Irepresibilul Petre Pandrea
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Revin în însemnarile de fata la Petre Pandrea, un eseist si un memorialist de marca de la a carui disparitie s-au împlinit zilele acestea 40 de ani. Am scris despre toate cele noua carti de confesiune sechestrate de Securitate si publicate, în anii din urma, de Nadia Pandrea, fiica acestui intelectual complex si original pe care, observ, critica literara – cu mici exceptii – continua sa-l ocoleasca. Petre Pandrea nu poate fi însa ocolit daca vrem sa cunoastem bine si sa judecam drept lumea intelectuala româneasca si tragediile ei din 1928 pâna în 1964 (aleg anul în care apare „Manifestul Crinului Alb“ si momentul în care regimul totalitar din România se decide sa elibereze, sub presiunea internationala, pe detinutii politici. Pandrea, vechi om de stânga, se afla – prezenta semnificativa – printre ei.). Un caz tragic, un caz unic – cel putin în lumea noastra. Trecuse prin sapte puscarii. Petre Pandrea, banuit de profesorul sau de germana, Nae Ionescu, a fi „noul Iorga al stângii românesti“, a trecut cu mult curaj prin toate si, între doua carcere, a tinut un jurnal („Crugul mandarinului, Jurnal intim 1952-1958“) în care se confeseaza în stilul sau galagios, radical, memorabil prin culoare si usturator prin brutalitatea judecatii morale. Stil pandrist, cum zice chiar autorul într-unul dintre momentele lui de reverie, ceea ce înseamna între altele: o suma de teorii socio-culturale bazate în esenta pe ideea ca spiritul cobilitar va salva decazuta lume moderna, un mod de a te situa în lume si, bineînteles, stilul pandrist înseamna si un mod de a uni pamfletul cu reflectia morala. La urma, vedem ca pandrismul devine o morala de viata si un mod de a plati, pentru atâtea virtuti însumate, cu o lunga suferinta. Nu este exagerat, în cazul lui Petre Pandrea, a înlocui pe a plati cu a patimi...„Un lucru divin sau un haos anarhist“Jurnalul pe care îl prezint aici aduce multe dovezi în acest sens. Mai întâi câteva date preliminarii. Numitul Marcu Petre Pandrea, nascut la 26 iunie 1904, domiciliat în Bucuresti, str. Sandu Aldea, 96, casatorit, tata a doi copii, proprietarul unui pogon de vie la Peris, avocat, scriitor reputat, defaimeaza pe liderii comunisti si, ca sa se învete minte, este condamnat, în data de 15 iunie 1959, la 15 ani munca silnica si 8 ani degradare civica. Mai fusese condamnat anterior (1948-1952) si nu-si tinuse gura în închisoare. Dupa ce scapa de prima detentie începe sa noteze în caietele sale fel de fel de întâmplari, da sfaturi, face portrete si, mai ales, autoportrete. Nu respecta legea calendaritatii, nu ia în seama clauza simultaneitatii si, mai grav pentru un diarist aflat în atentia politiei secrete, scrie ceea ce gândeste despre oamenii politici ai vremii. Am putea zice ca îsi pregateste, singur, actul de acuzare. Vine dintr-o lume care are doua simboluri majore: cobilita si pasarea maiastra. Ce poate iesi din aceasta combinatie? Iese, zice moralistul acesta intempestiv, „sau un lucru divin sau un haos anarhist“. Mai potrivit ar fi sa zicem ca poate iesi si un lucru divin (vezi arta lui Brâncusi) si un haos anarhist (tautologia apartine autorului). Daca anarhismul are norocul sa întâlneasca un bun scriitor moralist ca Petre Pandrea, atunci tinde sa se apropie de lucrul divin.Anarhistul oltean respecta pe Dumnezeu, dar nu prea crede în el. Este evlavios fata de traditie si, când iese în lume, se poarta crestineste. Prin 1944-1945, crezând ca a venit vremea lui (ca vechi om de stânga), face pe cavalerul cruciad („un Bayard valah“), dar atitudinea sa justitiara si cavalereasca nu-i bine vazuta de fostii puscariasi comunisti pe care avocatul (ma rog, cruciatul) îi aparase în procesele politice din anii '30. Apar semne de iritare si, nu peste mult timp, Bayardul valah ajunge la închisoare. Experienta lui se întregeste: pe lânga cele trei puscarii burgheze pe care le cunoscuse înainte de 1944, îl asteapta sapte puscarii R.P.R.... Când noteaza o parte din aceste accidente existentiale în jurnalul intim are statutul de somer. Adica de intelectual muritor de foame. Se adreseaza sefului baroului de avocati, C. Paraschivescu-Balaceanu, vechi amic si comilitone, însa amicul în chestiune se face ca nu pricepe. Merge la fostul lui secretar si ucenic, Avram Bunaciu, devenit Rectorul Universitatii din Bucuresti, dar rectorul nu întinde mâna deja proscrisului, incomodului, imprevizibilului Pandrea... Zaharia Stancu este mai omenos, îl primeste în Fondul Literar si-1 introduce la cantina scriitorilor. Pandurul de pe Oltet accepta si bârfeste. Are idiosincrazii: nu suporta electricitatea (fantasma carcerala), politistii si poltronii pe care-i clasifica dupa nationalitati. Nu este cazul sa reproduc observatiile moralistului. Sunt scandaloase. El, cel cununat cu puscaria, este iremediabil apolitic si apartinic. Nu-i are la inima, se întelege, pe intelectualii-cameleoni. Oaia neagra a literaturii sale confesive este „licheaua fanatizata“ (o formula ce merita a fi retinuta); îi opune, în ordine tipologica si morala, pozitia mandarinala. Mandarinul este cel care conduce istoria. Pandrea viseaza o lume în care decide silogismul, nu violenta. Ne amintim ca Noica gândea un stat condus de geometri, dupa ce se convinsese ca filosofii pot servi (dupa exemplul lui Seneca) nebunia si cruzimea... Optiunea lui Pandrea este mai vaga: mandarinul nu are o profesiune intelectuala precisa, emblema (si performanta) lui este morala.O dorinta morbida de independentaPâna la mandarini, fostul (si viitorul) puscarias, actualmente somer cârtitor, se izbeste de acesti fanatici corupti ajunsi la putere, gen Vasile Luca, Ana Pauker si Teohari Georgescu. Pe strasnica Ana o lichideaza scurt: e o femeie ajunsa la vârsta canonica, vârsta fatala. Trece apoi la avocati si prostituate. Avocatii nu ies deloc bine. Ma feresc, iarasi, sa reproduc vorbele mandarinului valah care, într-o criza de luciditate, se socoteste „un zurbagiu balcanic“. Pe urmele lui Eminescu, judeca aspru paturile superpuse din societatea româneasca. Rezista doar doua categorii de la acest macel: razesii si mosnenii care, în realitate, constituie o singura clasa. Ea a facut istoria, ea este pastratoare de valori morale si rezerva pentru energiile natiunii. În alte scrieri, Pandrea face teoria localismului luminat si a dezvoltarii organice în istorie. Aici, în „Crugul mandarinului“, este cu precadere judecator moral. Se simte frate cu Neagoe Basarab si e prieten cu Cantemir. Autoportretul (în fapt, o suita de autoportrete care concentreaza sublimitatile si apocalipsurile lumii) e fabulos. Cea dintâi trasatura este oximoronica: „Niciodata victorios, totdeauna nebiruit“. Pandrea are, ca si prietenul Sorin Pavel, o dorinta morbida de independenta. Se cearta cu toata lumea si, când este atins la coarda razachie, reactioneaza cu violenta, desi, în teorie, recomanda toleranta si fratietatea. Nu însa, sa se stie, când e vorba de agresiune, mârlanie, fatarie. Devine asasin (în vorbe, bineînteles) când îi iese în cale „licheaua fanatizata“. Atunci morala crestina si delicatetea intelectuala sunt lasate deoparte.Bârfa si pamfletFascinant, simpatic personaj, repet, Petre Pandrea. Nenorocul si talentul lui îi scuza toate artagurile (care, de altfel, se consuma repede) si toate orgoliile, închipuirile sale baietesti, poporaniste, oltenesti... Când este suparat – si acest fapt se întâmpla cam în fiecare pagina de jurnal – pandurul Pandrea vrea sa traga în teapa cam trei sferturi dintre intelectualii români contemporani. Ralea ramâne în cap de lista. Vin, apoi, avocatii ajunsi în posturi mari, dupa ei cumnatul Lucretiu Patrascanu... Nichifor Crainic ar fi devenit, în puscarie, codos (vorba imposibila este în textul pandrist). Nae Ionescu era „un tigan lautar filosofic si ducea tucalul Mariei Sale, un om de treaba“... Radu Popescu, criticul dramatic, prietenul lui Zaharia Stancu, ar fi facut nu stiu ce, ceva impardonabil, si procurorul moral îl desfiinteaza... Opresc numaratoarea aici. Ce-i curios ca aceasta literatura de bârfa si pamflet nu irita prea mult spiritul nostru sastisit de atâta ocara câta exista, în literatura româna, de la cronicarii munteni pâna la maruntii pamfletari de azi. Diaristul Pandrea este iute la fire si varsa repede sânge intelectual, totusi propozitiile lui mânioase nu lasa impresia de rautate acra si înjositoare. Este o inocenta inflamabila în notele lui, un sentiment incontrolabil de justitie mereu provocat de istorie si de oamenii care nu respecta legea etica. Portretul pe care si-1 deseneaza la infinit este o suma de incompatibilitati sublime. Aici este afanisit (un cuvânt care-i place), peste o pagina se afla în drum, cu sulita în mâna, spre tabara pagânilor si are reverii imperiale.Fantasme si modeleSa urmarim mai sistematic aceste desene care acopera un spatiu vast de fantasme si modele, de la Sfântul Francisc d'Assisi la Tudor Vladimirescu. Într-un loc Don Pedro Pandrea se arata iubitor de forme, omenie si bunacuviinta, este taran milenar, cumpatat în toate, gospodar chibzuit, sfatos, pedagog în linie traditional taraneasca... Umbla, apostoleste, cu cizme solide printre viperele lumii pacatoase, purtând pe umeri o pasare rara, o pasare profetica. Natura lui este „mandarinala, contemplativa si spectaculara“; ca individ, se simte un spirit liber, un erasmic, „un imoralist în sens nitzschean“, în viata de toate zilele este ba mandarin solitar, retras în turnul de fildes, ba arhanghel exterminator coborât printre cetele negre, pacatoase. Politiceste sta între socialism si capitalism, liber si vulnerabil, condus de doctrina stramosilor si amenintat mereu de practica lichelelor fanatizate... Respecta mistic institutia familiei si, totodata, recomanda amorul neînfrânat, rodnic, virilitatea expansiva... Da sfaturi precise în acest sens: „în amor, nu trebuie nici o moderatie. Faci amor cât te tin curelele, cât îti place si cât îi place muierii. Cu alcoolul se schimba treaba: alcoolul este un prieten-mascarici, care te poate duce cu nasul în hazna sau unu-doi. Alcoolul este un prieten agreabil si ispititor. [...] Tuica de pruna parfumata se îngurgiteaza în paharute cât degetarul. Baza noastra ramâne vinul. Vodca, secarica, „adio mama“ sunt infamii pernicioase pentru stomacul si sistemul nostru nervos delicat, de rasa straveche.“Sfaturile se extind si spre alte domenii ale existentei. Barbatul matur trebuie, de pilda, sa respecte cu sfintenie programul de opt ore de munca, opt ore de somn si opt ore de lenevie, sa poarte încaltaminte solida, brâu, sa se hraneasca moderat, de patru ori pe zi, sa pastreze riturile stramosesti, sa ierte afronturile, dar sa nu le uite, în fine, sa nu cumva sa se abata de la urmatorul ritm: „coit matinal, indispensabil, cel de seara sau de dupa-amiaza fiind deliciul sau voluptati îngaduite la tinerete“, în fine, rostul acestor reguli este ca individul sa se înradacineze... Moralistul iubeste Valahia în masura în care o detesta cu pasiune. Valahia sublima sta, în imaginatia lui, în acelasi peisaj cu Valahia doborâta de „o milenara împuticiune levantina, asiatica, fanariota, fara valorile aferente mandarinale si mistice ale Orientului, un pospai occidental pretentios si moftangiu“... Pandrea se apropie prin aceasta viziune de criterionistii de care, politiceste, se despartise în 1933. Si ei resping lumea lui Mitica si pe Caragiale însusi pentru ca, prin geniul lui, ne-ar bloca accesul spre tragic si metafizic. O teorie falsa. Ramâne realitatea care o poate genera. Pandrea revine, obsesiv, la ea. Mentalitatea ilfoveana, levantina, dominata de lichele mai mult sau mai putin fanatizate, condusa de politicieni fara idei si fara caracter, în fine, lumea baltata si puturoasa a lui Gore Pirgu îl deprima si-l înfurie în egala proportie pe fiul mosneanului de pe Oltet.Etica mandarinuluiCe-i de facut? Teoreticianul localismului luminat si sprijinitorul spiritului cobilitar (cel care va reforma Europa intelectuala) nu abandoneaza. Poate muri, dar nu se preda. Ce are de facut face aici: „Aici, la periferia Europei, cu experienta noastra bizantin-ortodoxa, cu lepadaturile Levantului, cu mostenirea juridica a Romei, cu morala arhaica taraneasca, sanatoasa, cu experienta rusa pe pielea noastra, fara demonism stavroghinian, lucizi, cârtitori si cuminti, suntem meniti sa dam o pilda, în primul rând, de natura morala.“ Si, mai departe, dupa ce a traversat teritoriile (culmile, spune el) infamiei, Pandrea incomodul, razvratitul stabileste programul si etica mandarinului. „Astrele se învârtesc în jurul Soarelui, soarele în jurul sau si participa, concomitent, la rotatia universala în galaxie si metagalaxii. Primavara, vara, toamna si iarna se repeta în cicluri închise. Plantele se rotesc etern în germinatie, fragezime, maturitate (cu samânta) si moarte. Mandarinul traieste în acest crug al cosmosului, constient de cercul închis al facerii si mortii, acceptate cu detasare, surâzator în fata Hazardului, întelegând Neantul si dispretuitor al Fortelor oarbe care conduc istoria universala. Mandarinul refuza fortele si credintele oarbe. Mandarinul mediteaza, de predilectie, la Neant, Hazard si Forte oarbe, dar nu se teme de nimic si tinde la eliberarea intima a lui si a semenilor. El nu ascunde nimic. Mandarinul a gasit pacea uitarii de sine, ramânând paladin neînfricat în batalii pentru visurile si interesele semenilor. El are visuri. Nu are interese. Mandarinul nu are soarta. El are destin. Un mandarin este totdeauna patetic, orgolios si jertfelnic. Nu are dureri personale, dar în harfa lui, durerile altora rasuna ca într-un chimval biblic.“Ce-am putea spune, în plus, despre acest intelectual erasmic, trecut prin sapte sau zece puscarii, spirit donjuanesc, aparator acerb al traditiei taranesti, „huligan de stânga“ (cum singur îsi spune) si, în acelasi timp, urmas spiritual al lui Neagoe Basarab si al lui Cantemir, în fine, în ce familie de spirite sa fixam pe intelectualul care îl citeste pe Heidegger si, paralel, înspaimânta feminitatea teutonica din epoca studentiei sale cu performantele lui erotice? De spus putem spune multe, discursul sau eruptiv (chiar si atunci când se gândeste la afaniseala si contempla catastrofele lumii), de o plasticitate violenta, provoaca spiritul nostru si-1 sileste sa-1 admire sau sa se delimiteze, cu aceeasi simpatie. Ceva, o nota de nesupunere, de vesnica iritare apropie confesiunea lui Petre Pandrea de discursul fastuos negativist al lui Cioran. Latura usor fanfarona, când vine vorba de performantele erotice, aminteste de epistolele lui Ion Barbu trimise din Germania anilor '20 prietenului giurgiuvean Tudor Vianu... În fine, morala taraneasca si, în genere, respectul fata de traditionalismul spiritual îl leaga pe irepresibilul Petre Pandrea de directia organicista a culturii române, aceea despre care ideologul Petre Pandrea a vorbit în „Portretele si Controversele“ sale din anii '30. „Crugul Mandarinului“ adauga, la toate acestea, experienta existentiala, mâniile si disperarile acestui Ahile de pe Oltet care se implica, plin de curaj si de bunatate, în bataliile dinainte pierdute. Când îl citesc, acum, pe Petre Pandrea si-l compar cu oamenii din generatia lui (G. Calinescu, Eliade, Noica, Mircea Vulcanescu, Cioran...) nu pot sa nu remarc faptul ca el s-a asezat mereu de-a curmezisul istoriei. Orgolios si patetic, el si-a pregatit, cum singur recunoaste în fragmentul reprodus mai înainte, un destin „jertfelnic“. Ce-i paradoxal este faptul ca, prin datele naturii sale, Pandrea nu era pregatit pentru jertfa, era pregatit, mai degraba sa câstige. Este, cum s-a putut constata, o fire deschisa, vitala, deloc austera, nu se da în laturi de la petrecerile lumesti. Aparatorul legilor este dublat de un Don Juan laudaros si, dupa cât se pare, infatigabil, în fine, Petre Pandrea este facut sa umble bine prin natura lui si, deci, sa fie triumfator si fericit în viata. Memoriile si jurnalele lui ni-1 arata însa lovit mereu de istorie si, chiar daca nebiruit, viata lui este un sir de tragedii mizerabile.