Instructiunea publica
articol aparut in Cultura, nr. 183 din 2008-07-24» cultura »
Autor: DAN BERINDEI
Ce este o tara? De ce este ea definita? De înfatisare, de imagine, de puterea ei economica, de locul ei în familia statelor, dar si de cetatenii ei, de oamenii care o alcatuiesc. Într-un spatiu geografic dat, cu care ei se confunda, în care îsi au radacinile, acesti oameni reprezinta o entitate, au o identitate specifica. Fara îndoiala ca între oameni exista diferente: de sex, sociale, de cultura, confesionale, uneori de etnie, deseori de optiuni ideologice. Dar locuitorii unei tari formeaza o comunitate cu trasaturi proprii, cu interese si aspiratii comune. Statul care reprezinta tara si pe locuitorii ei este, în mod firesc, si administratorul, managerul poporului. Fara a afecta libertatea individuala, statului îi revine responsabilitatea de a se îngriji de formarea si de educarea locuitorilor, deoarece de gradul lor de pregatire, dar mai ales de simtamintele si de atasamentul lor depinde, în cea mai mare masura, taria, afirmarea si mai ales prestigiul tarii. Progresele extraordinare pe care le-au cunoscut Europa si Statele Unite în secolul al XIX-lea s-au datorat în primul rând extinderii instructiunii publice. Acesteia i-au fost supusi toti cetatenii, carora li s-a asigurat o pregatire echilibrata, uniforma, pregatire ce a contribuit la ridicarea nivelului intelectual pe ansamblul societatii. Prin transmiterea instructiunii, combatându-se pas cu pas analfabetismul, s-a reusit treptat sa se ridice nivelul intelectual al oamenilor din statele înaintate. Prin instructiunea publica li s-a transmis cetatenilor un bagaj de cunostinte generale minimale în diferite domenii, în folosul individual al fiecaruia, dar si în cel al întregii societati, care a dobândit oameni pregatiti sa faca fata necesitatilor sale. Transmiterea acestui bagaj de cunostinte în mod echilibrat catre toti a tinut seama de necesitatile de ordin practic, de cunostintele minimale pe care trebuia sa le dobândeasca cei ce aveau sa lucreze în întreprinderile industriale, dar si taranii, care se dorea a fi ridicati în rândul unor fermieri moderni. Cei mai înzestrati dintre elevi erau sprijiniti sa mearga mai departe spre un învatamânt mediu si chiar superior, în ideea de a forma elitele si competentele. Cunostintele minimale, dar esentiale, în diferitele domenii ale stiintei au fost întregite printr-o pregatire umanista, totdeauna importanta în formarea unui om si îmbogatirea spiritului sau, dezvoltata mai ales în învatamântul mediu. Elevii erau astfel legati de evolutia umanitatii, în ceea ce a avut si are ea mai pretios. Instructiunea publica avea grija sa cultive, de asemenea, simtaminte de atasament fata de tara careia îi apartineau elevii, fata de trecutul ei, de constantele si permanentele ei, în paralel cu respectul fata de evolutia umanitatii în ansamblu. În temeiul acestei instructiuni publice, multiforme si echilibrate, societatile moderne au dobândit cetatenii lor. Fara îndoiala ca acest tip de învatamânt a avut si unele neajunsuri: a dus uneori la degenerarea sentimentelor nationale, pe care le întretinea, în sentimente sovine, dar, cu toate acestea, el a înfatisat si numeroase trasaturi de unire, ajutând la uniformizarea culturii generale a cetatenilor diferitelor state si la o ridicare echilibrata a nivelului lor. Generatia fauritorilor României moderne a înteles însemnatatea deosebita a învatamântului, considerându-l esential pentru dezvoltarea acesteia. Începând cu perioada Regulamentului organic, s-au pus temeiurile unei instructiuni publice moderne.
A fost departe de a fi un proces usor. S-a impus depasirea obstacolelor interne, dar mai ales a celor externe, nefiind vorba doar de asigurarea treptata a dezvoltarii acestei instructiuni publice la un nivel european, ci si de imprimarea unui caracter propriu în cazul dat, românesc. Obiectivul a fost limpede: era necesara formarea de cetateni moderni români, oameni înzestrati, având cunostinte generale pe potriva exigentelor lumii civilizate a epocii, dar totodata mânuitori de limba româna si crescuti de mici ca fii ai unei tari în care se nascusera si ca parte a poporului lor.
Pentru cei ce apartineau unor categorii posedante, mai ales pentru fiii de boieri, a existat posibilitatea pregatirii lor cu preceptori straini si chiar a trimiterii lor la studii peste hotare. Pentru sateni i-a revenit lui Alexandru Ghica, domn al Tarii Românesti (1834-1842), marele merit de a fi creat o retea de scoli la sate. Fara îndoiala ca nivelul acestor scoli era inferior, chiar primitiv, dar oricum a fost un început: învatatura avea sa patrunda în lumea taranimii. Totodata, scolii de la Sf. Sava si Academiei Mihailene li s-a asigurat, în relativ scurta vreme, un nivel european, datorita lor pregatindu-se o tânara intelectualitate moderna. În universitatile occidentale, mai ales în Franta si în Germania, si-au desavârsit multiform studiile cei ce aveau sa devina fauritorii statului national si modern. Din rândurile românilor transilvaneni s-a ridicat, de asemenea, o intelectualitate în scolile si seminariile de la Blaj si Beius, Brasov si Sibiu, Oradea si Arad, ca si din cele ale tinerilor ce au studiat la Viena si la Pesta.
În timpul si prin programele Revolutiei din 1848 s-a pus cu acuitate problema largirii retelei de învatamânt din lumea rurala, pâna la preconizarea universitatilor. Un deceniu mai târziu, faurirea statului national a deschis larg portile instructiunii publice. Reteaua învatamântului satesc a fost generalizata, învatamântul mediu a fost dezvoltat, iar în 1860 si 1864 au fost create Universitatile de la Iasi si Bucuresti. Legea instructiunii publice din 1864 a dat învatamântului românesc trasaturile unui învatamânt înaintat. În cursul celei de-a doua jumatati a veacului al XIX-lea, progresul si alinierea europeana au fost caracteristicile instructiunii publice din România, legile lui Spiru Haret din ultimul deceniu al acelui secol evidentiind nivelul pe care-l atinsese învatamântul.
Pe aceste temeiuri scoala româneasca avea sa-si continue mersul ascendent, cu preocuparea constanta de a i se asigura un nivel competitiv european, de asemenea, ea pregatind intelectualitatea atât de necesara tarii. Progresele au fost evidente si uneori de-a dreptul surprinzatoare. România s-a putut alinia, în acest plan, unor tari care beneficiasera de o situatie cu mult mai favorabila. Progresele învatamântului românesc au continuat în deceniile urmatoare, în cadrul statului unitar desavârsit. Fara îndoiala ca sistemul totalitar comunist a frânat, la mijlocul si în a doua jumatate a veacului trecut, aceasta evolutie ascendenta, mai ales afectând-o grav ideologic si supunând-o unor conditionari social-politice. Dar, cu toate acestea, gradul de pregatire, continutul principalelor discipline de învatamânt n-au fost afectate, lucru demonstrat de românii care „au ales libertatea“ si si-au dovedit peste hotare competenta profesionala.
Ne-am fi asteptat ca din decembrie 1989 instructiunea publica, eliberata de constrângere, sa se afirme ca un domeniu prioritar si opera generatiilor anterioare sa fie continuata la noi dimensiuni. N-a fost sa fie asa. Instructiunea publica este deficitara si ea afecteaza grav mersul nostru înainte. Suntem datori sa-i constatam defectele si sa ne straduim sa-i redam vechea demnitate, caci ea reprezinta motorul dezvoltarii României si numai pe aceasta cale ne putem ocupa, în fapt, locul la care legitim aspiram în Uniunea Europeana.