Babel, manual de organizat festivaluri
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura cultura spectacolului » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Babel 2008, seara de deschidere: parada traverseaza orasul încântând toti trecatorii. O procesiune lunga, plina de pitoresc. Care alegorice, animale supradimensionate, în culori fel si chip si o armata de tineri care s-au alipit pe parcurs, de parca n-ar fi circulat decât în asemenea colonii de când lumea si pamântul. Ce final mai potrivit pentru o astfel de seara daca nu coborâsul în stratul adânc, arhaic, prin muzica si dansuri africane, într-un concert sustinut de Bor Ezanga Kombo (în alta noapte, publicul de la Târgoviste o va asculta pe Gloria?).
Asist de ani întregi la serile acestor formatii, de Ziua Internationala a Imigratiei, fie la Green Hours, fie la ArCub si totdeauna surpriza e la fel de... proaspata. Mai ales datorita interpretilor – veritabili entertaineri. Cu accent delicios, moale, dulce si rotunjit, cu un „r“ plin de farmec, umor, modestie si o ireconciliabila placere de a trai, cântaretii si mai ales cele doua fabuloase dansatoare, care se misca gratios si languros, în ritm de tobe africane, cu aerul ca nu fac nici un efort, absorb pe data publicul în atmosfera. Matematic, acesta intra în joc. La Târgoviste, la fel: ritmurile africane s-au îmbibat în toate corpurile din jur. Apoi, o sarabanda a artificiilor. Spectacolul grandios, sclipicios si plesnicios umple cerul. Minute în sir lumea a ramas cu gâtul în sus si ochii mari, dilatati de uimire, pocnet si încântare. Asa ca prima zi promitea un festival de toata stima. Si intuitia avea sa se confirme. De o parte, evenimentele „de afara“ care, cu pitorescul lor, au captat civilii, pe cei neatinsi iremediabil de filoxera teatrului; de cealalta, publicul numeros din sala, între care o multime de tineri, voluntari sau nu, fidelizati de strategia si politicile culturale din ultimii ani, ca si de propunerile efervescente artistic ale Teatrului „Tony Bulandra“. Ce usurare: am înteles, am simtit,
am trait! În prima zi fusese reprezentata si piesa de rezistenta a jumatatii de festival la care am asistat: „Chip de foc“, de Marius von Mayenburg, de la Teatrul „Oskaras Korsunovas“ din Vilnius, evident, în regia celui care da si numele teatrului. Dupa doua montari vazute în România (la Teatrul Odeon, în regia lui Felix Alexa, si la Teatrul German de Stat din Timisoara, în regia lui Radu Alexandru Nica), si lectura repetata a textului, în care am încercat, cu putin succes, pe cai mentale, sa înteleg ce-l tot mâna pe Kurt, adolescentul piroman, la foc, revelatia avea sa se produca la spectacolul lituanian. Dincolo de etichete ca revolta unei generatii / o omenire tânara care vrea sa demoleze tot / fronda / impuls distructiv si auto distructiv – sub care ar încapea vreo jumatate din literatura dramatica de pe mapamond, am simtit (diabolic, Oskaras Korsunovas, de acord!), cum Kurt, pur si simplu, nu poate face altceva decât sa incendieze. Nimeni, în locul lui, n-ar fi rezistat impulsului. Jos palaria, Oskaras Korsunovas! Traduse în tehnica dramatica, valurile prin care publicul se lasa cu totul înghitit de accesele de piromanie ale pustiului suna asa: ritm feroce, tipologii admirabil construite, actorie impecabila. Mare parte din ferocitatea ritmului tine de solutia simpla ca buna ziua a lui Korsunovas la una dintre provocarile majore ale textului: abundenta de scene scurte si rapid taiate. Spilul e canapeaua: plici!, într-o parte – si cele doua personaje dintr-o scena au fost înghitite în golul ei; plici!, se ridica cealalta parte – si „adultii“ încep sa deruleze scena urmatoare. Astfel, mecanic si dinamic, se economisesc spatiu, chinestezie umana si în plus timpii aferenti. Conventia e acceptata imediat. Trecerea dintre scene tine doar cât o rasturnare de spatar. Scena e acoperita de o groaza de obiecte, inclusiv de un closet pus câs, pe jos, pe care tatal se asaza ca atare... Umorul e implicit, dar adecvarea gestului la tipul de parinte amorf si absent e de admirat. Ceea ce se pierde pe orizontala se câstiga pe verticala: multe dintre monologuri adolescentul revoltat si piroman le rosteste din vârful unui dulap înalt ca un turn. Blond, ochi negri, fata accentuat longilina. Frumusete princiara. La un Kurt (Gytis Ivanauskas), atât de nesigur, de vulnerabil, de nedumerit de trezirea instinctelor erotice, cu încapatânare zgândarite de o sora curioasa, demn ranit de infidelitatea ei, retractil si mort sa-si camufleze slabiciunea, încordat în permanenta, debuseul în piromanie pare absolut natural. Pentru ca Oskaras Korsunovas, cu o tehnica deloc noua, ba dimpotriva, verificata si de succes suta la suta, probeaza motivatii minut de minut. Nu se rezuma asaaaaa... ca regizorul român la a da personajului tenta generala pentru o scena, ci înalta si acumuleaza un esafodaj de stari tulburi, volatile si confuze care se schimba de la un moment la altul. Suntem si jucam, în cazul actorului, în era cool, dar o tensiune subterana se tot aduna, neputând conduce decât la explozie. Subliminal, publicul se împartaseste din tot acest iures de stari. Mult mai subtila constructia lui Korsunovas decât daca s-ar fi folosit de lumini, miscare sau vizual abundent. Piromanul construit de el e, în primul rând, om. Desigur trendy, ca si în montarile de la noi, desigur construit cu tot arsenalul lui coolness! Cu atât mai mult intriga piromania lui Kurt cu cât agresivitatea celor doi copii rasare din si se abate asupra unei familii perfect recognoscibile si perfect cumsecade. Iar actoria remarcabila nu se refera numai la cei doi adolescenti teribili si piromani, ci si la parintii de o normalitate de invidiat. Nici macar moliciunea si indiferenta tatalui din jocul excelent dozat al lui Remigijus Vilkaitis nu depasesc standardele comune. Iar mama, interpretata de Dalia Brenciute, descinde direct din filmele rusesti de pe vremuri: frumoasa, umana si calda pâna în vârful parului, gata totdeauna sa înteleaga si sa sprijine. Sfârsit: Kurt îsi da foc. Sala se umple de miros de benzina. Acest spectacol, de constructie simpla si impecabila, dupa ce a fost vazut la Avignon, la o editie precedenta, în sectiunea oficiala, a descins în fata publicului de la Târgoviste. Organizatorii nu merita decât felicitari. „Batrânete, batrânete!“Înainte de a preda legatura cronicii lui Babel Ruxandrei Anton, as mai mentiona un singur spectacol: „Vieillesse, Vieillesse!“ de la Les Grognons din Lyon. Text, regie si interpretare: Sandrine Barciet. Un spectacol plin de sensibilitate, unde, curios, subtilitatea e asigurata tocmai prin participarea nonverbala a actorului român Constantin Cojocaru. Subiectul e simplu, textura dramatica – asijderea: o succesiune de scene în care actrita în rol de asistenta sociala, cu o tehnica vocala de invidiat, reproduce scenele petrecute la pacienti, pretext pentru savuroase treceri de la un tip de batrân la altul. Umorul y compris. Perspectiva povestitoarei e, prin excelenta, cea a umanistei. Dedicatia ei nu sta nici o clipa sub semnul îndoielii. Îsi iubeste bolnavii batrâni si neputinciosi, Dar batrânii, adorabili uneori, sunt firoscosi în multe alte dati. Momentele de tensiune/panica/lehamite/îndoiala sunt reproduse de fiecare data de un alter-ego pe miscare: Constantin Cojocaru. Ceea ce face actrita franceza cu vocea, schimbând savuros registrele cât ai zice peste, face actorul român cu corpul în chip de dublu chinestezic al framântarilor sau relaxarii personajului principal. „Vieillesse, Vieillesse!“, o propunere cu totul interesanta. Babel – manual pentru organizatorii de festivaluriÎntre multele evenimente de acest gen din România, Babel, prin mixtura dintre calitatea spectacolelor invitate si atmosfera suta la suta de festival, arata ca un unicat. Daca o asemenea manifestare îsi propune, prin definitie, sa aduca artistii împreuna, pentru ca ideile sa circule si circuitele sa se nuanteze, atunci echipa teatrului din Târgoviste, cu o vitalitate rar întâlnita în alte parti, cu savoarea artificiilor si a dansurilor din toiul noptii, pe ploi torentiale, ar fi îndreptatita sa redacteze un manual pentru toti organizatorii de festivaluri.