Codrul, frate (...) cu românul

articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10
» cultura cultura antropologica »
Autor: NICU ILIE

a(di).k.a. Ce scapa demonologiei demografiei

O familie face 4 copii care supravietuiesc si lasa, la rândul lor, urmasi. Casatorindu-se la 16 ani, fetele, si la 18 ani, baietii, acea familie poate avea cei 4 copii supravietuitori la vârsta de 20 de ani. Pe un asemenea flux demografic (complet plauzibil daca ne gândim ca pâna la Primul Razboi Mondial în România erau numeroase familiile cu 10-12 copii nascuti), la fiecare ciclu demografic (20 de ani) se realizeaza o crestere de 300% a populatiei.

La 1700 o comunitate avea 8000 de oameni, toti, presupus, de dragul calcului si de dragul lor, activi sexual. În 1720 avem pe cei 8000, plus 4×4.000=16.000 de copii, ajunsi si acestia activi sexual (4.000 reprezentând numarul de familii întemeiate de cei 8.000 de copii din propozitia precedenta). Total 24.000. Chiar daca luam o speranta de viata foarte redusa, sa zicem 40 de ani ca sa ne iasa noua cifrele, în 1740 populatia ajunge la 32.000 de nepoti, plus 16.000 de parinti ai acestora, un subtotal de 50.000, plus 8000 de bunici = 55.000.

La 1760 avem 110.000 de oameni, dintre care 64.000 de stranepoti, 32.000 de nepoti si 16.000 de copii ai generatiei de start. În 1780 cifrele duc spre 128.000 de stra-stranepoti, 64.000 de stranepoti si 32.000 de nepoti, total 220.000. Un barbat din prima generatie, singurul supravietuitor, sa spunem, pâna la vârsta de 100 de ani, vede, în 1800, cum din populatia initiala s-a ajuns la 250.000 de oameni din generatia VI, 130.000 din generatia V si 64 de oameni din generatia IV. De la 8.000 de oameni, într-un secol, s-a ajuns la 450.000.

O modelare pentru urmatorul secol duce la rezultate si mai radicale. La 1820 populatia ajunge la 510 mii de copii si tineri, 250 mii de adulti si 130 mii de oameni de vârsta a doua. La 1840 explozia demografica trece în forta de sase cifre, numai numarul copiilor (generatia VIII) fiind de un milion. La 1860, pe acelasi model, ajungem la 2 milioane de persoane în generatia IX, iar în 1880 generatia X duce numarul „oamenilor noi“ la 4 milioane. În sfârsit, dupa 2 secole, la 1900, pastrând modelul neschimbat, numarul total al populatiei este de 14 milioane, dintre care 8 milioane nou-nascuti (generatia XI), 4 milioane din generatia X si 2 milioane din generatia IX.

Întâmplator sau nu, numarul de 14 milioane pare sa corespunda cu cel al populatiei românesti la 1900.

Sigur, numai într-un model matematic putem obtine în doua secole un asemenea spor demografic. Pentru ca mi se poate reprosa ca n-am tinut cont de molime, de razboaie, ca am facut erori de calcul si ca, în genere, evolutia umana nu se face pe modelul bobului de orez din legenda jocului de sah.

Totusi, la 1700 se stabilizase stepa si disparusera incursiunile nogailor din Crimeea, care exercitau, traditional, o mare presiune negativa asupra sporului demografic, soldându-se cu rapiri, crime si, indirect, foamete. Ocupatia otomana exercita, la rândul ei, o presiune constanta, dar tot mai monetizata, implicând, în general, resurse de lux si din ce în ce mai putin comoditati care puteau influenta demografia si populatia însasi. Razboaiele care sa implice forta militara româneasca disparusera si ele dupa Mihai Viteazu si principalii sai urmasi, instaurarea regimurilor fanariote fiind în corespondenta chiar cu desfiintarea oricarei forme militare organizate, cu exceptia micilor garzi de armasi (populate cu mercenari din Balcani) si a trupelor neregulate de graniceri, de fapt tarani carora li se permitea sa poarte un armament rudimentar.

Studii amanuntite despre demografia perioadelor vechi sunt putine si au o circulatie restrânsa de faptul ca ele pot avea semnificatii politice în conditiile statelor etnice care domina înca harta Europei. Cifrele din ele sunt înfrumusetate sau urâtite pentru a demonstra o idee nationala sau o alta. Prea multa politica actuala ne împiedica sa avem o harta obiectiva a trecutului nu prea îndepartat.

Transilvania era cea mai populata regiune româneasca. Recensaminte maghiare de la 1800 coteaza populatia din Ardeal la 5,2 milioane, dintre care românii reprezentau 46-48%, si este de asteptat ca numarul sa fi fost falsificat de autoritati, fiindca era o perioada de vârf a politicii de deznationalizare. Manipularea cifrelor demografice nu e nici ea o treaba noua, ci chiar misiunea initiala a unor asemenea studii, aparute în perioada în care nationalismele erau tinere si devoratoare.

Încercând sa nu fac politica, ba chiar sa corectez, prin mentionare, excesele de acest gen din vremurile nu chiar vechi, enumar cifre reprezentative: 1920 - 17,4 milioane locuitori; 1930 - 18 milioane; 1940 - 20 de milioane. Asta în România Mare.

Descresterea care a urmat din cauza celui mai ucigator eveniment din istorie, Al Doilea Razboi Mondial, stabilizarea unui ritm de crestere deosebit de mic pâna în epoca „decreteilor“, mica explozie de la finele ceausismului, descresterea semnificativa din perioada 1990-2000 si stabilizarea care seamana cu o relansare a ritmului demografic, din acest an, pot fi explicate printr-un model, sa-i zicem Gompertz, care studiaza adaptarea la resurse, respectiv o evolutie printr-o curba „trompa de elefant“ a populatiei la comoditati. Asta înseamna o crestere modesta în prima parte, în care resursele sunt luate în primire si evaluate; o crestere geometrica în fazele 2-3, în care se face adaptarea cantitativa la resurse; si o stabilitate de plafon în etapa în care s-a produs echilibrarea.

Un model cvasistiintific de crestere a populatiei României poate fi vazut pe net la adresa http://www.populstat.info/. Nu face nicio corelatie cu suprafata atribuita politic acestei populatii, doar mentiuni ca tara si-a schimbat de numeroase ori granitele si suprafata în perioada studiata. Reliefez câteva cifre ca sa va scutesc sa dati click: 1.770.000 în 1800 (Valahia si Moldova la un loc); 3,6 milioane la 1848 (Valahia si Moldova); 3,8 milioane la 1860; 4,5 milioane la 1880; 6 milioane la 1900 (Principatele Unite); 16,3 milioane la 1920 (România Mare); 16 milioane la 1940, dupa Diktatul de la Viena (anterior fiind mentionat un numar de 19.938.800); 18,5 milioane în 1960 (cu o scadere bruta de 5 milioane datorata celor 5 ani de razboi). 22,2 milioane în 1980 si 22,4 milioane în 2000, când refluxul era deja semnificativ. Vârful fusese înregistrat în 1990, cu 23,2 milioane. Sursele acestor cifre sunt diverse si, în cazul celor mai vechi perioade, simple estimari. De asemenea, site-ul urmareste populatia unor entitati politice, nu a unei suprafete omogene, fiind de folos pentru cei interesati de un studiu evenimential, nu unul al civilizatiilor.

Concluzia pentru care v-am bagat pe gât atâtea date (si o sa mai adaug si un comentariu din care sa rezulte ca perioada otomana e demonizata în istoriografia noastra mai mult decât era cazul) este ca nu otomanii si fanariotii au stat în calea dezvoltarii unei civilizatii de prima mâna în „spatiul carpato-danubiano-pontic“, ci chiar lipsa resurselor care sa sustina o asemenea civilizatie, respectiv o populatie care sa o dezvolte. În timp ce fanariotii (cu toate bubele lor; eu vreau doar sa-i nuantez, nu sa-i exorcizez) au adus cultura franceza în Tarile Române, tara suferea in primul rand de subpopulare. Aglomerarile urbane teritoriale erau reduse numeric, la o posta distanta una de cealalta (30-40 km), cu populatii stabile, dar foarte reduse numeric, cu o viata de antrepozit de marfuri pe rute comerciale de importanta secundara. Marele potential agricol al tarii (a carui exploatare avea sa corespunda exploziei demografice de dupa 1700) pur si simplu nu exista. Baraganul era tot acolo si la fel de plat si la fel de acoperit cu strat fertil. Dar nu era arabil. În locul sau erau paduri si mlastini. Civilizatia româneasca era una de poieni si lunci inundabile.

N-o sa promit ca mai revin asupra subiectului si ca adaug date interesante si teorii spectaculoase. Am facut-o în alte eseuri si nu m-am tinut de cuvânt. Propun celor doi sau trei cititori ai mei care m-au urmarit si în alte texte de acest fel sa faca rost de estimari asupra situatiei împaduririlor în perioada post-medievala (1400-1800). Interesanta va fi si o harta a climatului si evolutiei termice în acea perioada (cu circa 2-5 grade mai rece ca astazi), corelata cu speciile de plante cultivate si, consecutiv, cu bucataria traditionala (reala, nu cea din meniurile cârciumilor de azi) a fiecarei perioade în parte. Daca adaugam si accidentele antropice (invazii, razboaie, succesiuni, mutari de populatii, constituirea de centre de putere) si pe cele geo-climaterice (inundatii, cutremure, accese glaciare etc.) sau de biotop (epidemii sau infestari, precum invazia lacustelor) harta capata mai multe nuante si istoria mai mult interes. Pentru ca din ce s-a întâmplat înainte curge ce se întâmpla astazi.

Mai îngramadesc în final niste date neinterpretate, dintr-o scuzabila lene. Armata lui Mircea cel Batrân numara 10.000 de oameni, ceea ce pentru o populatie aflata în defensiva, induce spre o cifra de circa 100.000 de oameni aflati efectiv sub control si care puteau participa la mobilizare. Chiar mai putin, daca am calcula ca populatia maxim mobilizabila sub arme poate merge pâna la un potential de 1/6 din numarul total de locuitori. Nepotul sau, Tepes, a mobilizat o forta de 20-30.000 de luptatori. În Moldova, Stefan cel Mare avea sub oaste 40.000 de luptatori în batalia de la Vaslui si sub 20.000 (12 dupa unele surse) la Razboieni. Armatele lui Alexandru cel Bun, la fel ca si cea a lui Basarab I la Posada, aveau doar câteva mii de oameni, sub 10. La Calugareni, Mihai Viteazul alinia 25.000 de soldati români, iar la Selimbar 40.000. (spunem, pentru nitica mândrie nationala, si ca adversarii erau de 3-10 ori mai numerosi în toate aceste batalii, cu exceptia celei pentru Ardeal, unde oastea transilvana era depasita numeric de cea valaha).

Data fiind lipsa unei forte militare permanente si profesioniste, numarul militarilor din diverse batalii poate, cu un aparat conceptual care sa îl calibreze, sa constituie o baza oportuna de extrapolare a fortei demografice a unei entitati geografice istorice sau al unei formatiuni politice.

Alte informatii la gramada: Vasluiul, în perioada lui Stefan cel Mare, era cea mai productiva regiune din Moldova pentru ca productiile vremii constau în cultivarea artizanala de cereale (la care se pretau dealurile, de altfel foarte slab productive), olarit si pielarie. Tot din Vaslui veneau si bunurile de prestigiu ale epocii: vinurile. Astazi, cu aceleasi resurse, Vasluiul este una dintre cele mai sarace regiuni din tara.

Si tot din gramada de date (GD, sau stiva de date - SD): Bucurestiul avea la 1790 30.000 de locuitori si pare plauzibil ca în perioada în care a devenit pentru prima data resedinta principala a domnitorilor valahi sa fi avut sub 5.000 de locatari. Curtea Veche, casa fortificata care s-a dezvoltat si s-a tot dezvoltat pâna la a ajunge, în timpul lui Brâncoveanu, un mic palat princiar, era, la întemeiere, în timpul lui Vlad Tepes, un turn de paza din piatra, de dimensiunea unei garsoniere confort 2 de azi. 100.000 de euro la pretul de azi, dar asta numai pentru ca era pozitionata ultracentral. În 1830 Bucurestiul ajunsese la 60.000 de locuitori, în 1860 la 122.000, în 1900 la 280.000, la 383.000 în 1918, 640.000 în 1930, trecuse de un milion în 1948 si de 2 milioane în 1990, dupa care, în ciuda eliberarii regimului „buletinelor de Bucuresti“, populatia înmatriculata aici a scazut sub 2.000.000 si s-a stabilizat la putin peste, conform recensamântului din 2007.

Cluj-Napoca avea 6.000 de locuitori în 1450, 7500 în 1700, 5.000 în 1714 si a crescut peste 10.000 abia în 1790. A depasit 20.000 abia dupa 1850. Pragul de municipiu (30.000) a fost atins abia în 1880. A urcat la 50.000 doar în 1900. În 1920 populatia ajunsese însa la 80.000, a trecut de suta în 1930, de 150 în 1956, de 200.000 în anii '70 si a atins 300.000 în anii '90. Dupa, populatia a cunoscut mai multe fluctuatii si pare sa se fi stabilizat pe un trend de crestere mult subunitara si pe un plafon de 300.000. Iasiul, al doilea mare oras dupa Bucuresti, avea 50.000 de locuitori în 1859, 78 de mii la 1900, 100.000 în 1930, 200.000 la sfârsitul anilor '60 si 300.000 în anii '80. S-a stabilizat pe la 315.000 de locuitori.

Constanta avea 5.000 de locuitori în 1853, 10.000 în 1895, 13.000 la 1900, dar se dubleaza rapid: 27.000 în 1912. 60.000 în 1930, 99.000 în 1956 si 350.000 în 1992. Recensamântul din 2002 cota orasul la 310.000 de locuitori iar astazi surse locale contestate de alte localitati ofera numarul de 322.000 de locuitori.

Toate aceste numere sunt false pentru ca ele, chiar si atunci când, prin studii sociologice, sunt scoase direct de pe teren, reflecta realitati administrative, nu demografice. Pentru corectie invoc cazul Brasovului care, conform datelor oferite de CIA (Factbook) si-a sporit populatia de la 280.000 la 400.000 într-un singur an, 2005, prin constituirea zonei metropolitane si integrarea satelor din jur în unitatea administrativa Brasov.

În fapt, demografia (si cu atât mai putin demografia istorica) nu exista ca stiinta, ci doar ca instrument în mâna administratiilor politice si militare, pe de o parte, si ca grila de calcul în mâna agentilor de asigurare. Stim astfel ca un american de 35 de ani are 0,001227 sanse sa moara în acest an sau ca 12,6 oameni mor de inima, în timp ce de accidente cerebrale 9,6% si ca cei care mor în accidente auto sunt mai numerosi decât cei care mor în razboaie. Bune si informatiile astea. Mai spune stiinta „demo“ ca noi avem o mortalitate tipica pentru URSS (11-15%), nu pentru UE (9-10%). Ca la natalitate „neta“ stam ca Europa Centrala (-2 la mie) si ca, pe scurt, în 30 de ani n-o sa mai aiba cine sa ne plateasca pensiile. Merg si informatiile astea: sunt rele, dar merita stiute. În schimb, nimic care sa dea putere de filosofie tinerei stiinte a demografiei (nascuta moarta din acest punct de vedere) nu se prinde în tranzistoarele celor care manipuleaza marile date statistice.

Comentariu din care sa rezulte ca perioada otomana e demonizata în istoriografia noastra mai mult decât era cazul:

I. Capitulatia de la 1393, încheiata la Nicopole între Mircea cel Batrân si Baiazid Ilderim



Art. 1. Prin marea noastra clementa consimtim ca principatul nou supus de fortele noastre invincibile sa se guverneze dupa propriile sale legi, iar domnitorul Valahiei sa aiba dreptul de a face razboi si pace si acela de viata si moarte asupra supusilor sai.

Art. 2. Toti crestinii care, îmbratisând religia lui Mahomed, vor trece din regiunile puterii noastre la Valahia si vor deveni acolo din nou crestini, nu vor putea fi reclamati în nici un fel si atacati.

Art. 3. Toti cei din Valahia care ar merge într-o parte oarecare a posesiunilor noastre vor fi scutiti de haraci si de orice alta contributie.

Art. 4. Domnitorii crestini vor fi alesi de catre mitropolit si boieri.

Art. 5. Dar, din cauza acestei înalte clemente si deoarece noi am înscris pe domnitor în lista celorlalti supusi ai nostri, el va fi obligat de asemenea sa plateasca anual, tezaurului nostru imperial, 3000 piastri rosii ai tarii sau 500 piastri de argint în moneda noastra.



II. Capitulatia de la 1460 semnata la Adrianopol între Vlad Voievod Tepes si Mahomed II Cuceritorul

Art. 1. Sultanul consimte si se angajeaza, pentru el însusi si pentru urmasii sai, sa protejeze Valahia si s-o apere contra oricarui inamic, fara a pretinde altceva decât suprematia asupra suveranitatii acestui principat, ai carui voievozi vor fi obligati sa plateasca Sublimei Porti un tribut de 10.000 piastri.

Art. 2. Sublima Poarta nu va avea niciun amestec în administratia locala a zisului principat si nu va fi permis nici unui turc sa mearga în Valahia fara un motiv evident.

Art. 3. În fiecare an, un trimis al Sublimei Porti va pleca în Valahia pentru a primi tributul si, la întoarcerea sa, va fi însotit de catre un reprezentant al voievodului pâna la Giurgiu, pe Dunare, unde va fi numarata înca o data suma predata si se va da a doua chitanta; iar dupa ce va fi transportata pe celalalt mal al Dunarii, Valahia nu va mai fi responsabila, orice accident s-ar putea produce.

Art. 4. Voievozii vor continua sa fie alesi de Arhiepiscop, episcopi si boieri, iar alegerea va fi recunoscuta de Poarta.

Art. 5. Natia valaha va continua sa se bucure de libera exercitare a propriilor sale legi, iar voievozii vor avea dreptul de viata si moarte asupra supusilor lor, ca si acela de a face pace sau razboi, fara a fi supusi la nici o responsabilitate fata de Sublima Poarta.

Art. 6. Toti crestinii care, îmbratisând o data credinta musulmana, s-ar duce în Valahia si ar reveni acolo la religia crestina, nu vor putea fi reclamati de catre nicio autoritate otomana.

Art. 7. Supusii valahi care ar avea ocazie sa mearga prin orice parte a posesiunilor otomane nu vor putea fi fortati sa plateasca haraciul sau taxa de capitatie la care sunt supusi locuitorii crestini.

Art. 8. Daca vreun turc are un proces în Valahia cu un supus al acestei tari, cauza va fi ascultata si judecata de catre Divanul valah, în conformitate cu legile locale.

Art. 9. Toti negustorii turci, plecati în acest principat pentru a vinde sau cumpara acolo marfuri, vor trebui sa aduca la cunostinta autoritatilor locale timpul ce trebuie sa stea acolo si vor trebui sa plece la expirarea timpului.

Art. 10. Niciun otoman nu este autorizat sa duca cu el unul sau mai multi servitori nascuti în Valahia, de orice sex ar fi ei; si nu va exista niciodata nici o moschee în nici o parte a teritoriului valah.

Art. 11. Sublima Poarta promite sa nu elibereze niciodata un firman la cererea unui supus valah, pentru afacerile sale din Valahia, de orice natura ar putea fi ele, si nu-si aroga niciodata dreptul de a chema un supus valah la Constantinopol sau în orice parte a posesiunilor otomane, sub orice pretext ar putea sa fie.



III. Capitulatia de la 1511 între Bogdan cel Orb si Baiazid II



Art. 1. Poarta recunoaste Moldova ca tara libera si necucerita.

Art. 2. Religia crestina, profesata în Moldova, nu va fi niciodata oprimata, nici tulburata, iar natiunea sa va avea libera dispozitie de bisericile sale, ca si în trecut.

Art. 3. Poarta se angajeaza sa apere Moldova contra oricarei agresiuni eventuale si s-o mentina în starea în care se gasea mai înainte, fara sa i se faca nici ce mai mica nedreptate si fara a suferi nici cea mai mica stirbire a teritoriului ei.

Art. 4. Moldova va fi condusa si guvernata dupa propriile ei legi, fara ca Poarta sa se amestece în aceasta în nici un fel.

Art. 5. Domnitorii sai vor fi alesi pe viata de natie si confirmati de Sublima Poarta.

Art. 6. Stapânirea domnitorilor se va extinde peste întregul teritoriu moldovenesc; ei vor putea întretine în solda lor o trupa înarmata pâna la un efectiv de 20.000 de oameni, autohtoni sau straini.

Art. 7. Moldovenii vor putea întretine si cumpara o casa la Constantinopol ca resedinta a agentului lor. Ei vor putea avea acolo de asemenea si o biserica.

Art. 8. Turcii nu vor putea avea, nici sa cumpere, pamânturi în Moldova; nu vor putea nici sa construiasca acolo moscheie, nici sa se stabileasca acolo în vreun fel.

Art. 9. Ca semn al supunerii, domnitorul, împreuna cu natia, va avea grija sa trimita Portii în fiecare an, prin doi boieri din Moldova, 4.000 ducati turcesti, adica 11.000 piastri, 40 soimi si 40 iepe gestante, totul sub titlul de dar.

Art. 10. În caz de înarmare pentru razboi, domnitorul Moldovei va furniza armatei imperiale contingentul ce i se va cere.



IV. Capitulatia de la 1529 între Petru Rares
si Soliman II Legislatorul



Art. 1. Sultanul recunoaste ca Moldova a oferit de buna voie si fara rezistenta fagaduiala de supunere fata de Imperiul Otoman.

Art. 2. Natia moldoveneasca se va bucura, la fel ca în vechime, de toate libertatile, fara nici o molestare si fara ca Poarta Otomana sa poata pune nicio piedica în aceasta privinta. Legile, datinile si obiceiurile, drepturile si prerogativele acestei tari vor fi în veci inviolabile.

Art. 3. Domnitorii vor exercita liber stapânirea lor asupra tarii, ca în trecut, fara ca Poarta sa se poata amesteca în aceasta în nici un fel, direct sau indirect.

Art. 4. Poarta nu se va amesteca, de asemenea, în nici o cauza sau diferend între particulari, ci domnitorul, cu adunarea sa, va fi cel care va trebui sa judece; în nici un caz Poarta nu va putea pune în aceasta privinta vreo piedica oarecare, fie ea directa sau indirecta.

Art. 5. Hotarele Moldovei vor fi pastrate intacte în întreaga lor întindere.

Art. 6. Exercitarea cultului musulman este interzisa pe întregul teritoriu moldovenesc.

Art. 7. Nici un musulman nu va putea avea în Moldova, cu titlu de proprietate, nici pamânt, nici casa, nici pravalie; el nu va putea nici sa stea în tara pentru afaceri negustoresti decât atâta timp cât va fi autorizat de catre domn.

Art. 8. Comertul Moldovei va fi deschis tuturor natiilor comerciale. Totusi, turcii vor avea preferinta asupra tuturor natiilor pentru cumpararea produselor tarii, pe care le vor negocia prin buna învoiala în porturile de la Galati, Ismail si Chilia; dar ei nu vor putea patrunde mai departe în interiorul tarii, fara o autorizatie expresa din partea domnitorului.

Art. 9. Moldovei i se pastreaza titlul de tara independenta; el va fi reprodus în toate actele scrise ce-i va adresa Poarta otomana domnitorului.

Art. 10. Turcii pe care îi va trimite Poarta cu hârtii pe adresa domnitorului nu vor trece Dunarea; ei se vor opri pe malul opus al fluviului, transmitând depesele lor guvernatorului de la Galati, care va face sa parvina domnitorului si va transmite la fel raspunsurile acestuia curierului Sublimei Porti.

Art. 11. Domnitorii Moldovei vor fi alesi de catre diferite clase ale populatiei tarii. Alegerea va fi recunoscuta de catre Poarta fara ca ea sa se poata amesteca în aceasta, sa numeasca un domn, sa ridice cea mai neînsemnata greutate sau cea mai mica piedica în aceasta privinta.

Art. 12. Tara va fi aparata de catre Poarta otomana în orice împrejurare în care natia moldoveneasca ar cere sprijinul sau ajutorul ei.

Art. 13. În schimbul tuturor acestor avantaje, natia moldoveneasca nu va da Portii otomane decât un dar anual de 4.000 ducati.

---