Cenusareasa

articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10
» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA

Opera Nationala si-a respectat promisiunea. Toate premierele anterior prezentate concertant au vazut luminile rampei în versiune scenica, mai devreme sau mai târziu. Ultima din serie a fost „Cenusareasa“ de Rossini, o coproductie cu Teatrul National Zagreb, sponsorizata de Central & Eastern European Musiktheater.



Un spectacol tonic, asa cum îi sta bine unei opera buffa, agreabil si reconfortant. Chiar incitant, as spune, daca ma gândesc la inventivitatea regizorala, cheia noii montari. Este deci meritul echipei conduse de austriacul Peter Pawlik, în jurul caruia au stat creatoarele decorurilor (Vesna Režiæ) si costumelor (Barbara Bourek), ambele din Croatia.

Conceptul de Musiktheater în materie de mizanscena bântuie de mult Europa, radicalii corifei de gen propunând extremisme socante, în care primordialitatea sonora este refuzata apriori iar spiritul real al libretelor este denaturat pâna la disolutie. Peter Pawlik arata ca se situeaza în postura de exponent moderat al conceptului, pe care îl accepta, dar îl serveste creator în traiectele sale de forta, numai punctuale abateri de la esentele portativului strecurându-se neasteptat. Voi arata. Si cum teatrul muzical ar trebui, în fond, sa însemne o apropiere a spectacolului de opera de cel de proza, în primul rând în ceea ce priveste miscarea scenica deseori tributara rigorilor cântului, regizorul a actionat în acest sens. De aici vivacitatea, fara restrictii în atitudini si joc, cu relationare atenta si naturala între personaje. Detaliile sunt abundente si fara zgârcenie picurate în ansamblu.

Transpunerea într-o epoca apropiata noua, poate chiar contemporana, nu deranjeaza si basmul îsi regaseste, pe undeva, actualitatea, eroii sunt veridici, tipologia lor – posibila în linii mari. Un decor functional, simplu, stilizat ofera schimbari inspirate de cadraje, rapide si eficiente, tinând seama ca „La Cenerentola“ este un opus lung, susceptibil de dezlânari sau plictis daca nu este animat scenic si muzical.

Sunt multe spoturi delicioase în productia lui Peter Pawlik: scenele cu Angelina, Clorinda si Tisbe, intrarea lui Don Ramiro, a lui Dandini, Don Magnifico beat în mijlocul butoaielor de vin, balul cu aparitia Cenusaresei în chip de vampa hollywoodiana si cu contrastul culorilor costumelor (negru – roz – rosu), furtuna ce rascoleste totul...

La pasiv, as nota tenta operetistica, revuistica, chiar clovnesca a lui Don Magnifico, un contur departat de autenticul basso buffo caricato rossinian ce presupune o rafinare a efectelor comice. Drept este ca si interpretul, de altfel talentatul Radu Pintilie, a accentuat grotescul imaginii sugerate de regizor, atât prin joc cât si prin cântul dezordonat, ce a înlocuit de multe ori virtuozitatea cu un parlando insonor. De fapt, efectele extra-muzicale (nu numai ale lui Don Magnifico) – râsete, chicoteli, singhiozzi, suflarea zgomotoasa a... nasului – au distras atentia, alterând unele momente lirice importante. Cred ca dirijorul Adrian Morar ar fi trebuit sa vegheze. Cu totul deplasate mi s-au parut si dansurile moderne pe care corul le exerseaza la final, profitând de ritmurile rondo-ului. Aruncat în derizoriu si în plin dispret la adresa muzicii, m-am simtit revoltat si dintr-odata trist!

În cautarea preceptelor belcantiste

Amintindu-mi de versiunea concertanta, o asteptam în premiera pe excelenta Oana Andra. Angelina a fost însa Mihaela Ispan, mezzosoprana cu timbru placut si linie vocala frumoasa în „Una volta c'era un re“, cu fiorituri bine executate si Si-uri acute bogate în „Nacqui all'affanno... Non piu mesta“, dar cu disparitii de sonoritate, îndeosebi în registrul grav sau când orchestra nu a menajat-o. Mihaela Ispan are resurse de progres în Rossini si, pentru viitor, o privesc drept o speranta a partiturilor romantic-belcantiste belliniano-donizettiene.

Surpriza a venit din partea baritonului italian Marco di Sapia (Alidoro), indubitabil cel mai „prezent“ glas din distributie, cu intentii vocale potrivit cumpanite, cu tinuta impecabila de adevarat Deus ex machina, subtil inspirator si dezlegator al tramei.

Candoarea juvenila a fost dominanta cu care tenorul mexican Hector Lopez a înzestrat personajul Don Ramiro. Din acest unghi, cuplul cu eroina principala a fost valabil. Ramânând aspectele vocale, comentariile se nuanteaza. Lopez are un glas în primul rând liric si abia apoi de agilitate, cu care cauta mobilitatea si culorile di grazia prin reducerea pregnantei fioriturilor. Omogenizarea ambitusului trebuie sa-i stea în atentie pentru restituirea cu fluenta belcantista a frazelor lungi care îi strabat „pasajul de registru“. Dificultatea tesaturii ariei „Si, ritrovarla io giuro“
i-a cauzat inegalitati în emiterea Do-urilor acute, zona cu care Lopez pare totusi familiar. 

Aceeasi lipsa de acuratete s-a simtit si în dezvoltarile propuse pentru rolul Dandini de Vicentiu Taranu, admirabil actor, dar îndepartat de stralucirea de bariton briliant pe care o reclama scriitura rossiniana.

Cele doua surori, Clorinda si Tisbe, au primit prin interpretarea sopranei Anna Mirescu, a mezzosopranei Antonela Bârnat (voce frumoasa si sigura), picanteria de joc inspirata de regizor. Mai putin cunoscuta arie a Clorindei a expus, cu patina prea camerala, virtutile de coloratura ale Annei Mirescu, posesoarea unui registru supra-acut nu întotdeauna convingator. Probabil ca prestatia sa va creste la urmatoarele spectacole, odata trecute emotiile premierei.

La pupitru, Adrian Morar a dirijat cu eleganta-i cunoscuta, dar o atitudine întrucâtva scolastica s-a resimtit înca din uvertura, lipsind-o de verva în pofida unei derulari
cursive si îngrijite. Cu aplecare asupra specificitatilor rossiniene, filigranarile si crescendi – decrescendi, orchestra si spectacolul au probat seriozitatea în pregatire, decalaje între instrumentisti si solisti – eternele probleme – aparând cu totul sporadic.

Obisnuita nota maxima pentru corul maestrului Stelian Olariu!

Cu multe plusuri, dar si cu oarece minusuri a fost, asadar, „Cenusareasa“ de Rossini. Stagiunea lirica s-a încheiat. Cea viitoare propune mult asteptata reluare a capodoperei „Oedipe“ si doar doua noi productii, „Boema“ si „Evgheni Oneghin“. Nu e rau! Scapata de cursa febrila a premierelor, Opera Nationala se poate concentra asupra refrisarii spectacolelor curente din repertoriu, multe prafuite si cu mesajul artistic pierdut în neant.

---