Revista presei internationale
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura cultura internationala »
Autor:
LireOmleta lui Merleau-PontyTEODORA DUMITRULa o suta de ani de la nasterea filosofului francez Maurice Merleau-Ponty (1908 – 1961), Roger-Pol Droit semneaza o recuperare a acestuia din unghiul filosofiei politice. Dincolo de cunoscutul fenomenolog, Merleau-Ponty a fost si un gânditor politic important în paradigma postbelica, din ale carui gesturi si cautari au împrumutat multi, coautor al directiei de-marxizante/ anti-sartriene în gândirea politica franceza. Droit pretexteaza o mini-recenzie a antologiei „Umanism si teroare“ (aparuta la Gallimard, în 1947, si compusa din articolele publicate de Merleau-Ponty în revista „Les Temps modernes“, fondata în 1944, împreuna cu Sartre, Aron, Leiris, Paulhan si Simone de Beauvoir) pentru a formula simultan un repros editorilor francezi care au permis ca acest volum necesar sa fie – în anul de gratie 2008, coincident cu centenarul filosofului – indisponibil pe piata franceza. Aici, în „Umanism si teroare“, Merleau-Ponty apare în toata splendoarea tribulatiunilor sale politice, vulnerabil si sigur, aporetic si rezonabil, crud cu ouale care trebuie sparte pentru a rezulta omleta, etic, dezgustat, pragmatic. Si peste toate acestea, traind pasiunea muribunda a revolutiei – agonica, dar nu expiata. Merleau-Ponty admitea înca, în 1947, ca pot fi ucisi oameni nevinovati „în numele revolutiei“, cu conditia ca, la capatul ei, sa se fi facut câtiva pasi înspre libertate; ca sa faci omleta, trebuie sa spargi ouale: cu conditia ca, la spartul oualor, sa se profileze deja omleta. Un semi-paradox nepractic, totusi, când vorbim de comunism: nimeni nu garanteaza vreo omleta: nici la începtulul, nici la capatul drumului. Merleau-Ponty simtea acest lucru în '47. Completare: marxistul structural Merleau-Ponty, stângist cu state vechi, prieten al lui Sartre si combatant în Rezistenta franceza, simtea asta din 1947. În 1953, vederile lui si ale lui Sartre n-au mai coincis deloc, fiindca URSS-ul lui Sartre nu mai coincidea cu URSS-ul lui Merleau-Ponty. Acesta nici macar nu se mai obosea sa exercite violenta „în numele proletariatului“; raspândea, pur si simplu, o teroare politieneasca autosuficienta, în numele ei, „îndesind procesele pseudo-spionilor si ale falsilor tradatori, înselând muncitorimea, fara pic de progres în directia obiectivelor cu care plecasera la lupta“ (am citat din Droit). Renuntarea lui Merleau-Ponty la marxism n-a fost însa una abrupta. Nu imposibil, dar suficient de greu i-a fost sa abandoneze revolutia. În drasticul peisaj postbelic, pe fondul începutului razboiului rece, Merleau-Ponty se afla într-o pozitie total incomoda: pentru atâta lucru sstat politienesc, procese trucate, mizerii la scara continentala etc.t revolutia srespectiv marxismult nu merita abandonate. În niciun caz pentru „a face jocul taberei adverse“. Altfel spus: nici, nici. „Nici comunist, nici anticomunist“.Gasim în acest volum, ne asigura Roger-Pol Droit, „primele etape ale unui itinerariu care-l va conduce pe Merleau-Ponty însusi la denuntarea gulagului, la abandonarea marxismului si la cearta definitiva cu Sartre, din 1953“ – un itinerariu urmat si de alti intelectuali francezi (Aron, Furet sau Glucksmann). Tonul dezicerilor si al dezertiunilor din marxism l-ar fi dat însa Merleau-Ponty, în aceste texte, reunite sub titlul „Umanism si teroare“. Între consecventa sartriana, care continua sa vada în comunism „orizontul ultim“ al istoriei si decizia pragmatica a lui Merleau-Ponty conform caruia o politica se judeca dupa rezultate, nu dupa intentii, e clar ca dezertorul Merleau-Ponty avea mai multa viziune. LireLa Rentrée littéraire - o boala frantuzeascaApropo de „La Rentrée…“: Frédéric Beigbeder, în rubrica sa din Lire (numarul din iulie), mascheaza un puseu publicitar clar sub o forma de siretenie antifrastica. Se proclama la început un dezgustat al fenomenului „La Rentrée…“ pentru a-l lauda mai riguros la sfârsit. Pe sistemul: pâna azi am fost un anti-, dar de azi, bruscamente, sunt pro-. Partea pro- a textului beigbederian, adica partea lui substantiala, m-a interesat mai putin: e doar o lista a romanelor care vor fi lansate în toamna. Mai sic e vestibulul retoric al articolului, unde se face ca înjura traditionala toamna editoriala franceza. Sau, cum zice d-sa: „o traditie frantuzeasca absurda, unica în lume, care consta într-un act programatic de asasinare a literaturii prin lansarea, în septembrie, a mai multor sute de romane, din care numai vreo 5 (estimare optimista) apuca iarna.“ În plus, îi „infantilizeaza pe autori (?!), îi supune la cazne pe librari, îi sufoca pe critici, îi deprima pe atasatii de presa“ – pe scurt – un „circ util“ si „urgent“. De ce s-a decis totusi Beigbeder sa fie pro-? Poate pentru ca e prea mult cinism pe lume, prea multe telefoane mobile, i-pod-uri si alte tehnici de distragere de la sensul ultim al vietii, care s-ar putea sa fie romanul. Însa acelasi Beigbeder, daca-mi aduc bine aminte, facea acum câteva saptamâni elogiul tehnologiei, bucurându-se de perspectiva de a zacea la soare, alaturi de un laptop ticsit cu Balzac – opere complete. (T. D.)Le Magazine litéraireHouellebecq în romanul altuiaCa o avanpremiera a multasteptatei La Rentrée
littéraire, anuntata pentru 25 august, Pierre Mérot vorbeste despre cel mai recent roman al sau, „Arkansas“ (Ed. Robert Laffont), cu Michel Houellebecq în calitate de personaj. „Le Magazine littéraire“ prezinta în exclusivitate câteva pagini din roman si un interviu cu autorul, cunoscut editor, profesor si, mai nou, romancier. Chestionat asupra punctului de plecare al cartii, Mérot dezvaluie urmatoarele: „Când încep o carte, nu prea stiu unde vreau sa ajung. Ma gândeam la Houellebecq, la toata nebunia dinaintea aparitiei romanului «Posibilitatea unei insule», la valurile de adulatie pe care le provoca – si m-am gândit c-ar putea sfârsi ca Lennon, asasinat.“ Mérot a avut, se pare, grija sa-si aseze romanul într-o companie selecta, stabilite fiind (de catre cine? de catre autorul însusi? de catre criticii care ar fi avut onoarea unei prime lecturi?) „filiatii“ cu „Maestrul si Margareta“, cu „American Psycho“ si cu alte elemente din aceeasi multime. Ma tem totusi ca nu acest preconizat aer de familie cu sus-citatele glorii literare i-ar putea aduce valuri de adulatie si de nebunie cu ocazia iminentei toamne literare frantuzesti, ci tot prezenta în cadru (fie ea extrem de prelucrata si ricosata) a lui Houellebecq. A lui Houellebecq – amicul lui Mérot. A lui Houellebecq – fostul amic al lui Mérot. Care, descoperindu-se personaj în romanul amicului sau, a decis sa rupa frumosul prietesug cu acesta. Miza discordiei pare sa fi fost descoperirea punctului nevralgic houellebecq-ian – relatia cu mama sa, pozitia de fiu mizerabil versus mama mizerabila – chiar în momentul în care denaturata (sau nefericita) mama s-a decis ea însasi sa dea publicitatii meandrele disconfortului în care a aruncat-o celebrul sau fiu... (T. D.)New York Times Book Review
Societatea proprietarilor sau volatilizarea veniturilor americanilorSecuritatea sociala a familiilor americane e, în ultimii ani, un subiect la care multi cetateni ai Statelor Unite ridica din sprânceana. Sau, altfel spus, între discursul optimist al Partidului Republican aflat la guvernare si realitate prapastia e imensa. Si, atunci când o persoana îsi pierde serviciul sau e diagnosticata cu o boala grava, sansele de a ateriza pe o plasa de siguranta si de a-si reface viata sunt tot mai mici. În discursul de la Conventia Republicana din septembrie 2004, George W. Bush a introdus conceptul de „societate a proprietarilor“. Pe scurt, aceasta presupune, pe de o parte, încurajarea achizitiei în detrimentul închirierii bunurilor si, pe de alta parte, modele de asistenta medicala si de pensii, de investitii în educatie ce implica responsabilitatea fiecarui individ în parte. Valoarea asigurarii pe care o platesc o stabilesc în functie de riscurile la care cred ca ma expun având, în acest fel, un control aparent mai mare asupra banilor pe care-i câstig. În acelasi timp, fondurile mele si, implicit, soarta mea vor fi în mâinile unei companii de asigurari private. „Proprietatea aduce securitate si demnitate si independenta“ declara presedintele american în discursul din 2004, cu sase luni înainte de a fi reales. „Sase luni mai târziu sdupa ce a câstigat al doilea mandat, n.m.t nu numai ca privatizarea securitatii sociale era moarta si îngropata: lipsa ei zdrobitoare de popularitate a tras în jos întreaga administratie“, scrie Noam Scheiber în numarul din 6 iulie al „New York Times Sunday Book Review“. Scheiber porneste de la o carte intitulata „High Wire: The Precarious Financial Lives of American Families“, semnata de Peter Gosselin, reporter economic la „The Los Angeles Times“. Cartea arata cum agenda administratiei Bush a interpretat complet gresit spiritul economic al vremii. „Americanii au vazut cum situatiile lor financiare devin tot mai putin stabile în ultimele decenii. Pe acest fundal, perspectiva de a-si asuma chiar mai multe riscuri, asa cum a propus Bush, i-a aruncat pe multi în depresie“. Câteva date, culese de Noam Scheiber din studiul lui Gosselin: „Venitul unei familii din clasa de mijloc, la începutul anilor '70, crestea sau scadea cu nu mai mult de 17 procente într-un singur an; astazi, variatia e de plus sau minus 26 de procente. Si nu doar cei din clasa de mijloc s-au trezat ca veniturile lor fluctueaza frenetic. Cei mai înstariti 10% dintre locuitorii tarii s-au confruntat cu o instabilitate chiar mai mare“. Care ar fi cauzele acestei volatilizari a veniturilor? Schimbarile de pe piata de munca si eroziunea, care dureaza de zeci de ani, a garantiilor corporatiste si sociale de siguranta. „Cu o generatie în urma, când ajutorul de somaj era mai generos, când companiile ofereau asistenta medicala liberala iar beneficiile de pensii si asigurarile private nu erau asa întepatoare ca acum, o boala grava sau pierderea slujbei nu se dovedeau, de obicei, catastrofale. Acum, o asemenea piedica are mult mai multe sanse sa te împinga la prabusirea economica“. Argumentele lui Gosselin nu sunt asa de noi, scrie Noam Scheiber. „În ultimii ani, cercetatori din mediul academic precum politologul Jacob S. Hacker, de la Yale, si sociologul Elisabeth Jacobs, absolventa de Harvard, au alocat nenumarati megahertzi de putere de calcul pentru a studia aceaste tendinte (ambii sunt mentionati în carte). Desi raportarea sa la cifre e riguroasa si lucida, Gosselin ridica stacheta prin povesti care-ti fac parul maciuca despre concedieri arbitrare si despre fonduri de pensii evaporate peste noapte. Gosselin are un simt pentru a detecta fisuri în locuri pe care le credeai acoperite cu vopsea împotriva riscurilor. Acea asigurare de sanatate pe care credeai c-o ai? Asa cum a aflat Rebecca Rowlands în timp ce lupta cu cancerul ovarian, compania de asigurari poate s-o anuleze pentru ca a descoperit cea mai nevinovata eroare în documentele tale medicale. Acea asigurare imobiliara pe care-o platesti? Asa cum a descoperit familia Tunnell dupa ce si-a pierdut casa într-un incendiu forestier, compania de asigurari poate sa-ti suspende, unilateral, fondurile cu o singura notificare ambiguu formulata“. Unul dintre putinele neajunsuri ale cartii ar fi acela ca personajele lui Gosselin sunt cam abstracte. „Aflam suficente lucruri ca sa le întelegem problemele, dar nu îndeajuns ca sa empatizam, într-adevar, cu ele. Nu este, totusi, cazul unui capitol intitulat „Neslujbe“, în care îl întâlnim pe Bruce Meyer, fost manager al companiei de audit Arthur Andersen.Meyer face parte dintr-o armata tot mai mare de zombi economici care trec, pentru un ochi neavizat, drept oameni de succes, dar care si-au pierdut mijloacele de a-si câstiga traiul cu ani în urma si care n-au reusit înca sa faca nici un pas pentru a le înlocui. Meyer locuieste în continuare într-o casa spatioasa dintr-un cartier elegant din Atlanta, cu un BMW si un Jeep Cherokee la intrare. Se întâlneste cu parteneri de afaceri si chiar se implica în actiuni de caritate vizibile. Dar nu a mai avut o slujba stabila de mai bine de cinci ani. Singurele surse de întretinere sunt angajamentele ocazionale de consultanta si economiile de ani de zile. În cea mai buna parte a cartii, Goesselin prezinta apartenenta lui Meyer la Kettering Group, o organizatie-retea pentru managerii urmariti de ghinion. Faptul ca exista destui Bruce Meyer-i ca sa formeze un club si destule Kettering Group care sa dea nastere unui „fenomen national“ e un avertisment sinistru ce ne arata cât de putini dintre noi sunt protejati de nesiguranta acestor vremuri“. (C. S.)LireÎn serviciul lui DumasTot în Lire citesc despre „ultimul «negru» al lui Dumas“. Claude Schopp, un ins care a stat în serviciul lui Alexandre Dumas-tatal toata viata, autorul unei remarcabile biografii a lui Dumas, editor al operelor acestuia si îngrijitor al „Caietelor Alexandre Dumas“ – tocmai a terminat si a publicat „un nou roman de Dumas“, în „colaborare“ cu ilustrul foiletonist, pe al carui plot – reconstituit cu acribie si rabdare de ani, din mai multe surse, si-a încercat el însusi îndemânarea. Schopp, omul care si-a propus sa-l scoata, si l-a scos pe Dumas din postura de scriitor de raftul doi, sustine ca librariile nu ofera decât un sfert din opera prolificului Dumas; restul, proiecte de romane, scrisori si alte materiale ramân în sarcina dumasienilor dispusi (sau nu) sa-si petreaca zeci de ani din viata în cercetarea ziarelor epocii si a altor surse în care Dumas îsi va fi diseminat productia si îsi va fi expus proiectele. Miezul pe care a înfasurat Schopp propriul roman, în calitate de Dumas-redivivus, a fost descoperit de el într-o revista din 1869, „Le Moniteur universel“. Acolo a dat de proiectul romanesc al cavalerului Sfintei Hermine... A mai pus mâna si pe o scrisoare în care neobositul foiletonist dadea detalii despre aventurile viitoare ale cavalerului cu pricina, a cautat si în arhivele din Praga, unde a gasit niste episoade netiparite vreodata, a umblat pe la negustorii de manuscrise, a mai obtinut niste capitole inedite. Si, cum nu ne imaginam un specialist în Dumas mai aplicat si mai sclivisit decât Schopp, acesta a reconstituit sinapsele maestrului,
i-a copiat stilul si a pus pe piata „Le salut de L'Empire“, un roman de aventuri „imaginat de Alexandre Dumas si scris de Claude Schopp“, cu o intriga plasata în trena lui Napoleon, si al carui erou, Hector, un fidel al împaratului, trece prin toate meridianele bravurii, „de la Capri la Viena, de la Kremlin la Waterloo, fara sa ocoleasca Indiile...“ (T. D.)