O noua revista noua: „Diagonale“
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Un optimism moderat sau bine temperat degaja editorialul lui Radu Voinescu din primul numar al noii reviste de la Buzau: „Diagonale“. Directorul tinerei si promitatoarei publicatii buzoiene nu-i crediteaza pe alarmistii blazati si sceptici care cred ca în România apar prea multe reviste literare. Însa, în treacat fie spus, într-o tara în care publicul însusi mai mult scrie decât citeste, iar destui autori publica mai mult decât scriu, îndoiala cu privire la rostul si eficienta piramidei de hârtie tiparita ce-l gârboveste pe cititorul prezumat nu-i doar o grimasa, ci o atitudine legitima. Cartile, câteva carti pe secol, mai pot fi eventual scrise cu ochii spre un secol viitor, dar o revista de azi pentru mâine ar fi un nonsens: o revista moarta de la nastere. Nu-i cazul „Diagonalelor buzoiene“ care se intituleaza asa tocmai pentru ca va fi având constiinta unui public actual ce uneste marginile trecând prin centru. Un public specializat care nici macar nu trebuie sa fie foarte numeros, cum scrie Radu Voinescu, dar statornic prin pasiune, pregatire si chiar specializare: „Epoca noastra grabita a transmis din superficialitatea ei si unor scriitori, ca si unor cititori. Celor mai multi, poate. «Diagonale» este destinata acelora care nu se conformeaza tendintelor epocii contemporane. Acelora care se simt nemultumiti fie de exclusivismul unor reviste, fie de tonul lor angajat, fie de marea graba cu care unele teme sunt abordate. Se trunchiaza opere literare pentru cei care nu au timp suficient de petrecut cu cartea în mâna, dar au snobismul de a pretinde ca sunt pusi la punct cu literatura clasica ori sunt la curent cu noutatile. Pâna la urma este vorba de oameni neîmpliniti cultural … „ Diagonalele, mai spune directorul, „se doreste a fi o revista a celor staruitori. A celor care nu se vor plictisi daca o cronica la o carte, daca analiza implicatiilor unei idei sau ale unei teorii nesocotesc tendinta de a face din comentariu o specie sui generis de reclama, tendinta parca prea raspândita azi“. De acord cu încrederea în cei staruitori catre care se îndreapta atentia noii publicatii, ma fac ca nu înteleg ce-i rau în „tendinta de a face din comentariu o specie de reclama“: orice comentariu valabil este si o forma de reclama a propriei reputatii. De ce-ar scrie mai prost, mai putin sclipitor cutare reputat comentator spre a nu fi banuit de … „reclama“?! Si invers, de ce sa puna în sarcina cititorului staruitor obligatia de a nu se plictisi luptând constiincios cu o analiza „târâita“ - cum i-a zis de mult Serban Cioculescu acestei specii de critica - lunga si anosta ca o interminabila ploaie de toamna?! Mai departe, Radu Voinescu îsi asigura cititorii ca revista repudiaza atât exclusivismul, cât si provincialismul: „Revistele sunt semnul sanatatii unei societati, a unei culturi… Diagonalele nu va fi nici a scriitorilor tineri, nici a celor care nu mai sunt tineri. Pentru ca veni vorba, ati observat, probabil, ca în discursul celor care scriu, al redactorilor de publicatii literare, al criticilor literari, directorilor de opinie si asa mai departe nu este prezenta decât sintagma „scriitorii tineri“. Concursurile literare privilegiaza scriitorii tineri. Toata lumea asteapta texte numai de la scriitorii tineri. Nu ne intereseaza vârsta colaboratorilor nostri… Dupa cum respingem ideea provincializarii culturii românesti, ca si a cultivarii valorilor de pe plan local…“. Corecte, ambele sustineri din rândurile de mai sus comporta daca nu amendamente, macar nuantari. „Scriitorii tineri“ sunt o… fatalitate, benefica, se întelege, iar navalirea barbarilor, a „celor ce vin“, e inevitabila, inexorabila si indefectibila. La rându-le, ideea „provincializarii“ si cultul „valorilor locale“ trebuie despartite. Exista provincie întineritoare si se face tot mai simtit un localism creator. Într-un amplu si extrem de instructiv interviu cu Valeriu Stancu - poet iesean a carui modestie proverbiala îl face sa exclame fara pic de ipocrizie ca „În mine am Poezie cât nu încape în cuvinte!“ - interlocutorul lui Radu Voinescu, bun cunoscator al celor doua „provincii“ sau comunitati din Belgia, defineste în termeni superlativi literatura belgiana contemporana: „E vie, asta e marea ei calitate. Nu e provinciala, ci expansiva! Se spune - încheiere ludica si malitioasa, evident! - ca din doi scriitori francezi de astazi, unul e belgian. E puternica, valoroasa, seducatoare! Poate la hotarul framântat dintre veacul al nouasprezecelea si secolul XX aceasta literatura sa fi fost legata de matricea literaturii franceze. Azi, ea îi datoreaza foarte putin surorii din Hexagon. As zice chiar ca aceasta din urma îsi reînnoieste sângele si spiritul prin infuzia de autori belgieni la care apeleaza, mai ales ca literatura franceza contemporana nu se mai contureaza în jurul unor nume sonore de talia celor pe care s-a sprijinit de-a lungul vremii. Scriitorii belgieni de azi încearca, nu doar prin operele lor, ci si prin felul în care si le promoveaza, sa afle o identitate pentru ei si pentru literatura din care fac parte. Nu vor sa exprime spiritul unor provincii franceze ci, dimpotriva, lupta pentru a se desprinde de acesta. Motiv pentru care au si creat conceptul de «belgitudine»!“ Admirabil si plin de învataminte localism creator într-o tara în care primul ministru demisionar declara recent ca „viziunile opuse între comunitati (cea flamanda, majoritara, si cea valona) referitoare la constructia institutionala statala sunt astazi ireconciliabile“, iar „modelul de coordonare exclusiv la nivel federal
si-a atins limitele“. În pofida crizei politice prin care trece Belgia, literatii belgieni si literatura belgiana se bucura de un regim privilegiat, incomparabil cu aceea dintr-o tara mai mare, cum este România: „România - spune Valeriu Stancu - cred ca e una dintre putinele tari care nu au un program coerent de promovare a propriilor valori în spatiul altor literaturi.
Când, în urma cu trei ani, Mario Vargas Llosa mi-a explicat ce complex program de promovare a sa a avut statul peruvian si ce sume imense a cheltuit pentru ca el sa ajunga o emblema a prozei universale contemporane, mie, scriitor dintr-un stat în care scriitorii aproape ca nu au loc în societate, nu-mi venea sa cred ca exista astfel de tari ce pun în prim planul politicii nationale sustinerea si promovarea propriilor creatori în lume. Belgia este o asemenea tara. Eu cunosc faimosul serviciu „La Promotion des Lettres“ doar din 1978, dar el exista de pe vremea când era bunica fata mare. Si nu a îmbatrânit deloc. Ba îsi dovedeste clipa de clipa utilitatea si eficienta! Cred ca literatura belgiana este de câteva decenii una din cele mai traduse literaturi ale lumii. Si asta deoarece factorii, organismele, institutiile al caror obiect de activitate îl constituie promovarea literaturii peste hotarele Belgiei dispun de consistente mijloace financiare, investesc sume uriase, cu program coerent si de durata, sunt eficiente si competente. La belgieni nu se ocupa un agronom sau un frizer de promovarea literaturii!“ Fata cu aceasta incomoda si penibila realitate româneasca, solutia ar fi sa ne mutam în alta tara, de exemplu în Belgia, unde, cum recunoaste Valeriu Stancu, „ma simt mai ceva ca acasa, am prieteni si colaboratori, sunt sprijinit si de editori, si de scriitori, si de institutiile culturale.“ Extrem de interesant acest interviu al „belgianului“ nostru pe care Radu Voinescu l-a descusut pe trei pagini din „Diagonale“… Asadar: interviul belgianului, ce-i drept, îngrasat tipografic si de o irepresibila lauda de sine, eseul lui Mihail Galatanu despre „arta, nebunie si misticism“, pertinentele cronici literare semnate de Constantin Trandafir si Radu Voinescu, scenele din viata literara ale lui Ion Lazu despre uitatul poet si traducator Dragos Vrânceanu, memoriile lui George Pienescu, admirabila pagina de poezie a lui Liviu Ioan Stoiciu - acestea atârna greu în balanta primului numar al „Diagonalelor“. Cum nu suntem, vorba directorului, „cititori grabiti“, pentru restul comentariilor si „materialelor“ mai avem timp… Sa nu uit: foarte inspirata este ideea de a ilustra numarul cu desene de Florin Puca, cel mai mare grafician român din ultima jumatate a secolului trecut cum scrie bunul sau prieten, poetul Gheorghe Istrate.