Criteriul criterionist

articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24
» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN

Bun precedent le-a creat Sadoveanu scriitorilor moldoveni! Caci, dupa ce a fericit el anul 1904 cu cele patru aparitii editoriale deodata, iata ca urmasii au prins, fie si târziu si pe-ncetul, gustul acestui soi de emulatie. Mai acum câtiva ani (mai precis în 2003), Gellu Dorian, de pilda, a repetat recordul sadovenian, cel putin la nivelul cifrei. Si uite ca deja un al treilea moldovean s-a înscris, anul trecut, în acest club de performeri. E vorba de Liviu Antonesei. (Sper, fireste, ca acestea de la urma sunt simple întâmplari fericite si ca scriitorii nostri de Moldova nu vor profita de faptul ca Moldova-i provincia cea mai talentata si-si vor face toti obicei).

Primele studii criterioniste

Ce-i drept, ale lui Antonesei nu sunt toate noi si nici din aceeasi materie. „Aparitia, disparitia si eternitatea Eonei“ (de la Paralela 45) e o antologie (cu sens de integrala) de poezie, „Hesperia. Sapte vorbiri despre spiritul european si patologiile sale“ (aparuta la Feed Back) strânge conferinte tematice, iar „Scriitorii si politica“ (Institutul European) e un dialog cu Dorin Popa. Cea de-a patra e o reeditare (dar nici ea simpla, caci aduce în sumar un studiu lasat afara la prima aparitie, cea de la „Cronica“, din 1998): „Nautilus. Structuri, momente si modele în cultura interbelica“ (Criterion Publishing). Puse laolalta, cele patru carti vorbesc aproape de la sine de o efervescenta renascentista a autorului (si înca nici nu acopera toate laturile pe care se exerseaza Liviu Antonesei); în orice caz, Antonesei e mai întâi un universalist si abia apoi un specialist.

Studiile din „Nautilus“ sunt, însa, de specialist. Nu în sensul ca s-ar restrânge la un domeniu îngust (caci procedeaza dimpotriva) si aparte, ci în sensul tehnic, de lucrari academice riguroase, cu aspect de „comunicari stiintifice“ (unele chiar adresate strainilor, de unde un exces de note inutile românilor). De altfel, cam acesta a si fost rostul lor initial si pe buna dreptate ele au aparut în buletine universitare sau în culegeri de studii. Cu toate ca-i vorba de raspunsuri la solicitari academice diverse, „Nautilus“ e o carte unitara; si asta nu doar pentru ca partea ei centrala e ocupata cu studii criterioniste, ci pentru ca exista o convergenta problematica generala; înspre aceasta unitate merg si studiile despre Blaga sau despre filosofia culturii si cel – adaugat acum în varianta româneasca – despre „timpul popular“. Asa încât, de nu va fi fost de la bun început, „Nautilus“ pare o carte anume, dar si lejer, construita în jurul centrului sau „criterionist“. Desi nu rezulta cu limpezime din bibliografia alcatuita de Gabriela Omat pentru „Dictionarul general al literaturii române“, studiile lui Antonesei referitoare la „Criterion“ sunt, practic, primele ca atare dedicate subiectului. Despre grupare si revista s-a mai vorbit înaintea lui doar în memorialistica sau în lucrari generale – si si acolo doar unde era inevitabil. Într-un fel, spre a da mai întâi Cezarului ce-i al lui, Liviu Antonesei e pionierul acestui gen de studii. E drept ca nu le-a dus pâna la consistenta unei monografii a gruparii, dar premisele sunt puse. Si ele au fost, de fapt, puse înca de pe la jumatatea anilor 80, când gruparea era mai degraba tema interzisa; sau tema de combatut. Din fericire, desi Liviu Antonesei
s-a oprit, lucrul a continuat dupa '90 cu destula frenezie, astfel încât criterionistii au redevenit vedete ale actualitatii iar influenta lor nu pare acum mai mica decât era în deceniile trei-patru ale secolului trecut. Ba, la drept vorbind, abia acum e momentul ca aceasta influenta sa înfloreasca si sa se decanteze catalitic; pentru ca pâna acum istoria i-a tinut pe criterionisti la nivelul subversiv. în orice caz, acolo i-a întâlnit Liviu Antonesei, ca pe un fenomen ocultat si distorsionat de filtre ideologice. Tocmai de aceea studiile lui fac, în prealabil, opera de documentare pozitivista si abia apoi opera de interpretare si valorificare, desi tinta lor o reprezinta operatiile din urma. Iar pentru a repune  macar în atentie, de nu în actualitate fenomenul criterionist, Antonesei trebuie, mai întâi, sa-l „dezideologizeze“ si sa-l identifice ca fenomen cultural – sau spiritual (ca pe, de fapt, „ultima mare miscare spirituala din România dintre cele doua razboaie mondiale“,
p. 36). Recursul la context devine, pentru asemenea scop, mijlocul cel mai eficient, nu doar cel mai corect. „Aparitia si succesul „Criterion“-ului – zice el – trebuie considerate în indisolubila legatura cu contextul cultural al epocii“ (p. 37), desi inima l-ar trage, parca, spre o abordare fenomenologica (numai ca „o astfel de privire nu este posibila în stadiul actual de sistematizare a informatiei“, idem, gol pe care Antonesei îl umple, cât de cât). Principiul „contextualizarii“ devine, de fapt, principiul fundamental de lucru, tocmai spre a nu pierde concretetea si nuantele fenomenului; de el, Liviu Antonesei încearca sa se tina scrupulos („voi încerca, pe cât îmi sta în putere, sa pastrez mereu contactul cu contextul în care acest model – cel criterionist, n.n. – functioneaza“, repeta el la p. 72). în baza lui, Antonesei reface întâi contextul, spre a putea apoi degaja modelul; caci aici, la model, vrea el sa ajunga. Si nu doar pentru o simpla descriere, ci pentru a-l repropune; nu doar ca istoric al fenomenelor culturale si al paradigmelor, ci si ca militant nostalgic.

Modelul si militanta

Vorbind (în „România literara“, nr. 7/2000) de prima editie a cartii lui Antonesei, Ioan Holban crede ca, „în multe privinte“, Antonesei „este /.../ ultimul criterionist“, atât „în sensul admiratiei, al entuziasmului“ (constructiv, creativ, universalist si întemeietor probabil), cât si „în sensul cel profund, al valorificarii modelului productiv“ edificat de criterionisti. Ca nu e „ultimul criterionist“ nici nu mai e cazul s-o spunem, caci vremurile au sporit considerabil cifra acestor „ultimi criterionisti“ (sunt mai multi post-criterionisti decât criterionisti propriu-zisi). Dar ca vrea sa repropuna modelul criterionist e numaidecât adevarat.

Fireste ca, mai ales în anii 80, modelul nu putea fi propus/repropus fara prealabile nuantari. (Nici azi el nu poate fi propus chiar fara ele). Si în nici un caz fara pierderi calculate. Pierderea imediata, cu sens lustral, e componenta politica a modelului; Antonesei o spune limpede: modelul politic a fost falimentar, modelul cultural, însa, e de reevaluat si de reactivat (fara îndoiala ca e treaba delicata desprinderea lor neta). Iar aici, în pledoarie, argumentele sunt luate pe rând. Mai întâi joaca sensul de sinteza între tendintele schizofrenice ale culturii române: „asociatia „Criterion“ reprezinta în cultura noastra interbelica exemplul cel mai convingator de încercare de reconciliere a celor doua tendinte – adica autohtonismul si universalismul, ni se spune mai sus, n.n. – într-o sinteza coerenta si unitara“ (p. 51). Vine apoi o alta tentativa de sinteza, de aceasta data mai aproape de persoana: între, pe de o parte, „încercarea de atingere a sinelui profund“ si, de cealalta parte, „actiunea culturala creatoare si iradianta asupra mediului ambiant“ (p. 59). Iar apoi „specificitatile“ ca atare ale „Criterionului“: „omul nou“ (omul de „umanitate integrala“, p. 60), „experienta/trairea“, autenticitatea etc. si ceea ce as numi, daca mi se permite, „creatorismul“, fapta culturala si spirituala. Se adauga si note nu neaparat specifice, dar nu straine: respectul identitatilor, dialogul si deschiderea culturala, sincronismul, ecumenismul cultural chiar. Toate aceste note sunt împletite de Liviu Antonesei într-un model care, în concluzie, „îsi pastreaza înca, în masura destul de însemnata, actualitatea“ (p. 66). „Actualitatea“ lui a si debordat azi.

Modelul criterionist e dublat, tot pentru argumentare pledanta, de modelul eminescian (sau de modelul receptat/construit de criterionisti). în esenta, pentru criterionisti Eminescu e (de fapt, devine, se vede din analiza riguroasa întreprinsa de Antonesei), cu vorba lui Noica, „omul deplin al culturii românesti“. Chiar si pentru Antonesei el „a fost, este si va ramâne un model exemplar pentru orice intelectual român“ (p. 68). Cu atât mai mult va fi el de acord cu imaginea criterionista, oricât de emfatica e aceasta, si cu atât mai mult va identifica el note „eminesciene“ în conduita grupului – sau doar a unor personaje din interiorul lui (inclusiv, bunaoara, „sentimentul urgentei“, „multitudinea preocuparilor, diversitatea formelor de activitate culturala“, p. 81). Fireste, cel putin pentru Eliade, concorda în acelasi model „deschiderea catre întregul culturii“ si „aplecarea asupra a ceea ce este arhaic, misterios si rasaritean în traditia noastra culturala“ (p. 84). Apoteoza modelului e apoi cea operata de Noica. Antonesei are, totusi, în criterionist de apoi, oarece teama ca nu cumva si „aceasta imagine sa devina un cliseu“ (p. 91). Rezon!

Cum zice Mac Linscott Ricketts în scurta sa „prefata“ (dar dupa o ampla recenzie consacrata primei editii), „desi capitolele acestui volum au fost scrise acum un sfert de secol, valoarea lor nu a scazut“. Asta cu siguranta, desi unele afirmatii militante ar merita o problematizare. în „Postfata“ de autor, Liviu Antonesei regreta ca n-a apucat sa exploreze si „continentul Lovinescu“, fiind singur mirat de ce îl „pasioneaza în egala masura, fara sa simt nici o tensiune, acest continent si arhipelagul celor de la Criterion“ (p. 136). Nu stiu daca aceste pasiuni sunt chiar fara tensiune între ele (dar asa o fi, de vreme ce o spune), dar daca si ideile lui Lovinescu îl vor duce la ceva militanta, tensiunea va rezulta de la sine. Personal, l-as fi preferat pe Antonesei printre lovinescieni si luând partea acestui model (bun si actual si el), dar asta nu înseamna ca nu si-a facut bine temele criterioniste. Ba chiar atât de bine încât s-a fascinat singur.

---