Comedia umana vazuta de Petre Pandrea
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura literara »
Autor: NICOLAE COANDE
La patruzeci de ani de la moarte si la opt ani de la redescoperirea sa ca mare scriitor moralist, în jurnale, studii si însemnari de mii de pagini, te întrebi ce ar fi putut deveni Petre Pandrea, în conditiile unei Românii normale, el, care nu a fost decât avocat si publicist implicat profund în viata politica si culturala din interbelic? Cred ca nimic de alta factura – întrucât el devenise ceea ce era: un carturar umanist pentru care viata are întâietate, chiar si aici în cloaca valahica.
Formatia sa juridica, sociologica si filozofica forjata în „scumpa mea Staatsbibliothek „ (a facut studii de doctorat la Berlin, Heidelberg si München, dar si la Paris, Roma, Viena, Praga, Budapesta) i-ar fi permis sa devina, poate, un novator al sociologiei românesti (care-si avea în Traian Herseni si Dimitrie Gusti corifeii sai notorii). Din filozofie ( „filozofia stoica a lui Vasile Pârvan a fost o lectie a tineretii noastre zvapaiate“) a preferat strictetea protestanta a moralei care observa si noteaza totul, cercetasia unui anumit tip de întelepciune, pentru ca apoi sa se tina de litera ei cu o mândrie inculcata de apartenenta la un spatiu oltenesc legendar, chiar daca în notatiile de batrânete se închipuia „un pictor nascut în Renastere si esuat în Valahia puturoasa si invadata.“ Aceeasi Valahie pe care a descris-o, în ciuda ordurii acumulate aici în timp, si ca pe un spatiu mirabil al alcatuirii sale, cu nelipsita imagine a zavoaielor de pe Oltet – pe care le cunosc si eu atât de bine –, cu Oltenia careia i-a facut portrete fabuloase, în care la loc de frunte era, pentru el, Neica Brâncusi, pe care l-a vizitat la Paris si pentru care Pandrea era Nepoate!
A preferat sa fie avocat, pentru a-si putea asigura demnitatea financiara, dar si pentru a-i putea ajuta pe altii, asa cum de multe ori o marturiseste în „Memoriile mandarinului valah“ opera dintr-o „Comedie umana“ care se scrie de sute de ani, aici, la Portile Orientului, unde demnitatea este abolita sistematic de fiinte cultivate în rigorile Bizantului, precum Ralea (în opinia sa crâncena) sau de turiferari ai comunismului.
De la Pandrea, remarcabil portretist din penita muiata în pelin, ca si din barda calita în focul inimii sale luptatoare, avem acest admirabil portret, prin perifraza, al lui Vasile Pârvan, cel care l-a invitat la Berlin, unde era în trecere la un restaurant pentru a lua prânzul, împreuna cu câtiva amici. În treacat spus, e de tot hazul, pentru noi azi, încapatânarea lui Pandrea, ca si revolta sa ca este târât de Pârvan la un local popular, el, care nu avea voie, ca „diplomat si ofiter „ sa frecventeze localuri de mâna a doua! O spune în „Soarele melancoliei“ volum aparut în 2005 la Ed. Vremea, cu – pentru noi cei de acum –, un haz care ne permite totusi sa pricepem ca aristocratia se poate dobândi si nu este doar un moft de parvenit, daca e sustinuta de un caracter de bronz si de valori bine deprinse în cele mai bune scoli ale Occidentului: „La mine începuse mamaliga sa prinda coaja. Aveam leafa mare. De la Comnen si frumoasa sa sotie prinsesem gustul dejunurilor si al cinelor în cadru fastuos, cu petale de trandafiri adusi de la Nisa, raspândite pe fete de masa albe, scrobite si sclipitoare. De la strachina, olteanul trece usor la portelanuri de Sevres si Meissen. Ma consideram si eram diplomat.“
Diplomatul s-a supus înca însa vointei lui Pârvan, omul cel mai putin vanitos pe care l-a cunoscut si a intrat resemnat la Pschorbräu, un mare local popular de categoria a doua din Berlin:
„Bem o sticla împreuna, asa cum bea Socrate cu elevii sai, în frunte cu Platon, la mesele lui Pericle. Nu le bem pe toate (asa cum propunea Nestor), ca sa nu râda Teutonii de noi. Noi suntem urmasii Romei si stramosii nostri au cucerit si stapânit partial pe acesti barbari, care va obliga sa beti bere în vase inestetice si va strica stomacul cu sosul lor imposibil. Pastrati masura în toate. Un popor mic are obligatii mai mari decât marile popoare. Atena a avut 40.000 de cetateni liberi, dedicati artelor si filosofiei si stapâneste, spiritualmente, pâna astazi, marile popoare. Byron a murit la Missolonghi, ca sa elibereze Grecia, patria sa spirituala adevarata. Romantica germana suspina dupa Elada si Hölderlin sau Novalis sunt elini. Nostalgia dupa Sud este o nostalgie si un tribut platit de nemti Romei si Atenei. Faimoasa Schensucht nach Süden (Nostalgia sudului) este o îngenunchere. Suntem un mic popor de 20 de milioane de locuitori si avem un destin maret. Ordinea juridica romana nu s-a putut înlocui pâna acum si nici nu se va înlocui, fiindca strabunii nostri au surprins eternitatea în formule lapidare si definitive. Tu, Petre, ca jurist al generatiei tale, ai o mare raspundere. Pe umerii tai apasa hlamida juridicitatii. Avem în tara dezordine judiciara, amintirea oribila de 400 de ani a cotropirii otomane, stimulata de la Cantemir încoace de fanarioti si de
levantini pezevenghi. Ordinea juridica începe de la cap, de sus în jos. Când vom avea ordine juridica în Balcani, asa cum a fost cu doua mii si ceva de ani la Roma?“
Nici pâna azi – dupa cum se vede cu ochiul liber.
Vigoarea sa, cazona pentru unii, salonarda pentru altii, eleganta frazei ca si taria „opiniunilor“ sale fac din Petre Pandrea un martor, ca si un zugrav imbatabil al unei epoci de dictatura împotriva persoanei de o forta nemaiîntâlnita în istorie. Vremurile l-au dezarmat, însa nu pâna la a se preda pe sine – fie ca era epoca lui Carol II, fie a lui Gheorghiu-Dej –, nu l-au putut înfrânge pe acest oltean care credea ca are ascendente tatarasti, scolit cu Nae Ionescu la Mânastirea Dealu, dar refuzând legionarismul „haiducului“ Zelea Codreanu, ca si comunismul de mai târziu al Anei Pauker. Motivul? Toti cei de mai sus îi faceau impresia unor persoane arondate unor partide „straine“ de România, straine de fiinta unei natii pe care o credea, culmea, morala într-un grad superior.
O curiozitate imensa, ca si o implicare de apostol, grefata pe un voluntarism sinucigas, fac din Pandrea un perdant la masa de joc a istoriei, dar un învingator în ordinea spiritului. Si care este spiritul pe care jura Pandrea? N-o sa credeti, spiritul pacifist, non-violent al lui Gandhi! Desi are gura – si pana – înmuiata în veninul limbii oltenesti când vine vorba sa evoce figuri de prieteni si de dusmani cu care s-a intersectat, în puscarie (acolo unde se descopera caracterul omului, dupa cum el însusi spune) constata ca i se schimba porecla de mandarin în… Gandhi. Cu consecventa de samaritean care nu abdica de la principiile sale, indiferent unde s-ar afla, îi consiliaza pe puscariasii care nu gaseau în ei resurse de a supravietui în conditiile draconice ale puscariei de la Ocnele Mari.
Si fiindca este toba de carte si are darul dialogului (las’ ca Pandrea este în anumite momente, nu putine, un monologal cum rar se poate gasi în tara asta, egal cu Tutea în argutie si persuasiune!) este ales acolo presedinte al Academiei de sub pamânt, profesor de germana al lagarului, calitate în care tine colocvii remarcabile si creeaza o adevarata mitologie a rezistentei interioare.
Viata ordonata de afara îl conserva în lagar, unde trebuie sa fii sobru, harnic, orgolios, dupa cum noteaza în memorii. Alaturi de oltenasii sai – carora le explica, de o maniera sintetica excelenta, de ce nu pot fi, ca olteni, antisemiti! – Pandrea crede în transformarea mediului inchizitorial
într-unul… aulic. Sfânta naivitate, în asemenea momente, numele tau e Pandrea!
Însa trebuie sa întelegem natura cooperanta, stoica si concilianta a acestui barbat care crede, taraneste de-a dreptul, printr-o atavica resursa pe care stramosii i-au daruit-o, ca pomul se cunoaste dupa roada si omul dupa fapta.
În notatiile sale recunoaste ca pâna la momentul recluziunii fortate, luat cu viata, nu scrisese decât „carti, opuscule, ocazionale, pledoarii, articole à thèse.“. Iata cum comunistii îi dau ocazia sa scrie o «opera imaginara unde nu vreau sa dovedesc nimic, nu vreau sa predic nimic, un memorial vast, în care se oglindeste un subconstient învolburat si o constiinta ulcerata, un ideolog descumpanit si dezabuzat.»“ ( „Memoriile mandarinului valah“. p.84). Descumpanit de ce anume, însa? Nu cumva de o ideologie în care crezuse, cu nuantele de rigoare, pentru ca aceeasi ideologie sa puna catuse gândirii sale – si lui însusi?
Asadar, anii de actiune sociala, intelectuala – semnase în tinerete un „Manifest al crinului alb“ incendiar, cu care socase high-life-ul intelectual bucurestean – sunt compensati, ca si la alti carturari ai epocii întemnitati de comunisti, de „binefacerile recluziunii“. Pentru Ion Simut („Memoriile lui Petre Pandrea“, România literara, 12/26 martie 2006) e de mirare ca a avut creion si hârtie în puscarie: „nu stiu pâna acum ca vreun alt detinut politic sa fi scris în închisoare altceva decât declaratii pentru dosarul inculpatului. Cine a mai scris proza de fictiune în închisorile comuniste din România? Nu stiu nici un alt caz“. Ne puteam mira si noi, dupa cum ne bucuram ca macar în cazul lui comunistii au avut inspiratia fertila de a a-i da creion si hârtie. Avea sa fie un caz singular, însa. Daca voiau literatura, comunistii aveau oamenii lor buni la toate: proletcultismul facea deja ravagii.
Omul de activitate febrila, aparatorul pro
bono al celor aflati în defensiva fata de autoritati atotputernice, se regaseste pe sine în temnitele comuniste, prilej nesperat – chiar daca nedorit, evident – de a se întâlni cu sinele însetat de cunoastere. Nu altfel se exprimase la iesirea din puscarie C. Noica, ajuns la concluzia stupefianta ca puscaria îi daduse prilejul sa cunoasca opera marxista! Ba, înca, ne implora sa ne mai si rugam pentru tortionari…
Nici Pandrea nu pare sa recunoasca nemernicia cosmica a ciumei rosii, fidel idealurilor sale de stânga. În ciuda puscariei facute la comunisti, el nu ar ezita sa aleaga între o „dictatura burgheza de tip cezaric, fascisto-mussolinian sau hitlerist si dictatura proletariatului de tip fascist.“ Fara ezitare, o alege pe cea de-a doua, desi memoriile sale sunt împanate de diatribe suculente la adresa unor Iosif Chisinevschi, Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Petru Groza sau Mihai Ralea, acesta din urma vazut drept canalia nr. 1 a României intelectuale. Este ciudat cum nici macar anii de detentie nu-l fac pe Pandrea sa-si dea seama de egalitatea care se impune între asa zisul umanism socialist si furorul demoniac nazist. Pentru ca, în ani de libertate, probabil ca i-ar fi dat dreptate lui Alain Besançon, atunci când acesta spunea, pe urmele lui Pierre Chaunu („comunismul si nazismul sunt gemeni heterozigoti“), ca cele doua ideologii „sunt criminale în egala masura întrucât îsi propun sa ajunga la o societate perfecta înlaturând obstacolul malign care le sta în cale. Se pretind filantropi pentru ca urmaresc, unul binele întregii umanitati, celalalt binele poporului german, si pentru ca acest ideal a dezlantuit forme entuziste de devotament si acte eroice. Dar ce îi apropie mai mult e ca ambii si-au arogat dreptul – sau au considerat ca au datoria – de a ucide, folosind în acest scop metode asemanatoare, la o scara nemaiîntâlnita în istorie.“ („Nenorocirea secolului“, Ed. Humanitas). Cred ca Pandrea era devotat, ca si alti intelectuali de stânga din epoca, ideii de antifascism, cea care presupunea automat faptul ca un comunist este, cumva, ca emanatie a ideii de Bine, un „om de omenie“; în timp ce un nazist este întruchiparea demonului absolut. Numai ca, pentru istorici precum François Furet si Ernst Nolte, cele doua ideologii se afla într-o interdependenta care necesita analiza raportului dialectic dintre ele: „Crimele nazismului au fost atât de mari si au devenit, la sfârsitul razboiului, atât de universal vizibile încât întretinerea pedagogica a memoriei lor joaca un rol incontestabil util mult timp dupa ce generatiile care le-au comis au disparut... „ („Fascism si comunism“, cap. „Obsesia nazismului“, Ed. ART) Obsesia antifascista s-ar hrani, în opinia lui Furet, dintr-un sentiment de teama care este perpetuat de „constiinta ca aceste crime au ceva specific modern, ca nu sunt independente de anumite trasaturi ale societatilor noastre si ca trebuie cu atât mai mult evitata reîntoarcerea lor“. Numai ca antifascismul pe care sovieticii îl tineau de port-drapel al politicii lor perfide nu este, în opinia istoricului francez, suficient pentru „instaurarea libertatii“. Astfel, obsesia antifascista a blocat din start analiza regimurilor comuniste, idee sustinuta de Nolte cu argumente care vizeaza nu doar programul stângii germane, ci chiar al întregului spectru politic din Germania. Cele doua regimuri criminale si-au avut gradul lor de popularitate, care le-a permis sa aiba numerosi adepti inclusiv printre intelectuali de la care se astepta o pozitie mai nuantata, „dibuire“ a resorturilor ticaloase care pun în miscare asemenea ideologii salvationiste. Cu mici exceptii, majoritatea a aderat la tabara în care se presupunea ca se regasesc emotional, ca si din punct de vedere al constiintei, cum este si cazul lui Pandrea. Acest fapt, al popularitatii celor doua miscari, nu poate fi contestat si de aceea nu poate fi evitat într-o analiza care se vrea independenta si dusa pâna la capat. Ceea ce detecteaza cu deosebita sagacitate Furet este hotarâtor pentru tipul de analiza obiectiva pe care îl propune acest istoric care nu a ezitat sa vada, în timp, în ideea comunista una lipsita de temei moral, tocmai el care a fost comunist în tinerete. Iata la ce concluzie ajunge, nu înainte de a explica faptul ca „în Franta, existenta unei traditii democratice revolutionare venerabile mai degraba a hranit iluzia comunista decât a permis sesizarea secretelor ei“. Cum conchide Furet în privinta „înrudirii“ dintre doua sisteme care se detesta reciproc, dar care nu ezita în
a-si da mâna pentru a urî un inamic comun? „Miscarea fascista s-a hranit din anticomunism, iar miscarea comunista din antifascism. Dar ambele au o ura împotriva lumii burgheze care le permite sa se si uneasca“ ( „Fascism si comunism“). Remarcabila observatie, care sintetizeaza vocatia totalitara a doua sisteme politico-militare care gasesc în burghezie tinta pe care doresc sa-o lichideze. Nu altceva spune Pandrea în citatul de mai sus împotriva „dictaturii burgheze de tip cezaric…“. Epoca era resentimentara în grad înalt împotriva tipului de democratie liberala care scotea omul din „organicitatea“ sustinuta de firi conservatoare – cum se considera si Pandrea.
E incontestabil însa ca Pandrea nu a fost structural un comunist, ca si Ion D. Sîrbu, cel care-si pierduse toate iluziile dupa anii de puscarie facuti în închisorile lui Dej, dar care, ciudat, nu întrezarea nici el sfârsitul sistemului: „Când toti vom fi – sau mai bine zis, vom deveni comunisti – atunci nici dracului nu are sa-i pese de ce a spus Marx, de ce scrie în acel uitat si prafuit «Manifest» al genezei, ce e în capul rusilor de azi si ce nu mai e în capul morometilor ce ne planifica fericirile milenare.“ (Ion D. Sîrbu, „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal“, Ed. ICR, 2005).
Acesti doi moralisti necrutatori se aseamana prin luciditatea regasita la capatul unei vieti în care au asimilat valorile stângii, dar s-au desprins, în timp, de catusele ideologice ale comunismului. Ambii au scris jurnale ale regasirii de sine, de lucida si necrutatoare autoanaliza, dar si depozitii ale unor vremuri care au îngenuncheat poporul din rândul caruia faceau parte. Adversari ai ideologiilor care se confunda cu câte un sef absolut (un Bulibasa, „sef peste cururi“, cum hâtru explica Sîrbu în jurnal!), ei se izoleaza în solitudinea scrisului si ne lasa marturii pe cât de patetice, pe atât de lucide ale unui timp dominat de „banalitatea raului“ ce modifica structural lumea în care traiesc. Nu si scrisul lor, care exista dincolo de ideologii.