Visam si bune, visam si rele (II)

articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10
» cultura cultura antropologica »
Autor: CIPRIAN VOICILA

M-am gândit sa adun de la fiintele care îmi populeaza preajma – cunoscuti, prieteni, oameni de care ma ciocnesc zi de zi – câteva vise. Daca fiecare om si-ar nota visele s-ar putea constitui o arhiva, biblioteci, un depozit borgesian care sa ne reprezinte în fata unor potentiale civilizatii extraterestre si ca fiinte care viseaza. Când am început sa le adun nu am avut în minte o „plasa“, o teorie, o ipoteza samd.

Visul lui George Turliu

Realitatea cea mai exacta în care ma aflu este ca în acest moment nu prea mai stiu ce am visat, nu mai am siguranta visului ca azi dimineata si, în plus, se muleaza pe dorinta de a uita visele (visele sunt de la draci – spunea cineva). Si chiar daca nu cred asta întru totul, totusi cred ca a le da prea mare valoare este o prostie si aici l-as cita pe Dan cu (trai-ti-va viata!). Asa ca revenind la vis eram cu (cu cine eram?), cu o persoana masculina, si în preajma unor calugari catolici, nu aveam unde dormi asa ca am apelat la ei. Repede, as spune ca în vis, am ajuns la apartamentul detinut de un tip în sutana neagra, cu parul alb si cret, si aici, din vorba în vorba, am ajuns la povesti despre tata, despre tata-mare, adica strabunicul meu, cum acesta l-a publicat pe Cosbuc, celebrul scriitor care-mi poarta si numele, George, nemaivorbind ca am si facut liceul George Cosbuc din Bucuresti, si cum acesta venea acasa la strabunicu' în Pop de Basesti, undeva lânga Foisorul de Foc, cu sarsanaua plina, doar-doar va fi publicat, si cum strabunicu', redactor la Editura Socec, condusa dupa cum spunea bunica, adica fata lui, de doi frati evrei care plecasera de jos, de la vânzari de sireturi si facut pantofii cu crema pe strada la domni, si cum venea la el Vlahuta si multi altii, iar amintirile se pierd pentru ca nu mai stiu sigur nici ce am visat, nici ce s-a întâmplat, iar trezirea
s-a facut ca întotdeauna brusc din cauza caldurii si a câinilor care latra nebuneste fara motiv, doar sa-mi strice mie visele pe care programatic încerc sa le uit.

Cosmarurile lui Luca Florian



Luca mi-a zis ca are doua cosmaruri care i se repeta. Unul în care un urs îi musca o mâna si unul în care cineva îl fura de lânga mine (Mirela Florian).







Visele Anei Birta


În paranteza

Aveam prostul obicei sa îmi povestesc visele. Eram în clasa a XII-a si locuiam în chirie în blocul de la Bucur-Obor cu mama, sora mea si cumnatul. Dimineata, când intram în bucatarie, le povesteam ce-am visat. Nu a durat mult, pentru ca sora-mea mi-a închis gura: ia mai lasa-ne în pace cu visele tale, ca nu ne intereseaza! Dupa aceea rar mi-am mai povestit visele. Doar lui D., care le interpreta uneori.



Vise care revin

Sunt pe un balcon care se rupe si cade. Nu patesc nimic niciodata, dar senzatia e tare neplacuta.

Sunt la înaltime, unde ajung facând salturi foarte mari, uriase. Odata ajunsa sus, nu mai pot coborî. Sau coborârea e dureroasa.

Sunt într-o apa limpede sau tulbure, înotând în ea sau stând la mal.

Sunt acasa.

Vise cu moarte. Am avut multe vise legate de moarte: ba muream eu, ba cineva din familie, ba îi visam pe mortii din familie – ceea ce se întâmpla înca frecvent. Unele vise sunt putin spaimoase, vorba Irinei, iar altele foarte frumoase, apropiate.





ACASÃ

În ultimul an m-am visat foarte des acasa la Cugir. Un acasa compus din mai multe case: blocul în care am locuit pâna sa ne mutam la Bucuresti, casa bunicilor dupa tata si a bunicilor dupa mama. Ultimul loc mai exista înca. Celelalte nu. În primele doua ma visez cel mai mult, în ambele în exterior: în fata si în spatele blocului, respectiv în curte.



MOARTE

Eram în clasa a VIII-a când am avut primul vis cu moartea, cel putin primul pe care mi-l amintesc. Eram pe malul Muresului si nu stiu cum am ajuns pe fundul lui, unde zaceam moarta. Muresul este tulbure, dar acolo pe fund era ceva mai limpede, pentru ca puteam sa ma uit eu la mine moarta. Tineam mâinile la piept, dar cu ceva în ele, cred ca o carte. Nu eram speriata deloc. Eram „constienta“ ca am murit. M-am trezit linistita.



APÃ

Visul din noaptea de Anul Nou 2006-2007.

Eram undeva pe drumul dintre Cugir si Arad. La un moment dat am dat de o apa pe care trebuia sa o trecem. Cine era acest „noi“ nu mai tin minte. Un grup. Trebuia sa mutam si niste bagaje peste apa. Apa era limpede, curata si rece, ca un râu de munte; nu era adânca, ici-colo se vedeau pietrele mari din ea, pietre pe care puteam traversa râul. În locul în care eram se unea Crisul Alb cu Muresul. În realitate, pe acolo curge Muresul, care nu este limpede. Iar Crisul Alb este cam... galbui.



P.S. Draga F.,

Nu am scris si urmarea, respectiv interpretarea viselor pentru ca nu stiu daca intereseaza si, mai ales, nu stiu daca e bine...

Dupa visul cu moartea, cineva i-a furat lui tata borseta cu acte. Altcineva le-a gasit undeva pe un canal, ude si pline de noroi si ni le-a adus la usa.

Înainte de anumite evenimente cheie din viata, am visat ceva legat de moarte: înainte sa i se ia libertatea lui tata, înainte sa ma oparesc eu pe picior, înainte sa moara vreun bunic... Înainte sa moara bunicul cu fanfara, o visam pe Mama Mare, sotia lui, care murise de câtiva ani. Înainte sa moara bunicul celalalt, îl visam pe bunicul cu fanfara, care murise cu ceva timp în urma. Se cheama unii pe altii, cred.

WIE IST DER NAHME? (Calin Torsan)

Mi s-a întâmplat un lucru extraordinar: în noaptea de 4 spre 5 septembrie 2007, as spune ca mai degraba în dimineata celei de-a doua dintre zile, am avut doua vise. M-am hotarât sa le pun pe hârtie, pentru ca stiam de colectia de vise a prietenului meu F. Acest amanunt m-a costat înca vreo ora de somn, dar cine stie cât de dulce ar fi fost. Pentru ca eram deja obosit de cele doua vise care ma purtasera, ambele, în lumea fotbalului. În tara si peste hotare.

Voi începe cu al doilea, neexistând între ele o relatie temporala care poate fi banuita. Cel putin la prima vedere. Voi începe cu acest vis, pentru ca ESTE PRIMA OARÃ când m-am visat vorbind într-o alta limba decât româna. Amanunt care m-a rapit cearceafurilor calde, pentru a-l imortaliza în textul de fata.

Eram în Germania. Cladiri frumoase – locuiam într-o camera de hotel, modesta, dar cât se poate de practica – faceam plimbari cu Petra, fiica mea, si cu Otilia, mama acesteia. La un moment dat ajungem într-un parc. Un parc pentru copii, cu leganuse, cu banci, toate foarte viu colorate. Aici, câtiva functionari de banca – erau în costume, aveau camasi albastre, cravate si pantofi decenti, negri – jucau fotbal. Continuam sa îmi dau fetita într-un scrânciob, la doi metri de nevasta, dar simteam furnicaturi în talpile picioarelor: le-as fi aratat niste fotbal bautorilor astora de bere. Mi-a fost însa rusine sa ma propun în jocul lor, mai ales ca erau extrem de implicati în ce faceau acolo. Parea ca miuta asta a lor, din pauza pentru masa, are o traditie în spate. Si o contabilitate a rezultatelor, undeva prin cine stie ce caiet sau hard. N-am facut decât sa le înapoiez mingea, cu fite, cât mai tehnic posibil, de vreo doua, trei ori.

Ca duhul din lampa lui Aladin, în vis apare Cristi Bleotu, cel de la Radio România Cultural. Alt bolnav cu fotbalul. Si, nu stiu cum se face, dar nemtii ne primesc si pe noi. Ba chiar si pe Otilia, ca portar. La un moment dat, în cadrul portii apare Petra, care primeste o minge în cap. Tartacuta îi suna scurt, apoi paraseste jocul împleticindu-se câtiva pasi.

Continui sa joc, iar dintre fetele nemtilor retin numai una. Plina ca o luna, unsuroasa ca un wurst, mustacioasa ca a unui bautor de bere. Tipul este roscovan. Jucam si, dintr-un motiv sau altul, mingea ajunge din ce în ce mai des în strada. Masinile o evita civilizat. Pâna când nu mai pot sa o faca. Fug dupa ea pe o alee îngusta, n-o pot ajunge, nu am timp sa îi fac semne soferului si roata automobilului trece peste balon. Mai traisem si în tara astfel de momente, iar bubuitura care urmeaza este impresionanta, sperietura pe care o tragi depasind în intensitate deceptia de a fi pierdut hapucul. Aici, nimic. Nici macar o fâsâiala, ceva. Îmi spun: ia uite, ma, la nemtii astia, au inventat ei ceva ca sa nu se mai sperie oamenii. Si m-am apucat sa adun fragmentele de cauciuc împrastiate pe carosabil. Erau tari, te si mirai cum poate fi mesterita o minge din asa ceva. Una dintre aceste halci de material sintetic avea atasat un mic buzunar cu capsa. Un soi de portofel în care se gaseau mai multe monede. Pe moment, m-am gândit ca producatorii anticipau astfel costul unei posibile vulcanizari, daca mingea s-ar fi spart subit. În Germania, totul este posibil. Reîndreptându-ma catre teren – si cautam sa am o fata cât mai spasita, de medic care a încercat totul, dar n-a putut salva pacientul – dau de un ditamai portofelul de data asta, visiniu, ce mai, borseta în toata regula, doldora de acte si de un pumn de banuti pe care scria TEC, si care pareau a fi mai degraba jetoane pentru aparate de jocuri mecanice. Ma aplec ca sa vad mai bine în vintrele portmoneului. Chiar în pozitia asta ingrata, de estic hamesit dupa câstiguri facile, ma surprinde roscovanul cu mustata. Cel cu fata rotunda si tenul gras. Tot încercam sa îi explic, ce si cum, ca ma mira buzunarasul pe care l-am gasit în interiorul mingii, ca la ce civilizatie au ajuns de s-au gândit si la un astfel de amanunt, când neamtul deschide o usa si ma pofteste în camera lui, cu intrare direct din alee. Înainte de a intra apuc sa le fac semn fetelor mele, adica sa ma astepte la hotel. Si ca daca nu ma întorc prea curând, atunci sa vina Silviu sa ma ia, ca sa nu ma ratacesc.

Camera amfitrionului, extrem de practica. Tapiteria portocalie. Un pat, câteva rafturi pentru si cu carti, o masa de lucru la care, de cum am intrat în casa neamtul, s-a si asezat. Si cât timp am stat acolo, pâna m-am trezit adica, a tot lipit coperta unui volum. Si-am început sa-l întreb lucruri uzuale, despre care nu aveam nici cea mai mica curiozitate, dar simteam ca trebuie sa vorbesc, altfel timpul m-ar fi coplesit lânga aceasta gazda care înca nu ma servise cu nimic. Si nici n-avea s-o faca pâna la sfârsitul visului. E, si aici începe delirul! Altfel nu ma oboseam sa scriu acest text. Ca eu ma scremeam, mototoleam cearceaful sub mine, ca sa pot sa îi pun astuia întrebari în germana..

- Du lebst hier?

- Ja, sau mai degraba cred ca nu am primit nici un raspuns de sub mustata.

- Mit Frau?

De data asta germanul a scuturat hotarât din cap: nu, locuia singur.

Nu stiu ce am mai palavragit pe-acolo, dar la un moment dat vroiam sa îl întreb cum se spune unui anumit obiect, nume al caruia încercam sa i-l sugerez printr-un exercitiu de mimica. Si chiar cu propozitia asta, corecta sau nu, mai degraba nu, m-am trezit în urechi:

- Wie ist der Nahme?

Din comoditate – toata urzeala asta de amanunte care dau navala atunci când încerci sa povestesti un vis te obliga la un volum de cuvinte disproportionat fata de banalitatea visului – despre al doilea vis, de fapt primul cronologic, nu mai pomenesc decât ca era tot despre fotbal: asistam la un Steaua – Dinamo cu grave incidente în tribune, ca m-am trezit la un moment dat într-un fel de bloc sau camin, de la etajul ultim al caruia încercam sa cumpar bere, iar în liftul care ma reîntorcea în apartamentul unde vedeam meciul la televizor tot încercam sa mângâi femeia de serviciu pe pubis. Iar ea îmi spunea ca nu îsi doreste copii.      

---