Istoria se scrie si pe scena
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura cultura spectacolului »
Autor: RUXANDRA ANTON
Aflat la cea de-a doua editie, Festivalul artelor spectacolului „Babel“, de la Târgoviste, avându-l ca director pe Mc Ranin (director si al Teatrului ,,Tony Bulandra“ din Târgoviste), s-a dovedit deosebit de ofertant. Atmosfera de acolo era una inedita: în fata teatrului erai întâmpinat de doua manechine feminine, rubensiene, acoperite ici-colo de fluturasii-program ai festivalului. Cele doua scene amenajate în aer liber în fata teatrului doar câteva ore pe zi erau goale. Mâncarea era pregatita în curtea interioara, asa ca puteai sa asisti si la spectacolul gatitului si sa manânci sub un cort, pe mese cu banci de lemn ca la nunta. Iar usile teatrului erau deschise zi si noapte, ceea ce-ti dadea impresia de spectacol continuu si pentru ca în Clubul Festivalului, muzica, vorbele si dansul curgeau pâna la ziua. Dar asta nu e tot: Parada BABEL 2008 a costumelor semnate de Mc Ranin de pe Bd. Carol I, care a marcat deschiderea, jocul cu flacari si artificii al Artistilor circului din Besanson sub directia lui Yain Napier, Animatie stradala cu Marian Râlea, spectacolul de strada „Gardienii veseli“, Teatrul Masca, Platou Prefectura si destule concerte pe Scena Arteziana: Bor Ezanga Kombo – afro music, România – Timpuri Noi, Art Of Quartet, Trooper, Gloria cu Mbela Nzuzi, Trigon – Republica Moldova. Nu au lipsit nici vernisajele: la expozitia de fotografie „Babel 2007“– Maria Stefanescu, expozitia de fotografie Tudor Chirila, expozitia studentilor de la Facultatea de Scenografie, UNATC si expozitia de pictura Palma Baasz. La fel si conferintele de presa zilnice la care au participat jurnalisti, critici de teatru si producatorii de spectacole, dar si colocviile: „Cabina actorului. Superstitii“ – Colocviu sustinut de George Banu, Colocviul international de scenografie sustinut de Jean Guy Lecat, Elvetia sau dezbaterea Grupului de Colt – „Orasul Babel“. Dar ceea ce a atras publicul, care a umplut salile mai mari sau mai mici, au fost spectacolele, asa cum se întâmpla de fiecare data.
Si s-a întâmplat o deschidere în forta cu un spectacol rar al regizorului lituanian Oskaras Korsunovas jucat de actorii Teatrului ,,Oskaras Korsunovas“, Vilnius – Lituania: „Chip de foc“, de Marius von Mayienburg, în traducerea lui Jurgis Kuncinas. Se spune despre Oskaras Korsunovas ca este ,,copilul teribil“ al teatrului lituanian. Nu am vazut spectacolul si va fi unul din regretele mele pe aceasta stagiune, dar am încredere în impresia puternica lasata unor prieteni si oameni de teatru. Transcriu un citat din revista festivalului, ,,Foaier“ care aparea zilnic: ,,Chip de foc“, o piesa puternica, actuala, directa si ravasitoare, a beneficiat de o punere în scena si o interpretare magistrala. Forta interpretarii actorilor lituanieni, sustinuti de un demers regizoral pe cât de discret si eficient, pe atât de solid, au facut ca aplauzele sa rasplateasca meritat una dintre cele mai frumoase montari ajunse pe scena târgovisteana în ultima vreme“ (nesemnat, dar probabil ar fi trebuit sa semneze Puiu Jipa, cel care s-a ocupat direct de revista).
A urmat spectacolul ,,Batrânete, batrânete“, Grognon Freres, Montpellier – Franta, un monolog sustinut de Sandrine Barciet (tot ea semneaza textul si regia), în prezenta sensibila a lui Constantin Cojocaru, despre persoanele în vârsta cunoscute de o asistenta sociala.
,,Odihna“ este a doua parte a ,,Trilogiei“ lui George Banu, adaptata si regizata de Mihai Maniutiu la Teatrul ,,Tony Bulandra“ din Târgoviste. Actorii de aici, împreuna cu Marian Râlea, coregrafa Vava Stefanescu si scenografii Adrian Damian si Tudor Lucanu, au reusit un foarte bun spectacol-metafora, unde dansul creeaza personaje, imagini estetice si stari existentiale, in extenso cu personajul captiv nelinistilor lui. ,,Dupa ce-ai trait prea multe esecuri si esti coplesit de gustul înfrângerii, te odihnesti“, însa odihna este un drum lung, dinspre sinele care s-au lasat seduse de aventura magiei teatrului, înspre sinele care îsi cauta adevaratul chip. Personajul se studiaza privind în oglinda sfarâmata a trecutului sau, traind criza psihica a imposibilei separari de acesta. Cosmarul cautarii unui sens al vietii continua; însa imaginarul este activ, personajele din teatru locuiesc tot timpul cu el: papusa, androginul, spectrul kantorian, spectrul cehovian si prima masca. Într-un decor cu multe ferestre închise si o singura usa care duce în lumea teatrului, orice încercare de evadare a personajului e ca o calatorie în labirint.
Teatrul ,,Tomcsa Sandor“ din Odorheiu Secuiesc prezinta spectacolul ,,Electra“ în regia lui Sorin Militaru. Imagini grupate estetic, tablouri socante, coregrafie care disipeaza planul tragic si îl fac suportabil, pe o scena aproape goala, repliaza în prezent tragedia lui Agamemnon, care îsi gaseste moartea în cada de baie, electrizat cu foenul aruncat în apa de Clitemnestra, sotia lui. Impresionant este jocul lui Jakab Orsolya, cu atât mai mult cu cât este debutanta: ea reuseste sa tina în echilibru o Electra care poate fi deopotriva si dintr-un spectacol clasic cât si dintr-unul modern, ca acesta. Nefondata este sugestia ca medicii sunt japonezi si fortata scena în care plugarul împrastie portocalele pe scena, fara suport semnificant. Puternica si de o mare frumusete este scena de început, cu lumina aceea difuza care da un aer ireal Clitemnestrei în rochia ei rosie si vaporoasa, când îsi usuca parul cu foenul. Titrarea proiectata pe zidul din fundal, ilizibila din cauza luminii, a fost o alegere neinspirata. A rezultat un spectacol cu ritm viu si joc fluent, cu pasaje coregrafice bine sustinute si coerente în supratextul propus, încarcat de semne teatrale duse înspre grotesc si imagini socante, dar tratate cu umor si ironie, cu intentia de a detensiona si nu de a aprofunda dimensiunea crimei, a suferintei si a constiintei umane.
Teatrul ,,Tony Bulandra“ din Târgoviste mai evolueaza si cu ,,Marea dragoste a lui Mihail Sebastian'', un spectacol de Diana Maria Mihailopol si cu o inspirata colaborare cu actorii Rodica Mandache si Marius Manole. ,,Întotdeauna, în viata, momentele mele de visare le-am platit foarte scump“, spune Mihail Sebastian. Despre aceste momente si despre inspiratia visului (iubirea pentru Leny Caler) este vorba în acest spectacol. Rodica Mandache este o Leny plina de candoare, farmec si sinceritate. Timiditatea lui Mihai, patosul, angoasele, tristetea si sensibilitatea lui sunt atinse cu o mare acuitate si profunzime de catre Marius Manole. E atât de calda aceasta întâlnire a lor, atât de inspirate partiturile muzicale compuse de fostii amanti ai lui Leny la despartire, atât de ingenios mixajul cu scenele din ,,Jocul de-a vacanta“, care nu dau impresia de teatru în teatru, încât emotia nu mai da voie la nimic.
,,Tony Bulandra“ din Târgoviste prezinta si spectacolul ,,Femeile din Trahis'', piesa adaptata dupa Sofocle de Alexander Hausvater, care face si regia. Actiunea este centrata pe viata Deianirei, cea de-a doua sotie a lui Heracles. Viziunea regizorala a lui Alexander Hausvater este în special descriptiva asupra matriarhatului. Dominarea femeilor asupra barbatilor este vazuta prin prisma masculinizarii lor, prin duritate excesiva, agresivitate, desfrâu si cruzime. Tot în aceasta idee rolul lui Heracles si al Deianirei este interpretat de aceeasi actrita: Mara Opris. Ceea ce s-a impus în acest spectacol excelent ca joc si forta expresiva a actorilor este atmosfera agresiva, zgomotul puterii si al furiei feminine, cruzimea si veridicitatea scenelor privind exteriorizarea sexuala, descriind o lume primitiva, unde dragostea este mobil al conflictelor si urii aducatoare de moarte. Într-un decor unde predomina metalul, într-o atmosfera plina de fum si imagini halucinante (femeile bandajate, îmbracate în rochii albe, scena femeilor care-si extrag din uter copilul, moartea vazuta ca un ritual erotic etc.), trimiterile catre curentul metalist, costumele ca niste salopete de blue-jeans, imaginile narcisiste de pe ecrane, coregrafia brutala, limbile de foc, toate acestea alcatuiesc un întreg al aceluiasi laborator hausvaterian, prea aglomerat de semne teatrale, care, desi riguros construit, devine obositor si neclar în demersul propus. Miscarea scenica este coordonata de Malina Andrei iar muzica originala este semnata de Mircea Kiraly. Decorul este realizat de catre scenograful Horatiu Mihaiu, light design si video – Lucian Moga, iar costumele create de Mc Ranin.
Teatrul ,,Toma Caragiu“ din Ploiesti se prezinta cu spectacolul regizorului Radu Afrim, ,,And Bjork, of course“ de Thorvaldur Thorsteinsson, în traducerea lui Carmen Vioreanu. ,,Îmi doresc sa fiu retardat“, spune Hans, unul dintre cei sase cursanti participanti la workshop-ul unde Asta, psiholog debutant, îi initiaza în ceea ce nu ai cum sa înveti ca pe o poezie la scoala: cum sa fii fericit, cum sa traiesti clipa, cum sa nu te plictisesti, cum sa fii dezinhibat etc. Ceea ce spune Hans prin replica de început marcheaza nesiguranta si fobiile pe care tânara generatie din Islanda si de oriunde, la urma urmei, le resimte într-o societate în care valorile sunt deteriorate. Aflati în interiorul moralei sau în afara ei, personajele îsi dezvaluie angoasele, prejudecatile, temerile. Între ceea ce sunt si ceea ce reusesc sa exteriorizeze, granita se subtiaza din ce în ce mai mult. Farmecul acestui spectacol sta în finetea si naturaletea cu care se fac dezvaluirile care merg pâna la impresia de improvizatie, într-un joc absolut fara cusur al actorilor, în umorul rafinat care destinde, dar si ironizeaza principiile terapiei de grup, în solutiile gasite la trecerile dintre scene, în alternanta de ritmuri si într-un final fulminant si imprevizibil, calitati care se pliaza perfect cu decorul elegant al Alinei Herescu.
Între teatru si artele vizuale, ,,Academia Ruchu“ Varsovia, Polonia experimenteaza noi limbaje teatrale. Interesant ca propunere scenica, ,,Lectia chinezeasca“ este construit pe ideea ca forma proiecteaza un continut narativ, o poveste ce nu trebuie povestita. Prin urmare, obiectul se afla în centrul atentiei si tot efortul actorilor este acela de a descrie o relatie dintre ei si om, fara expresie pe chip, cu un stoicism propriu unui luptator de kung fu. Spectatorul ca si actorul au nevoie de un efort de concentrare, primul pentru a întelege, celalalt pentru a executa neinhibat de golul textului si chiar de absurdul situatiei.
,,Adio secol XX“, prezentat de Teatrul Ariel Târgu-Mures, un spectacol de Horatiu Mihaiu, face apologia secolului XX printr-un scenariu ingenios despre un arhivar si sosia lui marioneta care scotocesc prin dosarele vremii pentru a scrie un raport. În decupajul îngust al unui dulap se deruleaza rând pe rând acele evenimente care au marcat secolul trecut. Se folosesc simboluri: scari, harti, stegulete, pantofi, palaria, pahare, ciuperca, ceasurile lui Dali, jucarii, stelute rosii, cartoane desenate, svastica, lumânari, lanterne etc. sau personaje care, din când în când, trec din spatele dulapului în scena (Charlie Chaplin, Neil Armstrong, oamenii-corbi). Dintr-o idee buna a rezultat un spectacol care lasa o impresie de încropit si datorita elementelor scenografice folosite, cu o nota de umor discreta si un mesaj la fel de discret.
The Changpa Teatre din Korea prezinta spectacolul ,,Doodrii Doodrii“ de Tadeusz Kantor, în regia lui Chai Seunghoon, realizat în spiritul viziunii lui Kantor asupra teatrului: „Viata poate fi exprimata în arta doar prin absenta vietii. Manechinul trebuie sa devina în teatrul meu un model care sa emane un puternic sentiment al mortii“. Acest spectacol prezinta ororile razboiului într-un teatru al mortii, fascinant si bizar, dar atât de impecabil construit încât actul teatral devine cutremurator. Actorii joaca rolul manechinelor, al mortilor, iar nemiscarea lor este atât de bine stapânita si atât de estetic îmbinata cu putinele obiecte scenice (scaune, armele, vioara, crucea cu scaun, usa, fereastra, aparatul de fotografiat, femeia-papusa) încât inoculeaza o atmosfera densa, grea, aproape metafizica. Tocmai din aceste detalii ale personajelor împietrite, ca niste obiecte brute, din momentele si felurile de miscare alese se tese povestea trista a violentei în razboi. Si asupra femeii, mai ales. Soldatii, mireasa, tobosarul, violonista, dictatorul, mama, tatal alcatuiesc tablouri dintr-o materie care emana din memoria personajului-eu. Sunt si scene unde umorul cinic îsi face loc, detensionând: scena fotografiatului în grup sau scena rutinei îmbracatului si dezbracatului la ore fixe dintre personajul-eu si celalalt eu, niciodata în concordanta. Acest spectacol a avut ceva special, ca dintr-o alta lume, absolut misterios, cu un fond muzical foarte bun, potrivit cu toata realizarea de la un capat la altul.
Ioana Craciunescu prezinta ,,Monologul fricii“ de Matei Visniec, într-una din formele la care se preteaza acest spectacol: un bar unde si spectatorii sunt serviti cu bere, colacei, pateuri. Este vorba despre monstruoasa masinarie a fricii care ne-a devorat identitatea în perioada comunista. ,,Numai frica ne mai tine în viata“ spune Ioana, cu patima, cu ura, cu lehamite si fiorul acela tacut înca mai curge prin noi.
,,Psychosis 4.48“ este spectacolul Teatrului National Academic Armean ,,G. Sundukyan“, Yerevam, Armenia, regizat de Suren Shahverdyan. Monologul lui Sarah Kane, cea care s-a sinucis dupa ce a scris acest text, este distribuit la sase actrite. În plus se inventeaza personajul doctor. Spectacolul este diferit de monolog iar ideea lui a luat fiinta la Festivalul International „Cehov“ de la Moscova. Ora 4:48 este ,,ora lupului'', care, potrivit statisticilor medicale, e ca un vârtej în care se produc cele mai multe sinucideri. Vârtejul psihic al celor sase femei, turbionul caderii lor, dramatismul lor e redat coregrafic prin miscari tensionate, spasmodice chiar sau de un calm prostatic. Despre disperare si confuzia care macina orice sentiment uman, despre efemeritatea iubirii si imposibilitatea echilibrului interior este vorba aici în ruseste, netitrat, însa jocul a fost suficient, semnele teatrale la vedere si am putut întelege, nu si atinge, toata tesatura de paianjen a mortii.
Teatrul ,,Mihai Eminescu“ Botosani aduce spectacolul ,,Ivan Turbinca“, o adaptare dupa Ion Creanga de Ion Sapdaru, care semneaza si regia. Este una dintre acele montari fericite ce dau spectacole cu viata lunga si care va mai bucura pe multi de-aici încolo; o revelatie a genului de teatru etnologic! Mastile din tinutul Voronei asezate taraneste în pari, costumele albe populare – chiar si ,,compania“ are doar hainele militaresti peste itarii albi -, dau simplitate si un rafinament aparte spectacolului. Muzica folclorica, bogatia de arhaisme si coregrafia insolita aduc o nota originala si speciala. Umorul sanatos, alternând între bascalie, prostie si smecherie, precum si jocul curat si viu al actorilor, întregesc acest spectacol la care nu ai ce sa mai adaugi si nici ce sa elimini, oricât de cusurgiu ai fi.
Un spectacol mult asteptat a fost si cel de la Volsksbühne Theater din Berlin, care a venit cu spectacolul „Neveste de dictatori“, de René Pollesch, care semneaza si regia. ,,Piesa a fost scrisa cu ocazia momentului din octombrie si înaintea scrierii ei exista decorul, biroul oval la care s-a adaugat o imagine cu Stalin“, dupa cum a declarat René Pollesch. Piesa începe cu trei doamne care s-au baricadat împotriva consensului. Una dintre ele este Elena Ceausescu iar alta este Emelda Marcos. Nevestele dictatorilor au dubluri pentru a deruta adversarii. Vorbind despre comunisti, René Pollesch spune: ,,Ei sunt interesati de o dictatura a sinelui, pornind de la rezistenta împotriva sinelui“. Personajele sar dintr-un caracter într-altul. Nu exista figuri coerente. Dar exista umor din propozitii absurde sau trase la indigo si umor de tip gag, multe împuscaturi, o anumita finete si precizie a intrarilor si iesirilor din scena, clisee bine inserate (scena candelabrului), un joc temperamental si neîncarcat cu artificii si o punere în valoare a fizionomiilor, un decor elegant si cam atât. Emotia a lipsit acestui spectacol, înlocuita cu o anumita opacitate care îndeparta posibilitatea de a decanta o poveste.
Prezenta lui Jean Guy Lecat, scenograful lui Peter Brook sau a lui René Pollesch sunt un câstig important pentru un festival aflat la cea de-a doua editie. La fel de importanta a fost selectia spectacolelor care s-a dovedit destul de riguroasa, cu productii variate din punct de vedere tehnic, majoritatea dintre cele mai bune, lucru care ma face sa cred ca aici, la Târgoviste, istoria se scrie si pe scena.