Sari la conținut

Fiziologia criticii realist-socialiste

articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24
» cultura cultura literara »
Autor:




ALEX GOLDIS



Daca ar fi sa acordam credit ideilor care circulau prin '49-'50 în principalele gazete culturale de la noi, critica literara era o disciplina de doua ori retrograda. În primul rând, literatura nu putea sa tina pasul cu transformarile revolutionare ale tinerei societati comuniste, iar în al doilea rând, critica ramasese, ea însasi, în urma cu gestionarea noilor creatii (1) . Desi fata criticii românesti se schimbase total în doar jumatate de deceniu, ea îsi rata misiunea de a îndruma scriitorul catre temele actualitatii. De altfel, odata cu instaurarea noului regim, institutia si rolul criticului se schimbasera radical. Din marunt gestionar al unui domeniu limitat si exclusivist, criticul literar devine o persoana cu raspundere civica importanta (2) . De aceea, asteptarile regimului sunt imense, iar orice greseala a criticului, oricât de mica, dobândeste o semnificatie majora în ochii Partidului. Fata de scriitor care, personaj mai boem din fire si implicit mai putin capabil de a percepe imediat „rationalitatea“, „stiintificitatea“ sau „principialitatea“ noului regim, criticul literar nu are nicio scuza. Pe de alta parte, criticul angajat în edificarea noii societati nici nu trebuia sa comita vreo eroare ideologica pentru a fi invocat permanent ca exemplu negativ – era, de altfel, imposibil ca astfel de erori sa vada lumina tiparului în perioada respectiva.

Critica orala

Daca teoreticienii postmodernismului au facut mai târziu din critic sau din cititor un co-autor virtual, teoria revolutionara a realismului socialist realiza acest lucru la modul cât se poate de concret. În postura de alter-ego lucid si partinic al scriitorului, criticul trebuia sa colaboreze la toate operele literare ale actualitatii, pentru care era tras la raspundere în aceeasi masura ca autorul de pe coperta. Asadar, o prima postura a criticului realist-socialist (3)  era aceea de autor mai mult sau mai putin direct al literaturii contemporane. Sintagma de „critica orala“, vehiculata în campania din „Contemporanul“ de la începtul anilor '50, reformuleaza, de fapt, atât misiunea criticii, cât si modalitatea ei fundamentala de manifestare: la modul ideal, critica nu se exercita în scris si asupra operei finite, ci oral – în sedintele de creatie organizate de Partid -, asupra manuscriselor sau proiectelor scriitorilor: „Existenta unei critici orale dovedeste ca în tara noastra rolul criticului nu se reduce doar la constatarea si la valorificarea faptelor literare dupa ce acestea s-au savârsit; intervenind activ în procesul de creatie, ajutând ca procesul sa aiba loc în cele mai favorabile conditii, criticul are un rol creator si de aceea asupra sa apasa, într-o masura, însasi raspunderea realizarii operei“. (4)  Nemaiputând interveni decât indirect în procesul de creatie, noul critic literar aproape ca nu mai are niciun fel de functie la suprafata publica a literaturii, „repara“ doar ce se mai poate repara. În conceptia realismului socialist, criticul literar care-si exercita meseria în scris si asupra textelor finite – oricât de bine înarmat ideologic si de fidel Partidului – ramâne, totusi, un semi-impostor si un tolerat al regimului. La urma urmei, actiunea lui cea mai importanta tine de culisele literarului si de puterea de convingere din afara textului, iar însusi faptul ca-si exprima ideile în scris e o dovada cât se poate de palpabila ca si-a ratat misiunea în co-auctoriatul noii literaturi.

Critica anonima

În al doilea rând, noul critic literar trebuia sa se ipostazieze si într-un cititor obisnuit, ajustându-si perspectiva la aceea a maselor carora s-ar adresa noua literatura. Pâna la jumatatea anilor '50, orice depasire a orizontului comun în interpretare era considerata de catre Partid o jignire impardonabila la adresa oamenilor muncii. De altfel, ori de câte ori opiniile acestora din urma se manifesta în critica literara, ele au mult mai multa greutate decât judecatile profesionistilor. Paradigmatic e cazul unei muncitoare de la Filatura, Adela Pagu, care modifica radical întreaga receptare a nuvelei lui Marin Preda, „Ana Rosculet“ (5) . Co-autor ideologic, dar si „cititor obisnuit“, din „mase“, al noii literaturi, interpretul acesteia nu putea rosti sau scrie, în schimb, nimic din postura profesionalizata de critic literar.

Pozitia criticului literar din aceasta perioada e prin excelenta ambigua: înalt slujbas al statului, învestit cu puterea uriasa de a valoriza prezentul dar si trecutul cultural, criticul este, în fond, o personalitate „slaba“ si nesigura, care se revizuieste odata cu rectificarile unei hotarâri de partid sau cu „corectiile“ unui critic venit din popor. Cea mai mare legitimitate o aveau în evaluarea literaturii cititorii obisnuiti sau articolele nesemnate din paginile „Scânteii“. Anonimul era adevaratul critic literar care avea întotdeauna ultimul cuvânt în cele mai „delicate“ chestiuni literare, iar anonimatul (de partid, de mase) constituia adevarata postura din care se judeca noul fapt cultural. Opinia criticului profesionist – daca nu e cu totul deplasat sa mai vorbim de aceasta categorie dupa '48 – nu avea greutate de sine statatoare (6) . Chiar arondat total regimului, criticul de meserie nu putea afirma aproape nimic despre literatura pe cont propriu, fara a fi legitimat de institutia Partidului sau de abstractiunea poporului. Desi îi postuleaza deschis „misia“ înalta fata de impunerea noii societati, regimul stalinist îsi manifesta, periodic, cel mai mare dispret pentru profesiunea criticii literare, tinând sa-i reaminteasca precaritatea. Folosindu-se de criticii literari, Partidul are grija sa le reaminteasca, în acelasi timp, statutul de tolerati si subordonarea neconditionata fata de ideologie. În perioada stalinista, critica literara e o dama de companie concediabila odata ce nevoile propagandistice ale partidului au fost satisfacute. Debuturile editoriale ale criticilor nu sunt încurajate, misiunea lor e de stricta actualitate si poate ramâne fara probleme în paginile de unica folosinta ale cotidienelor sau ale organelor culturale de Partid. Într-o atmosfera rarefiata editorial, culegerea de articole din 1953 a unui ideolog pare un „reviriment“ în câmpul criticii, stârnindu-i cronicarului de atunci un entuziasm neretinut: „Chiar si numai prin simplul fapt al aparitiei ei, recenta culegere de articole si studii a lui Traian Selmaru („Pe drumul culturii noi“, ESPLA, 1953) reprezinta un eveniment important si semnificativ al vietii noastre literare. Pentru ca, în ciuda realei ramâneri în urma care caracterizeaza dezvoltarea în ansamblu a criticii, editarea acestei culegeri – ca de altfel si a celor care strâng la un loc o seama de studii privitoare la opera lui Caragiale si a lui Sadoveanu, ori a antologiei „Probleme ale literaturii noi din RPR“ – dovedeste ca exista totusi la noi lucrari valoroase de critica literara si ca acestea merita sa fie scoase din periodicele unde au un rol efemer, fiind redate unei circulatii de sine statatoare, în volume separate. (…) Este greu de înteles nepasarea cu care editurile noastre – în primul rând Editura de Stat pentru Literatura si Arta – au privit pâna acum dezvoltarea criticii românesti. Judecând dupa activitatea depusa de câtiva ani încoace, se poate spune ca editurile s-au calauzit în anumite domenii dupa un plan destul de bine gândit si orientat în perspectiva. Astfel, ele au dovedit o preocupare mai sustinuta pentru editarea clasicilor literaturii românesti si universale, a scriitorilor români de azi, a operelor scriitorilor sovietici, cât si în privinta popularizarii rezultatelor obtinute de critica sovietica. Dar nici o editura n-a tiparit pâna acum câteva luni, vreme de doi ani si mai bine, vreo culegere de studii despre operele reprezentative si problemele de prima importanta ale literaturii noastre.“ (7)  Trecând peste retorica învinuirii editurilor care nu si-ar fi stabilit o prioritate din a publica operele criticilor, reticenta fata de aparitia criticilor în volume autonome facea parte din programul oficial de mentinere a breslei într-o stare de provizorat permanent. Daca literatura începea sa-si îndeplineasca datoriile ideologice, câstigându-si treptat atentia si consideratia regimului, critica mai avea, înca, de recuperat. De altfel, diabolizarea ei va continua si în anii urmatori, când, pusi în fata productiei criticii noi, aparatnicii care ofereau consistente premii literare ezita sa-i recompenseze eforturile. (8)  Pentru combativul volum de cronici „Studii literare“ din 1953, Ov. S. Crohmalniceanu primeste, de pilda, un dezamagitor premiu Clasa a II-a în cadrul disctinctiilor R.P.R pe 1953, iar Silvian Iosifescu doar premiul al III-lea pentru readucerea monografica a lui Caragiale pe linia de partid – medalia de aur nefiind atribuita (9). Explicatia oficiala care circula, de altfel, ca un refren în epoca, e aceea a dezertarii de la temele actualitatii si a… evaziunii în istoria literara (!): „unii critici cu mai multa experienta scriu extrem de rar: Traian Selmaru, Ion Vitner, Nestor Ignat, Nicolae Moraru, Silvian Iosifescu, Mihai Novicov“ (10) .

Critica fara materie prima

Modificarea mizelor si a modalitatii de manifestare a criticii atrage dupa sine o îngustare drastica a câmpului de referinte, dar si a materiei de analizat. În perioada 1948- 1953, critica literara nu putea sa se exercite decât pe nou formata sau înca neaparuta literatura a actualitatii (critica realismului socialist se exercita pe operele viitorului la fel de impetuos si de competent ca pe operele prezentului) si pe cele câteva cazuri permise de „mostenire culturala“. Orice depasire a acestor subiecte era taxata prompt, dupa cum am vazut, drept abdicare de la problemele actualitatii si evaziune în eruditie. Cu o traditie „progresista“ atât de saraca – ceva pasoptisti, un Gherea si câtiva scriitori de raftul al doilea de la „Contemporanul“, plus o mâna de autori valorosi interbelici care au trecut repede la comunism: M. Sadoveanu, C. Petrescu, G. Calinescu – si cu o actualitate literara atât de fragila si de slaba calitativ, critica literara de dupa '48 se gasea într-o criza acuta a materialului de discutie. Rarefierea criticii nu era decât consecinta normala a disparitiei obiectului literar în interminabilele indexuri. Daca toate curentele literare în afara de realismul socialist erau catalogate drept reactionare (doar o parte o romantismului si a realismului de secol XIX, asa-zisul realism critic stau, cât de cât, în picioare), orice valorificare a programelor sau a teoreticienilor lor trecea drept blasfemie. Interzicerea oricaror încadrari ale literaturii (cu exceptia realismului socialist, evident), dar si a folosirii categoriilor „mici“ cu care opereaza critica duce la pulverizarea curentelor, ideologiilor, programelor sau manifestelor literare, si, subsecvent, la disparitia fara urme a disciplinei istoriei si teoriei literaturii. Asocierea scriitorilor în grupari literare, modalitati stilistice, aer comun de familie era la fel de periculoasa pentru sistem ca asocierea cetatenilor noului stat în viata de zi cu zi. Epurarea tuturor instrumentelor prin care poate fi gestionata si întelesa o literatura face din critic însusi un stapân peste un teren viran. Marile curente si metodele cu care opereaza istoria literaturii vor fi recuperate treptat, de jos în sus, în momentul în care va fi permisa discutia asupra „stilului individual“ al scriitorilor.

Un sistem piramidal

Prin urmare, criticii realismului nostru socialist puteau alege între Lenin sau Gorki, Marx si Engels (ultimii doi mai rar si mai târziu, pentru ca, pe lânga faptul ca nu sunt dogmatici, mai uzeaza si de un limbaj prea ermetic pentru gustul ideologilor de partid) si câteva personalitati „progresiste“ ale criticii ruse de secol XIX (Bielinski, Cernîsevschi, Dobroliubov). Referinte de prim rang si de incontestabila autoritate sunt, însa, doar autorii vii, sefi de partid, ministri de stat sau presedinti ai Comitetelor Centrale. Daca Marx, Engels, Lenin sunt „referinte livresti“, ca sa zic asa, autori morti ale caror opinii exista si conteaza doar în carti, adevaratele autoritati în materie de teorie literara devin Stalin (mai mult în lingvistica), Jdanov, Malenkov, Hrusciov – la noi, Ana Pauker sau Gh. Gheorghiu-Dej. Parerea lor conteaza si se impune în teoria literaturii contra oricaror argumente logice sau de bun-simt, dupa cum disparitia din fruntea statului îi face instantaneu de neutilizat în bibliografii. Mijlocul piramidei teoretice este asigurat de ceea ce Marian Popa numeste „critici cu mandat directional“ sau „mentori si comisari politici ai presei si literaturii“ (11) , adica cei care-si dau cu parerea din proximitatea structurilor superioare de partid. Ion Vitner, Mihai Novicov, N. Moraru, Nestor Ignat sau Traian Selmaru, desi n-au nimic în comun cu critica literara, practica, mai mult sau mai putin publicistic, aceasta îndeletnicire pentru a urca sau a-si mentine pozitia în diferite sfere de conducere. Ceilalti, de la Ov. S. Crohmalniceanu pâna la Silvian Iosifescu, Mihail Petroveanu, S. Damian, Vera Calin, Paul Georgescu s.a.m.d. nu fac decât sa explice cât mai logic si sa aplice, la literatura, directivele de partid. Neaflati în proximitatea imediata a Puterii (desi nu lipsiti de privilegii), acestia încearca sa faca alianta dintre politic si estetic cât mai verosimila. În mod ciudat, Partidul a tinut totdeauna, la nivel strict declarativ, la o oarecare autonomie si specificitate a literaturii în interiorul dogmelor (aporia libertatii în necesitate), pe care acesti din urma critici care faceau munca de jos vor trebui sa se dea peste cap s-o argumenteze. Încercarea de inovare a celui mai mic detaliu al realismului socialist impus din vârful piramidei le atrage critici aspre. Dogma realismului socialist respecta o ierarhie foarte bine (sub)înteleasa de toti actorii spatiului public, iar tot ceea ce e publicat în aceasta perioada o reflecta cu fidelitate. Interesanta si simptomatica e, de pilda, situatia criticilor „vechiului regim“ care decid sa vireze brusc la realismul socialist. Desi sunt acceptati în noua „realitate“ publicistica, opiniile lor nu vor conta decât, eventual, onorific. Oricât s-ar fi straduit sa-si asume pe cont propriu, sa internalizeze politica literara, Perpessicius, Streinu, Vianu sau Calinescu (mai cu seama acesta din urma) nu vor fi niciodata admisi ca teoreticieni ai realismului socialist. Ba mai mult, orice încercare de renovare a sistemului, oricât de logica si de binevenita pentru coerenta lui, va fi respinsa cu brutalitate (12) . Ierarhic, ei ramâneau la limita de baza a piramidei, iar în postura de tolerati ai noului sistem literar, orice încercare de inovare le va fi negata din oficiu. Daca semnatura le e admisa, în schimb, orice urma de autoritate le e strict interzisa.

Misiune imposibila

Criza multipla în care intra critica literara în anii '50 – a modalitatii de manifestare si a functiei (dinspre critica scripturala spre dezideratul purei propagandistici orale), a obiectului (absenta unei literaturi pe care sa se exercite), a metodelor si a ierarhiei referintelor, a institutiei (deprofesionalizarea si structura oligarhica a „cadrelor“ ei) – va conduce, în practica scriiturii, la o uniformizare absoluta. Pâna la jumatatea deceniului al 6-lea, toti comentatorii literaturii trateaza aceleasi subiecte în exact acelasi limbaj, astfel încât nu e exagerat sa afirmi ca un singur critic literar este autorul de drept al acestei literaturi. Redusi tematic si expresiv,  eruditii refulati Ov. S. Crohmalniceanu sau Vera Calin scriu si argumenteaza aproape la fel ca semi-analfabetii M. Novicov sau N. Moraru. Perioada 1948 – 1955 (de nu '48-'60) marcheaza, probabil, cel mai negru deceniu al literaturii române, nu pentru ca ar fi neproductiv, ci pentru ca toata aceasta productie e complet inutila. Niciodata nu s-a vorbit, în critica literara, mai aplicat si mai nuantat, despre nimic. Într-un fel, gresesc cei care afirma ca e o perioada lipsita de teoretizari si de dezbateri aprinse. Dimpotriva. Daca nu poate fi vorba de critica sau de analiza literara, în schimb, discursul noului regim literar ia aspectul unei imense logomahii fara obiect, cu teoretizari care de care mai zgomotoase si mai emfatice, adversitati nascute dintr-un cuvânt sau o sintagma, toate înscenate pentru a masca unul si acelasi lucru: faptul ca literatura si libertatea de gândire sunt strict interzise. Ba mai mult, as spune ca literatura critica a realismului socialist este în întregime teoretica, întrucât si-a inventat, propriu-zis, un limbaj de grad secund, o serie nesfârsita de pseudoconcepte, de metode-fantoma – lianturi care sa cârpeasca abisul dintre ideologia totalitara si literatura. Daca putea postula deschis necesitatea interventiei politice în literatura, mai greu îi va fi regimului sa demonstreze ca aceasta e fireasca si ca raspunde nevoilor societatii românesti. Numai ca în piramida ierarhica a ideologiei, diviziunea muncii functioneaza perfect. În timp ce aparatnicii – adevaratii burghezi ai sistemului – se rezumau la a arunca, din avion, teoriile cele mai absurde, criticul avea misiunea de a le face sa functioneze pe literatura. Pe umerii adevaratului proletar, criticul obisnuit, cadea, asadar munca de jos, aceea de a motiva si de a demonstra cât mai coerent niste teorii aberante si arbitrare. De aceea, cred ca nu e exagerat sa se vorbeasca despre misiunea imposibila a criticului realist-socialist.

Lasând procesele de intentie pe seama altora, nu pot sa nu remarc ca duplicitatea criticilor realismului socialist e un dat aproape obiectiv. Din succesiunea de înjosiri la care a fost supusa atât breasla, cât si individualitatile sale, rezulta ca numai cei cu adevarat însetati de putere sau bani au ramas activi în jocul literar. Sa fi reprezentat acest tratament cazon o „initiere“, o subtila triere a celor care puteau renunta la cât mai multe principii, reusind sa fie, de fiecare data, ca noi, în fata celor mai aberante teorii oficiale? În perversiunea lui, statul a avut grija sa-i umileasca nu numai pe cei care se împotrivesc noului regim, ci si pe cei care-l sustin, suspectându-i permanent de impostura la care el însusi îi supune. De altfel, regimul realist socialist lucreaza cu o categorie nou-nouta de critici literari care sa nu aiba, pe cât posibil, nici un fel de antecendent cultural. Daca, în general, prozatorii sau poetii de dinainte de '44 au fost acceptati mai usor în arca realismului socialist, critica va trebui recreata din radacini. Anatemizarea criticului e vizibila mai ales în cazurile de revalorificare a mostenirii culturale: Maiorescu e vinovat, de pilda, întotdeauna de erorile ideologice ale lui Creanga si Caragiale, dupa cum Lovinescu avusese o influenta nefasta asupra lui C. Petrescu sau Hortensia Papadat-Bengescu. Ca noua critica nu poate avea precursori în propria breasla o recunoaste indirect George Munteanu în deja citata panorama a criticii din 1953: „Activitatea de critic literar a lui Traian Selmaru are meritul pionieratului, al luptei – încununate în multe privinte de succes – pentru înfrângerea greutatilor inerente tuturor începuturilor. Alaturi de Sorin Toma, Nestor Ignat, Mihai Novicov, Silvian Iosifescu, Ion Vitner si alti câtiva scriitori si publicisti, Traian Selmaru si-a dat contributia la crearea noii critici literare de dupa 23 august 1944. Activitatea tuturor criticilor amintiti trebuie pretuita din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât ea s-a desfasurat în conditii din cele mai dificile. Cu câteva exceptii, prima noastra generatie de critici de dupa eliberare a fost lipsita de o experienta anterioara în acest gen de activitate, trebuind sa se pregateasca asa-zicând din mers. Aceste conditii specifice de dezvoltare sunt mai evidente în cazul lui Traian Selmaru, ale carui preocupari de critica literara au derivat treptat din cele larg publicistice, evoluând în strânsa legatura cu ele.“ (13) . Prin urmare, critica realismului socialist nu numai ca functioneaza dupa reguli diferite decât cele traditionale, ci este, propriu-zis, o clasa sociala noua, pe cât posibil neafectata de morbul specificitatii literaturii sau al libertatii de expresie a scriitorului.

NOTE

(1)  În „Pentru o discutie asupra problemelor criticii literare“ („Contemporanul“,  nr. 184, vineri, 14 aprilie 1950, p. 4), de pilda, H. Bratu îsi propune sa elucideze „cauzele ramânerii în urma a criticii literare fata de ansamblul vietii literare“.

(2)  Michel Aucouturier explica ambiguitatea noii posturi a scriitorului în societate, odata cu dobândirea onorifica a titulaturii de înalt demnitar al statului, la Congresul Uniunii Scriitorilor Sovietici din 1934: „Acest triumf are reversul sau, pe care atmosfera unanimista a Congresului o mascheaza provizoriu. Acceptând onorurile care le sunt facute, vechii tovarasi de drum se angajeaza, pierzându-si astfel libertatea. Scriitorul este de acum înainte, în ciuda semnalelor de alarma trase de Pasternak (constient de capcana dar neputincios în a o evita), o înalta demnitate a regimului, aservit prin multiplele privilegii pe care i le aduce o profesie recunoscuta de Stat, bine remunerata prin drepturile de autor pe care aceasta le garanteaza, beneficiind de multiple avantaje materiale (apartamente, calatorii, case de odihna, acces la magazinele rezervate, misiuni de tot felul, calatorii în strainatate) si de un mare prestigiu social.“ (Michel Aucouturier, „Realismul socialist“, traducere din limba franceza de Lucia Flonta Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 57).

(3)  Prefer sintagma de „critica realist-socialista“ atât celei de „critica proletcultista“ (termenul de „proletcultism“ a fost respins cu argumente convingatoare de Sanda Cordos în „Literatura între revolutie si reactiune“), cât si celei de critica marxist-leninista sau jdanovista. O data, pentru ca ea respecta cu fidelitate denumirea din statutul Uniunii Scriitorilor Sovietici din 1934, actul de nastere al realismului socialist: „Realismul socialist, fiind metoda fundamentala a literaturii si criticii literare sovietice, pretinde de la artist o reprezentare veridica, istoric concreta a realitatii în dezvoltarea ei revolutionara“. Asadar, realismul socialist nu e doar o metoda de creatie, ci si un instrument al criticii literare. Ca e asa, o dovedeste, propriu-zis, particularitatea sa în sânul criticii marxiste propriu-zise. Desi cele doua au drept obiect comun relatia literaturii cu societatea, ele se diferentiaza net prin functionalitate: daca metoda marxista se rezuma la explicarea mecanismelor de reflectare ale realitatii în opera literara, realismul socialist influenteaza în mod direct realitatea, punând umarul la edificarea unei noi societati. Prima e o disciplina pozitivista, valorizând istoria si factualul, a doua dispretuieste realitatea necorespunzatoare programului de partid.

(4)  Eugen Luca, „Cu privire la sarcinile criticii literare“, în „Contemporanul“, nr. 185, 21 aprilie 1950, p. 4. Interventia propriu-zisa a criticului în opera scriitorului era, aflam din alt articol, publicat de „un cititor“ obisnuit, dar la curent cu ultimele directive de la Moscova, o directie trasata la una dintre sedintele scriitorilor Uniunii Sovietice: „În raportul prezentat la sedinta plenara a scriitorilor din Uniunea Sovietica, A. Fadeev indica drept o datorie a criticii de a interveni în însusi procesul de creatie al scriitorului, dându-i sugestiile necesare atunci când e posibil ca înca «din mers» sa fie lichidate unele lipsuri, sa fie dezvoltate partile pozitive. Pentru realizarea acestui lucru, e bine ca sa se obisnuiasca publicarea fragmentara a romanelor în reviste de literatura (…) asteptam, deaceea, cu nerabdare, cuvântul criticii.“ ( I.Fridus – din cenaclul N. Balcescu, Bacau –, „Scrisoarea unui cititor pe marginea romanului «Otel si pâine» de Ion Calugaru“, în „Contemporanul“, nr. 194, vineri 23 iun 50, p. 5)

(5)  Pentru un dosar cvasicomplet al evenimentului, cf. Ana Selejan, „Literatura în totalitarism 1949-1951“, ed. a II-a, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2007, pp. 207-228.

(6)  Excelenta, e, în acest sens, observatia lui Marian Popa: „Criticul literar este un arbitru caruia nu i se comunica toate regulile jocului, un metrolog caruia nu i se dau instrumentele de masura, ci numai numele si provenienta lor (…) din aceasta situatie dilematica, noul critic nu poate iesi învingator si deci original. Nu exista critic al acestei perioade care sa nu fie descalificat într-o noua etapa de dezvoltare a aceleiasi orânduiri politice, care sa nu-si vada activitatea mai mult sau mai putin ridiculizata, daca nu interzisa: aceasta din cauza propriilor judecati de valoare, ca si prin calitatea putinelor carti ale epocii de care s-a ocupat“. (Marian Popa, „Istoria literaturii române de azi pe mâine“, vol. I, Editura Fundatia Luceafarul, Bucuresti, 2001, p. 747).

(7)  George Munteanu, „Între publicistica si critica literara“, în „Almanahul literar“, Cluj, nr. 3, 1953, apud. Ana Selejan, „Literatura în totalitarism 1952 – 1953“, Editura Thausib, Sibiu, pp. 228-229.

(8)  Marian Popa se însala când vede în ezitarea premierii celor mai importante carti de ideologie a vremii o recunoastere, chiar implicita, a lipsei lor de valoare: „Uneori nu se dau premii pentru critica si istorie literara, ceea ce e frapant: tocmai mentorii si zbirii literaturii noi nu apar cu adevarat exeptionali, apti pentru premiere; din aceeasi constatare decurge alta: directorii ideologici sunt incapabili ei însisi sa dea opere literare exceptionale ideologic, demonstrând astfel implicit si involuntar ca ideologia nu le apartine absolut si ca literatura nu este ideologie pura.“ (Marian Popa, op. cit., p. 390). Ezitarea de a recompensa public critica e mai degraba o forma de amenintare ce previne slabirea partinitatii.

(9)  Cf. „Gazeta literara“, Anul I, nr. 35, joi 11 noiembrie, 1954, p. 2

(10)  Mihai Novicov, „Pentru literatura vietii noi“, Editura de stat pentru literatura si arta, Bucuresti, 1953, p. 223.

(11)  Marian Popa, op. cit., p. 393.

(12)  Vezi, de pilda, tonul didactic si acuzator cu care respinge activistul „curat“ Ion Vitner încercarile lui Calinescu de a reformula câteva principii ale realismul socialist: „Calinescu face parte din categoria intelectualilor vechi care nu se stiu adapta înca, la fel ca Picasso, Malraux, Camus, Gide si altii (…). Noi îi dorim domnului G.Calinescu o deplina reusita în aceasta lupta pe care o duce actualmente cu sine însusi pentru a învinge ramasitele potrivnice propriei sale desvoltari“ (Ion Vitner, „Critica criticii“, Editura Colectia Contemporanul, Bucuresti, 1949, p. 114). E clar ca aici Vitner nu i se adreseaza lui Calinescu ca de la critic la critic, ci ca de la activist la fost burghez proaspat reconvertit, învatacel stângaci al realismului socialist.

(13)  George Munteanu, op. cit., apud. Ana Selejan, op. cit., p. 230