Eseu despre „radicalismul nazuintei“
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor:
CONSTANTIN COROIU Nazuinta Marinei Tvetaieva a fost una pe cât de umila, pe atât de orgolioasa: „As vrea sa traiesc simplu si clasic pe lume...“. Nu i-a fost dat sa traiasca deloc simplu, dimpotriva. Traieste în schimb, as putea spune, cum nu se poate mai clasic si mai viu în posteritate. „Fiecare cuvânt al Marinei Tvetaieva apartine Rusiei, poporului rus, generatiilor viitoare“ – afirma Konstantin Paustovski, citat de Ion Ianosi în prefata la volumul aparut recent la Editura Ideea Europeana, în seria „100 capodopere“.
Cartea cuprinde scrieri în proza ale Marinei Tvetaieva – „publicate în anii ‘30 ai secolului trecut, din timpul exilului parizian“, a caror traducere de zile mari, din limba rusa, o datoram Janinei Ianosi. Desi cu modestia-i binecunoscuta, Ion Ianosi îsi intituleaza textul introductiv „Prefata“, acesta este de fapt un eseu monografic, scris admirabil, menit sa-l puna pe cititor – inclusiv pe cel experimentat, dar poate mai putin familiarizat cu literatura rusa a primei jumatati a secolului XX si, în speta, cu opera atât de complexa si originala a Marinei Tvetaieva – în stare de receptare, oferindu-i reperele calauzitoare. Este motivul pentru care ma voi referi mai pe larg la eseul reputatului exeget si biograf. Textul este totodata si un portret al Marinei Tvetaieva de o expresivitate pe masura personajului.„Lirica feminina rusa – scrie Ion Ianosi – n-a cunoscut niciodata personalitati comparabile cu Ahmatova si Tvetaieva. Dar chiar de la antica Sapho rare au fost si în poezia lumii aparitiile de acest nivel“. Cum era aceasta mare poeta a lumii si atipica prozatoare în a carei opera „proza face corp comun cu poezia“? Iata: „Tvetaievei îi repugna orice solutie comoda. Avea o structura prin excelenta incomoda. Nesocotea mereu obisnuintele. Se arata neconforma confortului – spiritual si sufletesc. Iesea din tipare. Putea fi excentrica. Pâna si erorile le comitea cu bunacredinta. Era cinstita si în naivitati.
Într-o privinta însa sinceritatea ei cu siguranta n-a dat gres: în nedezmintita ei dragoste pentru poezie. Tvetaieva se stia, desigur, o poeta importanta. Dar îi lasa pe alti poeti importanti sa planeze modelator asupra ei. (Cine a citit pasionantul, tulburatorul «roman epistolar: Rilke – Tvetaieva – Pasternak», pe care îl datoram tot Janinei si lui Ion Ianosi, si cine va citi prozele din volumul la care ma refer aici a putut si poate constata asa-zicând „pe viu“ cât de întemeiata este o asemenea caracterizare – n. mea). Sub vraja acestor modele si-a consumat întreaga existenta. Direct – sau indirect: ca în incredibila marturisire de a nu fi citit piesele lui Cehov; perfect credibila prin intuitia ca le întruchipa chiar ea pe cele trei surori si dorul lor nestins dupa toate «Moscovele» înstrainate: o motivatie care confera afinitati cehoviene pâna si refuzului!“Un destin cutremuratorA pronunta sintagma „destin tragic“ când este vorba de Marina Tvetaieva e pe cât de firesc, pe atât de superfluu. Ion Ianosi reface traiectoria acestui destin. Fiu al unui preot de tara, tatal Marinei, profesor universitar, era un autentic savant. Domeniul sau îl constituia antichitatea. Moscova îi datoreaza lui Ivan Vladimirovici Tvetaiev unul dintre celebrele sale muzee, am putea spune opera sa de o viata. Mama, descendenta dintr-o spita nobiliara germano-poloneza, Maria Aleksandrova, nascuta Meyn, colega cu Rubinstein, a carei exceptionala vocatie muzicala a ramas în veci nevalorificata, moare de tuberculoza, când Marina avea doar 17 ani. („Poezia – mostenita de la ea“, avea sa marturiseasca Marina, raspunzând la un chestionar, în 1926, când înca se afla la Paris, chestionar întocmit de Boris Pasternak pentru un Dictionar al scriitorilor rusi din secolul XX, pe care Janina si Ion Ianosi îl reproduc în întregime). Nu numai faimosul muzeu, ci si valoroasele biblioteci ale familiei Tvetaiev au fost daruite Moscovei. În acelasi chestionar, Marina nota: „...Moscova a mostenit de la noi Tvetaievii trei biblioteci (a tatalui, a mamei si a bunicului – toate donate Muzeului Rumiantev – n. mea). As fi daruit-o si eu pe a mea, daca nu as fi fost nevoita, în anii revolutiei, s-o vând“. Poeta, nascuta la Moscova, la 26 septembrie 1892, se va casatori cu Serghei Iakovlevici Efron, evocat de Ilia Ehrenburg ca un om deosebit, cu însusiri alese. Din casatoria lor au rezultat doua fiice. Prima nascuta a fost Ariadna, cea care supravietuind gulagului, dupa 1955 avea sa salveze manuscrisele mamei sale si sa le redea patrimoniului universal. A doua – Irina. Tatal Marinei moare înainte cu un an de declansarea primului Razboi Mondial, iar sotul, Serghei Efron, pleaca pe front. Ca albgardist, emigreaza în Cehia, acolo ajungând însa sa sustina în rândul intelectualilor rusi cauza sovietica! Marina ramâne la Moscova pâna în 1922. Este o perioada fecunda privind scrisul, dar totodata una terifianta din biografia sa. Vremurile sunt extrem de grele, iar atitudinile, orientarile, opiniile, optiunile prietenilor ei, intelectuali de prim plan, ca de obicei dupa mari rasturnari ce se produc în istorie, sunt contradictorii, surprinzatoare ori confuze. Pentru a supravietui, poeta se împrumuta sau practica diverse munci de ocazie. Fiica mai mica, Irina, nu rezista mizeriei, foametei si moare. Tvetaieva pleaca în Europa. Trece prin Berlin si se opreste la Praga, unde va sta timp de trei ani. Urmeaza o perioada de nu mai putin 14 ani de sedere în diferite locuri din suburbiile Parisului. În cei 17 ani de autoexil, Tvetaieva – noteaza Ion Ianosi – „îsi mentine atasamentul fata de patria parasita, pe cât de apolitic, tot atât de nostalgic“. Din acest punct de vedere ea nu este o exceptie. „Tvetaieva – precizeaza Ion Ianosi – ilustreaza neputinta atâtor scriitori rusi de a se acomoda strainatatii. Acestia continuau sa traiasca în exil numai cu gândul «acasa», uneori pentru tot restul vietii; sau – strainatatea periclitându-i cu o totala înstrainare – se decideau la repatriere. Apartenenta lor era coercitiva si nesubstituibila: încercarea de a o înlocui echivala cu gâtuirea talentului. Tvetaieva n-a încercat nici o clipa sa se desprinda de sursele ei. Peste atâtea negari, aceasta renegare anume îi era interzisa. O suprema fidelitate rascumpara în ochii ei celelalte posibile infidelitati. Aceasta constrângere era garantul însusi al libertatii ei artistice: dependenta care-i asigura independenta. Scria bine în franceza si în germana, cu adevarat acasa nu se simtea si nu se recunostea însa decât în limba rusa“. În 1928, publica volumul de versuri „Dupa Rusia“, acesta fiind si ultimul aparut antum. În 1937, fiica sa Ariadna si sotul sau, Serghei Efron, revin în Rusia. Se va întoarce si ea si va locui într-o camaruta, la Moscova. Reveniti în patrie, sotul sau si Ariadna sunt însa arestati. Serghei este executat, iar Ariadna deportata într-un lagar si apoi surghiunita în Extremul Orient rus. La 31 august 1941, Marina Tvetaieva îsi pune capat zilelor, spânzurându-se. Ariadna va fi reabilitata în 1955 si va mai trai 20 de ani, timp în care s-a ocupat de arhiva mamei sale si a scris o carte despre aceasta.Pentru întregirea portretului în primul rând moral al Marinei Tvetaieva, Ion Ianosi apeleaza la amintirile, la marturiile celor ce au cunoscut-o bine pe marea poeta cu un destin literalmente cutremurator: sora ei, Anastasia, fiica sa, Ariadna sau Ilia Ehrenburg („Oameni, ani, viata“). Despre cele doua fete – Ariadna si Irina – sora Marinei, Anastasia, va scrie la rândul ei o carte. Necunoscându-le, nu stiu cât de importante sunt memoriile Anastasiei Tvetaieva privind-o pe celebra sa sora. Mai mult ca sigur ca ele documenteaza temeinic, implicit asupra unei epoci dintre cele în care neiertatorul tavalug al istoriei striveste destine, valori, sentimente, si când „existenta tragica“ sare din cartile de filosofie si devine o realitate de o concretete insuportabila. Dar faptul ca sora Marinei Tvetaieva a înteles ca trebuie sa lase o asemenea marturie mai are o semnificatie majora. Si anume ca în marile culturi – precum cultura rusa – în cele din urma lucrurile se leaga astfel încât, ca sa preiau mesajul unei inscriptii de pe un monument de la Sankt Petersburg, nimeni sa nu uite si nimeni si nimic sa nu fie uitat. Numai culturile minore si popoarele uituce si superficiale risca neispravirea, provizoratul perpetuu, iar unele chiar iesirea din istorie...
Somatia morala
La o legitima, dar dificila întrebare: „care sa fie semnul distinctiv al literaturii ruse, pâna unde o cunoastem?“, sau altfel spus: „Care – numitorul comun în masura sa-i acorde o comunitate interioara distincta de a altor literaturi?“, Ion Ianosi, care le formuleaza, pronunta o sintagma cu adevarat definitorie: somatia morala. De la origini pâna în prezentul imediat, scriitorul rus si prezumtivul sau cititor intra împreuna în raza de bataie a unor întrebari care provoaca spiritul, constiinta. Ele definesc o mare literatura, impunându-i nu doar temele, ci si stilurile: „cum traim?, cum sa traim?, cum sa traim pentru a ne face mai buni?, si ce înseamna a fi buni?, si cum putem onora farâma de umanitate din noi?“. Încât: „Constrângerea la optiunea morala e marea lectie artistica a marilor scriitori rusi (...) Detaliile sunt covârsite de un radicalism al nazuintei“. Si la fel de inspirat si mai ales convingator, Ion Ianosi scrie: „Prin cartile lor scriitorii (rusi) clameaza salvarea. De aici si fuziunea neobisnuita dintre biografie si creatie (poezia si proza Marinei Tvetaieva o ilustreaza pe deplin – n. mea). „Vinovati fara vina“, „Crima si pedeapsa“, „Ce-i de facut? „ sunt titluri de carti tipic rusesti. Neîncrederea în estetism alimenteaza numeroase valori estetice. Literatura rusa e obsedata de morala si filosofie, istorie si politica – de Conditia umana, desi titlul nu-i al unui roman rus. Ea îi urmareste pe artistii rusi. Adeptii nefisurarii fiintei si costiintei omenesti se pot încredinta literaturii ruse“.
Fervoarea trairii ideilor este contaminanta. De la G. Calinescu încoace, rare sunt textele de o asemenea densitate si formularile atât de pregnante. Am mai afirmat si altadata, comentând carti ale lui Ion Ianosi, ca domnia sa este un fermecator narator de idei care te tine încordat, care te ia complice, care te cucereste cu finetea si dezinvoltura proprii intelectualului de rasa. În fine, care te obliga sa-l citezi la tot pasul, fiindca îti da sentimentul ca nimeni ca exegetul lui Tolstoi, al lui Dostoievski, al altor mari scriitori rusi, germani sau români, nu mai poate adauga ceva esential, necum sa o si exprime la fel de norocos si de incitant. Detectând un „nucleu patetic“ din care „iradiaza literatura rusa“, Ion Ianosi scrie în aceeasi cheie majora: „Dostoievski a reformulat parabola biblica: fii ca focul sau ca gheata – niciodata caldut! Orice extrema e preferabila mediocrei solutii prudente. Aurea mediocritas e, pentru scriitorul rus, o efectiva mediocritate. El prefera sa fie fierbinte sau rece, înfierbântat si fata de fapturile sale înghetate. Vrea totul sau nimic. Îsi imagineaza paradisul si infernul în confruntare directa, fara vreun mijlocitor purgatoriu catolic. Nu recunoaste decât înaltari si prabusiri. Uneori, se înalta tocmai cel care se prabuseste. Uneori diavolul e cel mai bun prieten. Uneori, suferinta – chezasia iubirii“. (Va urma)