura din mijlocul careia curgea un jet de apa, apoi partile comestibile ale pestelui se cântareau si se asezau pe niste tavi speciale, aflate pe niste rafturi mobile, se asezau dupa greutate. Dar toata treaba asta mergea atât de repede încât nu puteai sa respiri. La fiecare doua ore se acorda o pauza de zece minute. De la 5:45 dimineata pâna la 8 se servea micul dejun, de la 12 la 13 urma pauza de masa, iar de la 17 la 18 cina. La amiaza, în fiecare zi din saptamâna avea câte un fel de mâncare; de exemplu, martea „se dadea“ hot-dog; miercurea, hamburger etc. Pentru a-mi usura munca, am facut un curs pentru motostivuitor (fortclift), în speranta de a lucra pe o astfel de masina, parându-mi-se mai usor! Am dat un test scris si o proba practica; astfel, am obtinut permisul, valabil pâna în 2010. Din pacate, am fost „rezerva“ la asa ceva, pentru ca toate motostivuitoarele erau ocupate; din nou, am fost dezamagit! Apoi m-am mutat in eggs room (camera icrelor), unde am lucrat cu specialisti japonezi în prepararea icrelor, icre care luau drumul Japoniei, în cea mai mare masura. Japonezii erau foarte meticulosi în privinta icrelor: acestea veneau pe o banda unde erau asezate cât mai bine pentru a fi separate de o centrifuga electrica ce separa fiecare ou în parte; apoi icrele se introduceau în niste cazane cu sare si conservanti pentru a prepara icrele pentru vânzare. Cele mai scumpe icre costau 500 dolari/kg. Doar pe baza icrelor se plateau cheltuielile fabricii si salariile, pestele si crabii constituind profitul. Am uitat sa mentionez despre vreme... aproape în fiecare zi ploua, temperatura fiind de aproximativ 9 grade Celsius plus-minus 2 grade. Noaptea era scurta, avea în jur de 4-5 ore; se înnopta pe la ora 23, iar dupa ora 3 dimineata se facea zi; la început mi s-a parut ciudat. Oricum, nu puteam sa dorm si mai ales când munceam eram foarte foarte obosit. Ma trezeam dimineata, ma uitam pe geam înspre ocean si ma gândeam ce departe eram de casa; îmi era tare dor de ea! Cel mai rau m-am simtit când prietenul meu Ionut s-a mutat în alt dormitor, deoarece lucra noaptea si dormea ziua, avea nevoie de un alt mediu. Atunci
m-am simtit asa de singur si de strain! Doar eu eram român în dormitorul meu. Nu aveam voie sa mergem în alte camere decât în cea în care dormeam; cu români ma vedeam doar la masa, pe culoar si la munca, atât! Era ca la închisoare! Abia asteptam sa plec de acolo, chiar si fara bani, doar sa plec! Managerii fabricii si-au batut joc de noi, de toti, inclusiv de americanii care lucrau acolo. Doar profitul de pe urma noastra ii interesa; eram ca niste animale, împinse doar de dorinta de a câstiga bani; unii erau asa; altii voiau doar sa-si recupereze banii cheltuiti ca sa ajunga în Alaska; multi nu vor avea însa banii necesari ca sa se întoarca acasa. Eu voiam sa plec cu orice pret, fara câstig, fara sa recuperez banii investiti, deoarece în situatia data nu se întrevedea nimic optimist! Dar managerii faceau alte promisiuni, dar în asa maniera încât îndeplinirea acestora era responsabilitatea pestilor! Spuneau ei ca daca va fi mai mult peste, va fi munca, deci vor fi si mai multi bani! Doar vorbe!“ Românisme...Dupa o sedere scurta, dar placuta în Las Vegas, înrobit de imaginea morganaticilor dolari americani, tânarul fagarasean solicita ajutorul unor rude apropiate pentru a-si face „un alt rost“, pentru a gasi gazduire si sprijin pentru un alt loc de munca pe scurta perioada de timp ramasa din programul „Work and Travel“. Astfel, dupa ce a obtinut ID-ul, adica „buletinul de Alaska“, statia-terminus parea a fi Detroit, „capitala tirurilor din SUA“: „Dupa cum va spuneam, plecasem din Las Vegas, la locul de întâlnire cu un baiat, tot sofer de tir, unul George, un român din Tulcea. El s-a oferit sa ma duca pâna în Cleveland, de acolo urmând sa iau un autocar pâna în Detroit. Trebuia sa ne întâlnim în statul Arizona, în orasul Kingman. Ne-am sincronizat perfect, încât am ajuns în acelasi timp. Nu am mai stat mult si am pornit spre Cleveland; era un drum destul de lung, dar si cel mai ieftin pentru mine; mai bine zis, gratis! Din Arizona pâna în Ohio erau multe state si multe mii de mile, asa ca distanta a fost parcursa în mai mult de doua zile. Atunci am vazut ce presupune cu adevarat viata de sofer pe tir: multi bani, dar si multa oboseala si risc.Ajuns în Cleveland, m-am despartit de George si din nou m-a preluat altcineva, un tip din Oradea, paradoxal nu era un fagarasean de-al meu, pentru ca în Cleveland, 90% din emigranti sunt din zona Fagarasului. M-a dus la el acasa, am mâncat o ciorba româneasca, aproape ca acasa, am facut un dus si am plecat spre autocar, care ma ducea la destinatia finala, Detroit. Am ajuns dupa ora 10 seara, urmând ca Doru sa ma astepte în autogara; dar nu era acolo, întârzia sa apara; ma gândeam ca nu se tine de cuvânt, dar pâna la urma a aparut. M-a luat si m-a dus la parohia preotului Mihut, amintita mai sus! Nu pot spune ca acolo n-a fost bine; am avut toate conditiile; am primit un apartament cu 2 camere, o sufragerie si o bucatarie dotata cu tot ce trebuie; mai putin televizor si calculator. Trebuia sa mai primesc si o masina de la Doru; normal, una veche asa cum mai foloseau doar soferii lui de tir; pâna la urma însa, nu am mai primit-o! Pentru carnet am vorbit cu un domn Radu, tot din România, care avea o scoala de soferi pe tir. Vreau sa va spun ca nu îmi venea sa cred când am vazut cum s-a rezolvat foarte rapid un contract de munca în acel stat. Acel Radu, pe care nu îl mai vazusem, vorbisem doar la telefon cu el, m-a trimis la o secretara de la o firma din Detroit, care contra sumei de 800 de dolari îmi facuse o angajare la acea firma; pe loc, mi-a dat un cec în valoare de 415 dolari, suma care însemna echivalentul muncii mele pe doua saptamâni, diferenta pâna la 800 dolari, ramânându-i ei! Am fost la banca, am ridicat banii de pe cec, eu având nevoie de dovada unei tranzactii cu o oarecare banca din statul acela, ca sa reiasa ca eu am activitate acolo. Mai luasem legatura tot cu un român, care era translator, în special pentru cei care voiau sa obtina un permis de conducere, mai usor si mai repede; se cunostea destul de bine cu cei de la permise! El îmi spuse si raspunsurile corecte pentru a-mi lua cu bine chestionarele de la sala; bineînteles, contra unei sume de bani, în orice caz aproape 1000 de dolari sun Pitesti românesc, în Detroit?!, n.m.t. În total au fost trei chestionare, pe care le-am trecut; urma proba practica pentru autoturism. Nu ma asteptam sa sustin proba practica în aceeasi zi. Am fost programat în dupa-amiaza aceleiasi zile. Am platit o taxa de examinare pentru traseu, o taxa în valoare de 40 de dolari; urma sa folosesc masina lui Doru, angajatorul meu; era un Crysler Pacifica, cu dimensiuni mult mai mari decât ale unui autoturism european. Proba practica însemna: parcare laterala, mers cu spatele, o oprire la o linie, traseu prin oras si pe autostrada. Am condus în jur de 30 de minute. A fost bine, cu toate ca nu
mi-a placut ca examinatorul meu a fost o femeie de culoare stânarul român si cu alte prilejuri gaseste noi argumente pentru a-si justifica prejudecatile, rasismul de inspiratie europeana, n.m.t, grasa si cred ca si putin ticnita. Pâna sa mergem la masina, înainte de proba practica, ea cânta si dansa pe trotuarul din apropiere; mi s-a parut ciudat pentru un examinator si faceam comparatie cu cei de la noi, care au, cel putin, un aer de seriozitate! Eu eram la volan, ea lânga mine în dreapta, iar Doru în spate; instructoarea avea o foaie pe care mai nota, din când în când, cred ca punctele pentru condusul meu; povestea cu Doru si îmi dadea uneori indicatii pe unde sa merg. În orice caz, totul s-a terminat cu bine! [...] Conditia de „tirist“„Ma aflam la biserica si asteptam cu nerabdare sa primesc permisul prin posta; dupa 6 zile, l-am primit în plic pe adresa bisericii. În acest interval de timp, cât am stat la biserica, am mai câstigat un prieten care era si el tot sofer pe tir, Cornel îl chema, era de lânga satul meu, lânga Fagaras; eu locuiesc în Dridif, iar el in Beclean! El era în America de 9 ani. Venise cu sotia sa cu Loteria Vizelor si, dupa un timp, au ajuns amândoi soferi pe tir. Multe familii fac acest lucru, pentru ca se câstiga multi bani! Au avut si un baiat, pe care îl purtau cu ei, deoarece cea mai mare perioada de timp erau în tir. Asa au trecut câtiva ani si, din pacate, au avut un accident cumplit; au cazut cu tirul de pe un pod, exact în cap; din nefericire, copilul a murit, sotia lui si-a spart bazinul, iar lui, tirul i-a strivit picioarele, pe care i le-au amputat! Cornel a zis ca în momentul acela se gândea sa vina acasa; strânsese 300 000 de dolari! Cu toate astea, a ramas în SUA, acum are proteze la picioare, încât nu îti dai seama ca a ramas infirm si este tot sofer pe tir! Si-a cumparat casa, a divortat, s-a recasatorit tot cu o tânara studenta din România, care a ramas ilegal în SUA, si acum are un alt copil! Pe acest om l-am admirat pentru vointa cu care
si-a continuat viata. L-am vizitat de multe ori, cât am stat în Detroit. Am mers la ziua lui, am dormit la el într-un weekend, am fost pe la supermarketuri, la gratare etc.În România mai condusesem doar când am facut scoala de soferi, dar nu se putea compara masina pe care am facut scoala cu un tir american! Tirurile din Europa au în jur de 18 metri, dar cele din America au vreo 22! Cabina este mult mai mare si mai dotata. Într-un tir se gasesc, de obicei, televizor, dvd, mp3 player, frigider si doua paturi destul de mari. Deci ma aflam la volanul unui tir american! Nu vreau sa ma laud, dar m-am descurcat mai mult decât bine; cele mai mari probleme le aveam la datul cu spatele la rampe, la încarcat si descarcat; trebuie sa dai înapoi cu spatele facând s-uri; am avut probleme si cu virajele, mai ales la dreapta, la început luam bordurile cu ultimele roti ale trailerului; dar, încet, încet, am învatat! Asa deci, am plecat din Boytonbeach, eu la volan, Doru în dreapta mea; era foarte obosit; sa conduci din Michigan pâna în Florida...! Dupa ce a vazut ca ma descurc bine la condus, si-a permis sa mai atipeasca. Ne îndreptam catre statul Alabama sa încarcam apa plata, care trebuia dusa undeva în nordul Michiganului. Dupa ce am încarcat apa ne-am îndreptat spre Atlanta (Georgia) ca sa-l luam pe viitorul meu coleg de tir, pe Vali, un alt român din Târnaveni. Dupa ce condusesem atâta drum, aproape tot drumul spre Michigan, eram frânt (desi a condus si Vali)! Vreau sa va spun ca în SUA autostrazile trec prin orase, nu le ocolesc ca în Europa, si când prinzi trafic, mori! Mie unul mi-a fost greu sa ma acomodez cu dormitul în tir; pur si simplu, nu puteam dormi din cauza zgâltâielilor, a virajelor si a frânelor. În tot acest timp, am oprit sa mâncam, sa alimentam; se alimenteaza cu cardul, existând o limita, din câte îmi amintesc, de 600 de galoane pe zi. Cu Vali m-am înteles foarte bine, înca de la început; el fusese boxer, eu am mers la sala de culturism câtiva ani, deci aveam ce povesti s?!, n.m.t.Am ajuns dupa câteva zile înapoi, la Detroit. În sfârsit: dus si pat. Doru, la început, nu îmi spusese nimic, cum ca înainte de curse trebuie sa îi las vreo garantie! Înainte sa plec în urmatoarea cursa împreuna cu Vali, el mi-a cerut sa-i las drept garantie 2000 de dolari! Mi-a spus ca el m-a facut sofer, mi-a oferit adapost etc. Eu voiam sa ramân oricum la el mult si bine, sa lucrez, nici nu ma gândeam la asa ceva din partea lui sdeci, fostul student avea de gând sa ramâna ilegal în SUA si sa munceasca la negru, n.m.t. Voia sa fiu la dispozitia lui tot timpul si în viitor. În plus, salarizarea era o chestie abuziva, el îmi dadea 30 centi/mila; faceam de 600 de mile pe zi, deci obtineam 180 de dolari! Când am vazut ca prietenia si bunavointa manifestate erau doar de conjunctura, ca exploata ca un capitalist feroce, m-am gândit sa plec de la el, altundeva, sau chiar sa ma întorc acasa. Îmi facusem bagajul ca sa merg la Cornel, cel fara picioare, dar colegul meu Vali m-a rugat sa mai reflectez si sa plec cu el în urmatoarea cursa. Am acceptat sa merg în continuare, dar nu mai manifestam aceeasi aplecare pentru soferia pe tir! Era si destul de greu, erai plecat tot timpul, ca altfel nu faci bani, fara casa, tot în tir, oboseala multa! M-am întrebat: oare chiar merita? Am mai facut câteva curse cu Vali, prin Texas cu ketchup, prin New Mexico cu pepeni. Cred ca am fost în peste 40 de state cu tirul. Am ramas impresionat de autostrazile suspendate din Dallas, caci erau pe trei sau pe patru nivele.“Plecarea, „învatamintele“ si întoarcerea„Din cauza dezamagirilor, a proastei impresii pe care mi-o facuse America, de dor, dar si pentru ca hernia mea ma durea cu toate ca nu faceam efort fizic, m-am hotarât sa revin în România. Am sunat la aeroport, în New York, pentru ca de acolo aveam avion spre Romania, sa schimb biletul cu altul, mai repede de termen; deja uram America, voiam sa ma întorc acasa. Nu ma mai interesau banii. Doar sunt tânar, am toata viata înainte si multe oportunitati, nu doar în USA! Ma gândeam sa revin în tara, sa ma operez, sa îmi termin scoala! Lasasem si alte lucruri neterminate si voiam sa le duc la capat! Dupa cum va spuneam, am vorbit la aeroport sa schimb biletul.Cât am asteptat autocarul, am vorbit cu vreo trei persoane, care au vazut ca sunt strain si m-au întrebat unde merg. Oricum, când le-am spus de unde sunt, au ramas surprinsi. Ei nu au iesit, toata viata, decât în apropiere de acel oras! Îmi amintesc ca am fost la un fast-food, iar vânzatoarea m-a întrebat de unde sunt, pentru ca aveam alt accent. De Romania nu a auzit niciodata, doar de Dracula si de Transilvania. S-a mirat când i-am spus ca stau la 50 de mile (80 km) de castelul lui Dracula. Pe la ora 17 a venit autocarul, cu un pic de întârziere (voi schimba vreo 4 autocare pâna în New York). Cei mai multi dintre calatori erau negri; din 50 de locuri, cât are un autocar, 45 dintre locuri erau ocupate de negri, si soferul era negru! Am cautat sa ma asez lânga unul mai alb,dar când l-am întrebat de unde e, el a zis ca e din India si ca locuieste la New York cu familia de vreo trei ani. Îmi era scârba! Miroseau ciudat si vorbeau foarte vulgar! Si eu vorbesc câteodata astfel, dar nu ca ei! Si în gura mare! Îi vezi cu bling-blinguri la gât si cu castile de muzica în urechi! Pleava Americii.... Stiu ca va spuneti ca sunt un primitiv, un rasist, mi-ati mai spus-o, dar sa stiti ca si americanii îi vad cu alti ochi! Cu toate ca nu ai voie sa zici ceva de rau de ei, sau de alte natii, cu toate ca nu se fac discriminari rasiale, de sex, de religie, în intimitate oamenii gândesc altfel, asa ca Basescu al nostru! [...]Negri si tiganiEram emotionat ca o sa ma întorc acasa! La aeroport am vazut multi studenti care se întorceau în Europa; sigur, tot cu programul „Work and Travel“ au fost în SUA. Pe chipurile lor nu prea se vedea bunadispozitie, semn ca nici ei nu prea au facut mare lucru în SUA. Cred ca cine a fost odata si nu a câstigat bani, nu se va mai duce a doua oara; poate doar sa se plimbe. În orice caz, este trist sa vezi studenti, unii chiar foarte buni, din România cum se duc sa munceasca în SUA si nu numai, pentru mai nimic! În plus de asta, când vezi ca mai ai si un sef sau un supraveghetor care nu are nici un pic de cultura si nu stie pe ce lume se afla, dar te umileste... Mie
nu-mi pare normal sa le dea directive un mexican urât si jegos sau un negru nespalat unor oameni care au facut o facultate sau chiar sunt la master! sca sa fiu onesta cu cititorii, trebuie sa va spun ca studentul în cauza a fost un student mediocru, nu a frecventat cursurile, fiind interesat doar sa intre în posesia unui diplome care sa-i satisfaca egoul, asa ca motivatia subliminala este superficiala; de altfel, în raiul lui rasist nu au ce cauta nici tiganii!, n.m.t Îmi amintesc ca în Alaska era un mexican care era sef la una din sectiile de productie la conserve de peste, sef care semana cu tiganii care la noi stau în case de chirpici. Dar asa este lumea în care ne aflam, nedreapta si rea! Suntem egali doar teoretic! Fiecare om are pretul lui. În SUA am dat de oameni care erau plecati demult din Romania, nu aveau mai nimic deoarece de ani de zile lucrau doar pentru mâncare si cazare; nu îmi venea sa cred! Le este rusine sa se întoarca acasa sdeci avem o specie mai veche de rasism, ceva în care „ura de rasa“ se combina cu „ura de clasa“?, n.m.t. America înseamna doar munca si atât... Da, recunosc ca sunt putin rasist, asta fiind o mostenire de familie! Sa va dau un exemplu: daca o sa mergeti cu un mijloc de transport în comun si ar fi câte doua scaune, iar pe fiecare dintre cele doua scaune pe câte unul ar sta un român si pe celalalt un tigan, dumneavoastra lânga cine v-ati aseza? Lânga tigan sau lânga român? Sunt convins ca lânga român. Cred ca si daca ar fi doar un singur loc neocupat, ci doar cel de lânga tigan, lânga acesta nu s-ar aseza nimeni! Asta a fost ca si o paranteza, ca sa va arat pozitia mea fata de negri si tigani!“ stânarul care are ceva reminiscente de logica rudimentara, nu stie ca tiganii, în autobuze, stau pe locurile din spate si ca de foarte multe ori destui români care populeaza aceste mijloace de transport din România, atât pasageri cât si soferi, put a ceapa trezita, si emana mirosul transpiratiei mostenite din ziua anterioara!tCam pe aici se încheie scrisoarea pe care mi-a trimis-o studentul pe care prefer sa nu-l numesc, deoarece, în opinia mea, este reprezentativ pentru o anumita tipologie recenta, pentru anumite perceptii românesti. Scrisoarea era o forma prin care acesta îmi explica de ce insista
sa-si „dea licenta“, desi era un restantier învederat. Oricum, licenta s-a amânat pentru anul viitor! „Stiu ca va spuneti ca sunt un primitiv, un rasist,
mi-ati mai spus-o, dar sa stiti ca si americanii îi vad cu alti ochi! Cu toate ca nu ai voie sa zici ceva de rau de ei, sau de alte natii, cu toate ca nu se fac discriminari rasiale, de sex, de religie, în intimitate oamenii gândesc altfel, asa ca Basescu al nostru!“