Angela Carter. Jocuri serioase
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Prin impulsul spre demitologizare si spre tratarea marilor teme ale culturii occidentale într-o cheie mai putin obisnuita, ca si prin încercarea permanenta (si reusita) de a amesteca detaliile cele mai ancorate în real cu cele tinând de domeniul celei mai salbatice fantezii, romanul „Magazinul magic de jucarii“ (1967) al Angelei Carter a marcat, de la aparitie, un punct de reper atât în creatia de ansamblu a scriitoarei, deschizând calea spre cunoscutele sale povestiri de mai târziu, „The Bloody Chamber and Other Stories“ (1979), ce aduc în prim plan efortul de a rescrie câteva povesti celebre ale culturii universale, dar si spre metoda pe care o va utiliza autoarea în mai multe opere ulterioare, si care va fi definita drept realism magic.
Adesea, critica literara a abordat acest roman pornind mai ales de la legatura evidenta existenta între textul Angelei Carter si elemente de mitologie sau venite pe filiera basmelor Occidentului. Pe de alta parte, nu poate fi trecut cu vederea nici faptul ca autoarea face mereu aluzii la o serie de opere consacrate ale culturii engleze, de la texte ale lui Coleridge la cele ale lui D.H. Lawrence, literatura devenind, astfel, una din temele majore ale acestei carti, iar livrescul – una din principalele preocupari ale autoarei însasi. Intertextualitatea se transforma, astfel, în adevarata strategie de constructie a textului, mai cu seama în ceea ce priveste modul în care este abordata, în „Magazinul magic de jucarii“, tema identitatii si, în special, a identitatii feminine, precum si efortul de descoperire de sine, evident în cazul lui Melanie. Alungarea din EdenAparent, povestea trista a trei copii ramasi orfani pe neasteptate, în urma mortii parintilor lor într-un tragic accident, romanul Angelei Carter reuseste, însa, sa spuna si ceva în plus, pornind tocmai de la câteva scenarii cunoscute, fie ca e vorba de cele mitologice, fie de cele prin excelenta livresti. Astfel, înca din primele pagini ale cartii, Melanie e prezentata într-o scena antologica, în gradina, noaptea, probând – si, finalmente, distrugând – rochia de mireasa a mamei sale. Coincidenta va face ca a doua zi dimineata, adolescenta, împreuna cu fratii sai, sa primeasca vestea mortii parintilor, iar Melanie va reinterpreta totul din perspectiva propriei sale fapte, considerând ca tocmai ea provocase nenorocirea, distrugând simbolul stabilitatii si caldurii familiale prin purtarea sa reprobabila din noaptea cu pricina. Desigur, avem de-a face cu o resciere, într-o maniera neasteptat de provocatoare – dar si de generoasa cu posibilele interpretari – a scenei alungarii din gradina Edenului, acesta fiind, în fond, scenariul de baza, la care Angela Carter adauga cateva elemente venite pe filiera basmelor si a superstitiilor populare, daca e sa amintim aici doar aparitiile pisicii care îi taie calea lui Melanie. Pe de alta parte, scriitoarea reuseste sa dea profunzime psihologica acestei scene, notând impresiile fetei si urmarindu-i mustrarile de constiinta ce nu înceteaza a creste în intensitate, pe fondul implicatiilor pe care întâmplarea respectiva le dobândeste. De altfel, Angela Carter însasi spunea, referindu-se la intentiile sale cu privire la acest moment: „Am considerat ca imaginea Caderii era plina de întelesuri si ca, în fond, era si cea mai potrivita pentru a-mi scoate personajele din acel loc. Intentia mea a fost sa transform magazinul de jucarii unde vor ajunge copiii într-un soi de Eden secularizat.“Identitati în derivaDar, pana sa ajunga la magazinul magic de jucarii, Melanie este prezentata, din nou într-o scena semnificativa, privindu-se în oglinda si adoptând diverse „poze“. Adica, nimic altceva decat încercarea de descoperire a propriei identitati, prin confruntarea – în oglinda – cu imagini considerate relevante ale feminitatii. Desigur, sugestia pe care romanciera ne-o ofera înca de pe acum este ca, în cazul lui Melanie, nu vom avea de-a face cu o singura identitate, ci cu un subtil si complicat joc al rolurilor si al mastilor menite, pe de o parte, s-o ascunda de privirile iscoditoare ale celorlalti, dar, pe de alta parte, s-o apere de lumea din jur si de ea însasi. Probând diferite haine în fata oglinzii – în scurta perioada fericita din viata ei cand are posibilitatea sa faca asa ceva – Melanie pare a încerca sa provoace si sa scoata din cliseu însasi notiunea de identitate feminina definita în mod clar, demonstrând cât de multe dar si cât de diferite sunt rolurile pe care o femeie trebuie sa le interpreteze nu pentru a fi ea însasi, ci pentru a se conforma imaginii pe care ceilalti o au despre ea. La un anumit nivel al interpretarii, Melanie este, deocamdata, o entitate pasiva, receptând toate influentele exercitate asupra sa si conformându-se unui model comportamental consacrat. Dar ea va depasi acest stadiu si acest model atunci când, aflata fiind în casa excentricului sau unchi, proprietarul magazinului de jucarii, este obligata sa joace rolul Ledei în cadrul reprezentatiei teatrale regizate de acesta. Unchiul Philip este întruchiparea despotului nemilos si crud, tratându-i cu dispret pe toti cei din jur. Tocmai de aceea el pare desprins, uneori, din basme, nefiind decât imaginea consacrata a unui capcaun. Cât despre scena mitologica a întâlnirii dintre Leda si Zeus, transformat în lebada, aceasta trimite la o ilustra lista de artisti care au abordat-o de-a lungul timpului, de la Da Vinci la Correggio, ajungând, în literatura, la celebrul poem al lui William Butler Yeats, „Leda and the Swan“, ca sa ne limitam doar la exemplele la care, subtextual, face trimiteri Angela Carter. Atâta doar ca Melanie pare a nu se potrivi de la bun început nici schemei prestabilite si nici schemei construite special pentru ea de Philip, cel care nu e multumit de cum arata noua Leda, pe care o considera mult prea „coapta“ pentru intentiile sale – artistice si nu numai. Astfel ca îmbratisarea ritualica venita din partea lebedei confectionate de Philip e un esec, prefigurat chiar de esecul planului perfid al unchiului de a provoca o alterare a relatiilor dintre Melanie si Finn: tinerii se revolta, pentru prima data convingator, împotriva rolurilor prestabilite si care le sunt destinate de cei din jur fara a li se cere parerea. Lebada unchiului Philip nu este, deci, nici pe departe, o creatie divina, dar nici relatiile dintre oameni nu sunt întotdeauna lipsite de – cel putin – un strop de întelepciune divina. Tocmai de aceea, în cele din urma, Finn va distruge lebada si o va înmormânta, Angela Carter surprinzând, astfel, cu o perfecta stapânire a mijloacelor artistice, trecerea lui si a lui Melanie de la starea de pasivitate la efortul de descoperire a propriei identitati. Desigur, pentru ca aceasta identitate sa poata fi afirmata este nevoie de abandonarea tuturor deghizarilor care au parut a fi, pana în acest moment, determinante. Nu întâmplator, dupa grotescul spectacol, Melanie e atât de socata, încât nici nu-l recunoaste pe Finn. Lepadarea mastilor se dovedeste, întelegem abia acum, un proces dificil si nu lipsit de ezitari. Punct. Si de la capat?Considerata, nu o data, drept o scriitoare abordând, prin excelenta, teme feministe, Angela Carter reuseste, însa, sa demonstreze, în „Magazinul magic de jucarii“, ca preocuparea sa esentiala, în acest roman, a fost sa arate pâna unde poate merge fiinta umana respectând fara sa se revolte un model comportamental prestabilit. Dar si sa-si încheie cartea în asa fel încat nimic sa nu poata fi afirmat cu hotarâre pana la capat, ultimele pagini (incendiul ce distruge magazinul, cu toate semnificatiile sale purificatoare consacrate de traditia culturala universala, si plecarea lui Finn împreuna cu Melanie) nefiind altceva decât un perfect exemplu de ambiguitate. Finalul cartii e deschis si, în egala masura, ambivalent: cei doi tineri au în fata viitorul – adica, propria lor poveste, plasata doar formal la sfârsitul povestii magazinului magic de jucarii. Vor repeta ei modelele consacrate de comportament, alegând varianta cea mai comoda, cea de care Melanie se teme atat de mult pentru ca-i întrevede esecul? Sau vor avea curajul de a-si construi un viitor cu adevarat propriu, uitând de influenta papusarilor acestei lumi? Întrebari la care, daca e
s-o credem pe Angela Carter, cititorul nici macar n-ar trebui sa încerce sa raspunda, fiind suficient sa mediteze – dar cu mare atentie – asupra lor.