Doi lei, tataie

articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10
» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: CATALIN STURZA

Într-un magazin de papetarie un domn distins, cu ochelari, foarte în vârsta cere pe un ton ritos niste folii de plastic. Domnul poarta palarie, costum, ochelari. Se misca încet, cu o anume distinctie, rotunjeste, taraganat, cuvintele, oarecum cântator. Miscarile sunt studiate, în ciuda întepenelii evidente a vârstei, frazele sunt politicoase, hainele, frazele, gesturile spun: am început sa merg copacel pe bulevardul civilizatiei cu ceva timp în urma, în vremuri de demult. Mofturi de pensionar, vor zice unii, însa pensionarii zilelor noastre critica tinerii din ziua de azi si-i ridica într-un cor de invective de pe scaun, în autobuz. Personajul nostru nu e nici pensionar, nici monarhist cu portavoce, la manifestatie, nici jucator de table în maiou: e un domn. „Domnisoara, as dori niste folii de plastic, fara margine alba, se întâmpla sa aveti?“. „N-avem“. „Atunci aratati-mi va rog foliile pe care le aveti“. Domnisoara îi arata o folie. „O sa iau doua si poate mai trec... Spuneti-mi cât costa“. „Doi lei, tataie“. Domnul scoate niste bani, priveste în pamânt, nu mai zice nimic. Sa-i spunem domnisoarei duduie? N-ar fi nimic jignitor. Duduca? E o vorba de alint. Cel mai bine ar fi sa-i spunem ca, peste un numar de ani, daca va fi foarte norocoasa, se va întâmpla sa stea în fata unei tejghele, într-o papetarie. Si va cere niste folii de plastic, iar un baiat cu par gelat si oxigenat îi va spune: „Doi lei, mamaie“. Iar domisoara va socoti, în mintea ei: mamaie? de ce mamaie? dar eu nu sunt mamaia nimanui de aici...

---