Orasul BABEL
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura cultura dezbaterii »
Autor:
Orasele în care traim se schimba. Rapid, pe „bucatele“. Dispare o casa veche, apare un bloc nou. Plus nenumarate alte detalii. Nu bagam foarte tare în seama schimbarea, tocmai pentru ca e pe bucatele. Dar, daca le privim ca un decor, ca o scenografie a vietii noastre, la care ar trebui sa fim mai atenti, merita sa vorbim despre cum se schimba orasele pe nesimtite. Iata de ce Grupul de Colt a sustinut la Târgoviste, în cadrul Festivalului Artelor Spectacolului „Babel“ 2008, dezbaterea pe tema „Orasul Babel“, organizata de Asociatia „Entheos“, pe care o veti urmari, în doua parti, în revista „Cultura“. Multumim si pe aceasta cale organizatorilor festivalului, domnilor Mc Ranin, director, Horatiu Mihaiu, consilier artistic, si domnisoarei Marta Banescu, Comunicare si PR, toti de la Teatrul „Tony Bulandra“ din Târgoviste, pentru sprijinul acordat.
Dezbatere coordonata de Cristina Rusiecki, Catalin D. Constantin si Catalin Sturza.
Cristina Rusiecki: Va multumim foarte mult ca ati venit la dezbaterea Grupului de Colt, „Orasul Babel“, organizata de Asociatia „Entheos“ la „Babel“, Târgoviste 2008. Grupul îsi propune sa abordeze o tema si sa o discute de fiecare data interdisciplinar. Desi suntem cu totii publicisti si jurnalisti culturali, noi, cei din grup, avem specialitati si profesii diferite. Astazi, din Grupul de Colt, sunt prezenti aici: Ara Septilici, romanciera talentata si premiata; Livia Dumitru, de profesie peisagist, dar si cu vechi studii de Teologie, Catalin D. Constantin, specializat pe antropologie; Dorin-Liviu Bîtfoi, redactor-sef adjunct la Radio România Cultural, presedintele Asociatiei Interdisciplinare de Psihanaliza Aplicata; Catalin Sturza, critic literar si de film, si eu, Cristina Rusiecki, care ma ocup cu critica de teatru. Ne-am gândit ca într-un Festival de teatru care poarta numele de „Babelfest“ cea mai potrivita tema de discutie ar fi „Orasul Babel“, mai ales ca Târgoviste are case vechi si frumoase, cum ne-a atras atentia, înca de la început, Catalin D. Constantin. Multumim celor care au venit, astazi, sa ne asculte. Îi observ, în public, pe doamna Irina Margareta Nistor, critic de film, pe domnul Alexandru Dabija, regizor, s.a. Îi invit pe toti cei prezenti sa intervina în discutie. Tema acestei întâlniri a fost propusa de Catalin D. Constantin, caruia îi si dau cuvântul pentru o scurta prezentare.
Catalin D. Constantin: Cumva ma bucur ca nu suntem atât de multi, pentru ca asta e înca o confirmare ca nu ne iubim orasele, ceea ce, într-un fel, e subiectul nostru de astazi. Traim în orasele noastre ca într-o scenografie la care suntem total indiferenti. Nu le privim ca pe un „decor“ al vietii noastre, ci ca pe ceva strain de noi.
Am si o veste senzationala: suntem majoritari. Noi, orasenii, suntem majoritari sau, daca nu majoritari, cumva la egalitate. ONU a numarat – numai el stie cum –, orasenii si a ajuns la concluzia ca din 2008 populatia urbana a planetei e de 50%. Dincolo de statistica asta, vorbim de o realitate foarte importanta. La 1880 populatia urbana a planetei era de 3%, la 1900 de 15% dupa majoritatea estimarilor. Dreptate a avut Marx care a prevazut actuala crestere, vorbind despre o lupta de putere, de dominare între oras si mediul rural din care victorios va iesi orasul.
Vorbim despre oras, ar trebui sa stim ce e acela un oras. Sigur, pare ciudat la prima vedere sa cautam o definitie a orasului. Dar realitatea e ca nu exista o definitie a orasului, o descriere de trasaturi care sa acopere ceea ce întelegem prin oras nu doar într-o tara, nu doar pe un continent, ci la nivelul întregii civilizatii omenesti. Au existat mai multe încercari de a defini ce e un oras, toate esuate în mai mica sau mai mare masura. Pentru ca orasul e o realitate complet neuniforma, foarte diferita de la o cultura la alta cultura. Ceea ce e oras în România nu poate fi oras în Japonia. Sigur, exista orase mari care în mod evident au acest statut, nu aici e problema, ci în cazul unor localitati cu statut intermediar si care, de fapt, sunt foarte foarte multe ca numar, cu mult mai numeroase decât orasele mari. Exista în majoritatea tarilor legi care dau dreptul unei localitati de a se numi oras. Unele dintre cele mai clare legi care spun ce e acela un oras le are o tara vecina, Ungaria. Orice localitate care are peste 2500 de locuitori, un liceu si o infrastructura de tuburi s.a.m.d. capata statutul de oras. E si motivul pentru care Ungaria are aproape 300 de orase, din care de fapt vreo 20 sunt orase mari, restul sunt astfel de orasele, mai mici decât satele din România. Mai mult, în Danemarca exista orase de 300 de locuitori. În Islanda o localitate cu 200 de locuitori poate fi oras. Gânditi-va ca în România e de neimaginat ca o localitate de 300 de locuitori sa fie oras, satele sunt adesea mult mai mari. Opusul: în Japonia, o localitate care are 40 000 de locuitori, chiar daca are toate facilitatile vietii moderne, nu e în mod obligatoriu oras, e perceputa ca fiind foarte mica. La fel în India, unde satele de 30 000 de locuitori nu sunt neaparat o raritate. În alte tari, statutul de oras e primit de localitatile mai mici pe principii istorice: daca respectiva localitate e atestata din Evul Mediu, daca a avut sau înca mai are un târg – în sensul comercial, de piata de schimb de bunuri, localitatea respectiva primeste în tari ca Franta sau în Belgia, de exemplu, statutul de oras, dar alte localitati, perfect comparabile ca dezvoltare si marime, ramân la acela de sat. Vorbim deci de conventii care sunt foarte diferite de la cultura la cultura. Pentru noi orasul înseamna ceva, vom vedea ce anume, pentru tari ca Franta e legat de un statut istoric, pentru foarte alte multe tari e legat de numarul populatiei, dar ceea ce pentru unii e foarte mult, pentru altii e putin. Ca o paranteza, nu doar orasele moderne au un numar foarte mare de locuitori. Populatia orasului Xian din China e estimata la un milion de locuitori, aceasta cu o mie de ani înaintea erei crestine.
Ce încerc sa spun cu toate aceste exemple e ca nu putem vorbi despre oras si orasean decât limitându-ne la o cultura sau la un spatiu geografic. Exista o carte clasica a antropologiei intitulata „Taranii“. Ceea ce e descris acolo se potriveste, desigur, în grade diferite, oricarei civilizatii rurale de pe fata pamântului, din timpurile vechi si pâna astazi. Nu cred ca va putea fi scrisa o carte care sa se cheme „Orasenii“ si sa poata acoperi ceea ce numim oras si civilizatie urbana la nivelul oricarei culturi.
Legat de orasele românesti: ce e oras în România? Separatia e clara si evidenta pentru toata lumea, nu asta ma intereseaza când pun întrebarea, ci ceea ce întelegem la nivelul imaginatiei colective prin oras. Asa ca am facut un fel de statistica empirica, provocând diverse discutii cu oameni din diverse domenii. Si am ajuns la trei minime conditii. Prima e populatia. Pentru spatiul cultural românesc orasele au, în mod obligatoriu, o populatie numeroasa. Situatia tarii vecine, a Ungariei, nu poate fi reprodusa la noi. Orice localitate mica ramâne sat, orice ar face. Chiar daca are liceu, chiar daca are si infrastructura, nici un român nu e pregatit sa-i acorde statutul de oras. Conditia numarul doi: sa aiba blocuri. Daca nu are blocuri nu se cheama oras. Ceea ce dovedeste ca pâna la urma ideea de oras ni s-a conturat în anii comunismului.
Catalin Sturza: Exista sate cu un singur bloc care au devenit orase din acest motiv, pentru ca trebuia sa îndeplinim un anumit criteriu de urbanitate.
Dorin Liviu Bîtfoi: Am vazut si eu un astfel de oras acum câtiva ani, Novaci se numeste..
Catalin D. Constantin: În Gorj?
Dorin Liviu-Bîtfoi: Da, în Gorj, foarte întins. Si
într-adevar am avut impresia ca e un megasat, e foarte mare, dar nu ca e oras, el fiind oras.
Ara Septilici: Exista o explicatie foarte simpla pentru toata povestea asta cu orasele românesti. Pe vremea lui Ceausescu, daca erai sat, trebuia sa te faci comuna, daca erai comuna trebuia sa te faci oras. E o chestie pe care am mostenit-o. Ar fi de vazut ce s-a întâmplat cu tipul acesta de orasenism si asta e o chestie pe care tu ai putea sa o faci.
Catalin D. Constantin: O a treia conditie e ca orasul sa nu faca agricultura. Asta cumva tine tot de anii comunismului, pentru ca orasele vechi românesti faceau agricultura, fac si astazi de fapt, iar unele exact asa s-au nascut, ca orase agricole.
Livia Dumitru: Voiam sa spun, legat de agricultura în oras, ca recent am fost în Franta si am fost foarte uimita sa constat ca în cadrul orasului era lasata o zona pentru toti locuitorii din cartier care mergeau acolo si cultivau.
Ara Septilici: Exista si în Bucuresti, pe malul lacului Fundeni.
Catalin D. Constantin: Legat de felul în care percepem noi orasul, trebuie sa spun ca mostenim o conceptie despre oras care s-a format catre 1900. În cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea si pâna târziu în cea de-a doua jumatate a secolului al XX-lea, intelectualii români erau foarte interesati de spiritul national. Pentru ei asta însemna aproape în mod exclusiv folclor, asa cum a însemnat pentru aproape toate tarile vecine. Orasul era aproape absent din discursul lor. Mai mult, orasul era perceput ca neromânesc. În Ardeal, la oras, chiar si dupa unire, dominau numeric alte nationalitati, iar monumentele cele mai impunatoare din aceste orase apartineau altor culturi. În mod paradoxal, si orasele din Regat erau percepute ca neromânesti, pentru ca erau cosmopolite, cu o populatie foarte amestecata, în timp ce secolul romantic cauta doar ceea ce era „pur românesc“. Cu alte cuvinte, orasul pastra foarte putin spiritul national. Recuperarea, construirea identitatii românesti s-a facut pornind de la sat. Perceptia aceasta asupra orasului ramâne pâna târziu în interbelic. Odata cu comunismul, situatia se schimba. Etnic vorbind, orasele României au devenit foarte românesti. Dar cred ca ceva din felul în care ne percepem acum orasele îsi trage radacinile în conceptia construita în perioada anterioara de care vorbeam. Aud foarte des ca orasele românesti nu au o identitate, ca nu au monumente istorice. Sigur, la începutul secolului al XX-lea, Comisia Monumentelor Istorice, cea patronata de Iorga, nu gasea la orase prea multe lucruri de ocrotit, prea multe cladiri care sa însemne istorie. Între timp lucrurile s-au schimbat si cred ca refuzam sa percepem schimbarea. Lista monumentelor istorice de patrimoniu nu era interesata la 1920 de ce s-a construit pe la 1890 si în nici un chip de ceea ce era contemporan cu ea. Dar astazi, tocmai cladirile construite la final de secol XIX si cele din interbelic dau o identitate pregnanta oraselor din România. E vorba de zone întregi din perimetrul oraselor noastre. Venind aici, catre teatru, am vazut pe Bulevardul Castanilor case foarte frumoase din anii interbelici, eclectice, de inspiratie mai degraba pariziana, altele neoromânesti, doua superbe blocuri cubiste. Ãsta e deja un peisaj urban care da identitate orasului. Ce e foarte special, cred eu, e ca acest tip de peisaj arhitectonic, care combina tot felul de curente si influente, e foarte românesc. Orasele din Ardeal, cele foarte frumoase si nu atât de medievale pe cât credem, seamana perfect cu orasele din întreaga zona a Europei Centrale. Dar cele de aici compun un peisaj care nu îsi gaseste asa de usor un echivalent în alte tari. Un amestec uluitor de stiluri si influente compun o identitate urbana pe care o ignoram cel mai adesea. Începând cu sfârsitul secolului al XIX-lea o burghezie înstarita sau chiar foarte bogata îsi construieste case foarte frumoase, combinând tot felul de stiluri. Nu sunt putine, e vorba de zone destul de întinse. Identitatea „de peisaj“ pe care o dau aceste zone e foarte puternica si cred ca ar trebui sa începem sa le observam si din acest punct de vedere, mai înainte de a le darâma. Aceste cartiere deja vechi înseamna istorie si dau identitate oraselor noastre.
Livia Dumitru: Transformarile care au loc acum în orase, în Bucuresti, se bazeaza pe interese individuale. În nici un caz nu se pun în valoare. Nu exista nici macar o strategie. Problema e ca nu exista o legatura între cetateni si edili. Legile nu sunt clare, e foarte usor sa treci pe lânga legi. Eu am avut de lucrat un parc în Crângasi nu am gasit planul. Nu îl avea nimeni la primarie, în cartier. A trebuit sa ne ducem noi sa masuram. Am lucrat cu o facultate din Franta si lor nu le venea sa creada asa ceva.
Catalin D. Constantin: Legat de aceste cladiri, de aceste zone deja vechi ale orasului, exista, cred, doua probleme. Prima e ca noi nu suntem învatati sa le apreciem. Eclectismul acestor cladiri de care vorbeam mai devreme nu se regaseste în multe orase ale Europei, e, cum spuneam, mai degraba propriu acestei zone si nu exista o educatie în a aprecia acest tip de urbanism. E adevarat ca a aprecia se învata. Cea de-a doua problema: luate individual, cele mai multe dintre aceste cladire nu au o valoare istorica sau arhitectonica foarte mare. Mult mai important e ce compun ele împreuna si tocmai de aceea constructia fara cap si fara plan care se face astazi în astfel de cartiere e periculoasa. Ea nu distruge imaginea de ansamblu, irecuperabila.
Cristina Rusiecki: Despre eclectismul de care vorbeai, dar mai ales despre patologii si psihopatologii urbanistice, o sa-l rog pe Dorin-Liviu Bîtfoi sa detalieze, oferind si necesara tusa psihanalitica.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Voi avea câteva observatii apropo de ce primeaza când ne întâlnim cu diverse anomalii – slava Domnului –, arhisuficiente în domeniul arhitecturii si urbanisticii. As avansa ipoteza unor determinatii inconstiente, evident subiective, fie colective, fie individuale. De fapt, discutam despre cele colective, care caracterizeaza întregul oras. Cum pot fi decelate, cum pot fi
aproximate aceste determinatii? De ce aceasta idee? În fond, nu este ceva ce se vede la lumina zilei, ceva ce se poate arata cu degetul. Cum ar fi, de pilda, determinarea materiala a urbanisticii. A existat, exista o presiune financiara foarte mare asupra unor terenuri si atunci printre cladiri istorice, cum spunea Catalin Constantin, s-au plombat aiurea cladiri despre care nu stiu ce stil au, oricum, unul al zilelor noastre, eventual sunt de sticla s.a.m.d. Unele chiar au fost darâmate, inclusiv cladiri de patrimoniu, ceea ce este scandalos si inacceptabil. Si atunci, desigur, te întrebi: Este vorba exclusiv despre determinatia materiala, adica despre presiunea reala, cea care apasa extraordinar asupra unor terenuri din centru, din zonele înverzite, din Bulevardul Primaverii etc.? Sau discutam si despre altceva? De ce s-a întâmplat asa si nu altfel? Bucurestiul este un oras cu foarte multe maidane, inclusiv centrale. De ce aceasta presiune nu se exercita în mod egal si asupra lor, pentru ca în fond este mai simplu sa construiesti acolo? De ce acestea nu dispar? (Nu discut diferitele circumstante, cu siguranta, fiecare loc are povestea sa). Bun, e foarte greu de stabilit unde e centrul Bucurestiului. Exista o carte care a facut cariera în ultimii ani, „Bucurestii mahalalelor“, a lui Adrian Majuru, în care se avanseaza teoria ca de fapt tot Bucurestiul este o marginime, o mahala care înainteaza mai mult sau mai putin spre centru. Te întrebi: Oare nu exista si un mental inconstient care sta la baza tuturor acestor lucruri, hotarâri, anomalii, oscilatii ale pietei, un anumit mod de reactie? Pentru ca lucrurile nu se manifesta egal. Ai darâmat în centru o cladire istorica, dar poate ca era mai simplu sa construiesti pe un maidan care e tot pe acolo. Si atunci te poti întreba daca nu exista si anumite fluxuri inconstiente. Voi da câteva exemple în sensul acesta.
Livia Dumitru: Apropo de cladirile cu valoare de patrimoniu. La noi, în astfel de cladiri sunt tot felul de institutii. Si oamenii respectivi care au firma sau lucreaza acolo nu cunosc valoarea cladirii respective. Le e teama ca, daca recunosc ca e de patrimoniu, li se ia cladirea si nu mai au dreptul sa lucreze acolo. E alta problema, una de legislatie pe care ei nu o cunosc.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Eu nu am spus ca nu exista si acestea. Am amintit deja despre presiunile si interesele financiare, enorme. Exista necunoasterea, ignoranta, exista interesul conjunctural. Dar as dori sa dau niste exemple care sa scoata toti acesti termeni din cauza. Întrebarea este: De ce la o aceeasi cauza, efectele pot fi diferite? Pentru ca anumite forte înca ascunse, într-un final, dau acea rezultanta si nu alta. Revin la Bucuresti, acest exemplu privilegiat care apare si probabil va mai aparea pe parcursul discutiei noastre. Am vazut asta în multe locuri, printre alte anomalii, ceva ce ar sugera, cred eu, o teama inconstienta, colectiva de vid, un horror vacui. Se produc cladiri aberante. O sa încep cu ultimul exemplu. Poate cunoasteti cladirea unei banci de pe Calea Victoriei, chiar lânga Muzeul National de Istorie. Pe lânga faptul ca este strivitoare, odioasa, mai si anuleaza monumentalitatea cladirilor din jur, si a Muzeului de Istorie, si a CEC-ului, pe care le îngroapa literalmente. Nu e monumentala, e masiva. Cele din jur sunt monumentale, dar mai putin masive. E si asta o stiinta. Nu de alta, dar daca ai folosit mult material nu înseamna ca rezultatul e si monumental, dimpotriva, de foarte multe ori. Zgârie-norii din Manhattan nu sunt monumentali, ei sunt altceva. Exista aici o anomalie pe care nu o remarc eu prima data, dar este potrivita pentru ceea ce doresc sa probez: aceasta cladire e ca un paralelipiped care, la un moment dat, culmineaza cu un turn. Atentie! Turnul nu culmineaza, cum ar fi normal, spre Calea Victoriei. Si mai interesant este ca turnul e în vale. Cred ca e un caz unic ca un turn se înalta într-o vale, atunci când ai la dispozitie un nivel mai ridicat. Fiind ceva culminant prin natura lui; eu, nefiind arhitect, îmi închipui totusi ca turnul trebuie sa fie în deal. Turnul Chindiei, aici, la Târgoviste e pe un deal.
Livia Dumitru: Eu nu sunt arhitect, sunt peisagist, dar, daca nu ma însel, turnul are totusi o perspectiva, dinspre cheiul Dâmbovitei, de-a lungul Parcului Izvor.
Ara Septilici: Erau trei turnuri de fapt si acesta se încadreaza între celelalte doua care sunt pe Cheiul Dâmbovitei si din cauza aceasta l-au pus în vale ca sa nu depaseasca perspectiva.
Dorin-Liviu Bîtfoi: E foarte subtil ceea ce spuneti si poate ca nu la prima vedere. As înclina sa cred ca s-ar fi vazut pe Dâmbovita si daca era în deal. Daca trec pe Calea Victoriei, voi vedea acel paralelipiped care, de fapt, anuleaza turnul pentru ca, din unghiul de vedere al trecatorului, „îl taie“. Mi se pare atunci ca degeaba ai mai construit un turn, daca efectul obtinut e contrar si usor ridicol. De fapt, românul a facut ceea ce stie sa faca în ultimii ani – e o ipoteza, pot fi contrazis – a umplut un gol. Este cumva acelasi fenomen care – aici ma hazardez putin, nu sunt foarte în tema – din câte am auzit cu totii si Casa Poporului trebuia sa fie pe un deal (a ramas foarte putin pe un deal care a fost excavat în mare parte). Cladirea despre care aminteam este orgolioasa, strivitoare, e o marca de prestigiu a unei banci. Dar orgoliul acesta este subminat – si aici intervine motivatia inconstienta, dupa ipoteza mea -, de aceasta tendinta inconstienta de a umple vidul. E o teama de gol – voi specula putin si voi spune: poate ca o teama de propriile pulsiuni inconstiente, cvasiinstinctuale, pe care le suspenzi atunci când devin amenintatoare. Nu voi detalia mai mult si îmi cer scuze pentru aceasta schema foarte reductionista, dar poate ca sugereaza ceva. Putem discuta daca doriti. În loc sa culmineze, sa fie o marca de prestigiu a unei institutii, aceasta este sabotata inconstient, e ceva care se autoanuleaza, cel putin dinspre Calea Victoriei, artera pe care este ridicata. Sunt numeroase semnele în Bucuresti pentru acest horror vacui. De pilda, se înghesuie cladiri peste cladiri în foarte multe spatii restrânse, desi Bucurestiul, din câte stiu eu, era un oras în câmpie. La începuturi si pâna în secolul trecut, fiecare casa avea gradina. Era un lucru remarcabil si remarcat chiar de calatorii straini care veneau prin Bucuresti. Acesta era specificul lui. La un moment dat, s-a spus ca va fi ca o statiune balneara. Avea un specific. Daca privim imaginile mai vechi, vedem ca Bucurestiul e scufundat în verdeata. Sincer, eu nu as asemui Bucurestiul cu micul Paris, ci poate mai degraba cu Roma, daca tinem la comparatii si cautam neaparat un model, oricât de îndepartat. Astazi nu mai e acelasi lucru. Se plombeaza toate aceste spatii libere într-un mod nefiresc, se distrug cladirile, care nu mai întretin, oricum, nici o relatie una cu cealalta. Mi se pare ca toate aceste plombe reprezinta un efort disperat, inconstient, care nu are de-a face cu motivatia constienta – iar adesea o saboteaza, precum am vazut adineaori -, de a umple un spatiu gol, care nu este exterior, ci interior. As spune ca spatiile exterioare, vazute ca locuri vide, reprezinta doar proiectii ale unei realitati interioare, neconstientizate. Psihanalizata, aceasta realitate poate dobândi sens pentru individ sau pentru comunitate; manifestata pur si simplu, ca proiectie urbanistica, nu face decât sa scoata la iveala incoerenta interioara si arbitrariul acesteia în raport cu o realitate urbana deja constituita.
Catalin Sturza: Poate de asta, Dorin, toate casele noilor îmbogatiti, aici, în Târgoviste, dar si în Bucuresti, se construiesc una lânga alta, având curticele de trei metri patrati.
Dorin-Liviu Bîtfoi: E interesant ce se întâmpla în Baneasa, de exemplu, acolo sunt vile peste vile. Un prieten spunea ca în ziua de azi omul cu bani – bine, generalizarea e pitoreasca, nu neaparat matematic riguroasa -, îsi face o casa care – ciudat! -, e printre blocuri si se aseamana cu un bloc. De fapt, fiecare vrea sa-si ridice blocul personal. Ceea ce este foarte interesant sociologic. Poate se leaga si cu ce zicea Catalin Sturza. Într-adevar, stam, strânsi unii într-altii, ca în fata unui uragan.
Cristina Rusiecki: Aceasta e o problema vesnica la noi. Si la coada e la fel. În orice tara europeana se sta civilizat la rând, la jumatate de metru distanta, numai noi ne înghesuim, ne atingem, ne luam aerul. Pâna la urma, e o noua forma de violare a intimitatii.
Catalin Sturza: Nici o palma de pamânt nu trebuie sa ramâna neconstruita.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Exact. De exemplu, în Baneasa. Hai sa spunem ca nimic n-ar trebui sa ramâna neconstruit. Dar atunci faci un plan, faci un aliniament de cladiri. E absolut normal. Vezi în Budapesta, vezi în Viena. E foarte frumos. În Paris, de la Haussmann încoace, te impresioneaza toate acele cladiri care aliniaza bulevarde. În Viena au existat, în perioada de glorie, când s-au construit foarte multe cladiri, de prin 1860, cam odata cu constituirea imperiului austro-ungar, s-au construit impunatoarele cladiri ale marii burghezii si au existat reglementari riguroase – care erau evident rationale, nu inconstiente –, de aliniere a cladirilor la strada si dupa înaltime. La noi nu exista asa ceva. Si atunci, îti poti spune: nu prevedem curti în jurul fiecarei cladiri, dar avem un plan rational, riguros. Tot ce se întâmpla la noi vine din zone mai întunecate. Un alt exemplu care mi se pare ca tine tot de acest resort neadus la lumina constiintei, colectiv, probabil, tine de cladirile care se fac acum. Ca sunt din sticla sau nu –, ele sunt foarte masive, monolitice, greoaie. Îmi cer scuze fata de asistenta care nu e din Bucuresti, dar sunt sigur ca ati vazut cladirea de birouri de la Piata Operei, care este trântita, parasutata acolo. E un meteorit care a picat recent...
Livia Dumitru: Si sa nu uitam de Catedrala Romano-Catolica.
Dorin-Liviu Bîtfoi: În Piata Charles de Gaulle, fosta Piata Aviatorilor, au facut o cladire strivitoare. Mai sunt exemple numeroase.
Ara Septilici: Va pot invita la mine în cartier, în Balta Alba, sa vedeti câte cladiri de sticla si monolitice sunt, care nu au nici o legatura cu locul acela.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Traim într-o epoca în care tehnologiile si materialele permit sfidarea estetica a gravitatiei, permit sa nu încarci cu material. Nu mai trebuie sa faci piramide numai ca sa se sustina. Tocmai ca aceste tehnologii si materiale au eliberat, de decenii, formele. Ori noi, în loc de cladiri frumoase, contemporane, care ar trebui sa reprezinte ceva, ce facem? Trântim acesti colosi.
Irina-Margareta Nistor: Eu cred ca o cladire mai urâta ca Ambasada Canadei nu exista. E una facuta ca dintr-o sticla de sifon.
Catalin Sturza: Rezervoarele astea întunecate de care vorbesti si tot haosul tin si de un experiment de darwinism social. Fara norme, fara legi, cel mai puternic, cel mai bogat, cel mai tupeist iese în fata. Aceasta va fi, ceva mai încolo, teza mea.
Dorin-Liviu Bîtfoi: E foarte interesant ce spui tu, dar eu as pune o întrebare. Daca aveau aceste tehnologii – si e o mândrie ca le aveau si ca au putut construi aceste efigii, aceste simboluri si borne de putere –, atunci de ce nu le-au folosit cum trebuia, dovedind ca detin chiar mai mult de-atât, respectiv stiinta de a o face? Ipoteza mea este ca nu au stiut foarte bine ce fac, ca un motiv cel putin, desi esential si foarte personal, le-a ramas inaccesibil. Exista diverse motivatii care functioneaza împreuna în acelasi timp, pe diferite planuri (pragmatic, financiar, estetic, urbanistic), fara a se exclude, iar pe lânga acestea ori chiar la baza lor pot exista si motivatii neconstientizate, de for interior, care le influenteaza pe primele, cel putin pe cele estetice. Întrebarea este, mereu: De ce asa, când putea face si altfel? Mai ales daca a face în felul în care s-a facut este autosabotor, contraproductiv ori o irosire de resurse si de tehnologii? Daca nici unul dintre considerentele la vedere nu ma multumesc, atunci ma pot întreba daca nu exista si considerente care le scapa chiar celor care au construit. Si care au pus în act o intentie inconstienta, asa cum se spune în psihanaliza.
Cristina Rusiecki: Dar spaima de vid se poate transforma în motive extrem de decorative si de frumoase, daca ne gândim la Klimt. Stiu ca în artele plastice conceptul de horror vacui se vehiculeaza cel mai frecvent în legatura cu Klimt.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Bineînteles, daca-ti asumi creator, daca sublimezi artistic. Sigur ca da, ea exista, nu e o malformatie fatala, o avem poate si noi, mergând pe strada, e ceva uman. Dar ea poate produce malformatii publice, sa zicem arhitecturale si urbanistice, daca nu reusesc sa fiu Gustav Klimt, ori pur si simplu sa îmi psihanalizez ceea ce nu-i în regula. Desigur însa, lucrurile sunt mult mai complicate, nu este vorba despre o mecanica, o schema sau un algoritm, ci poate despre studii culturale care ar trebui întreprinse în cheia potrivita si în planul potrivit. Eu am încercat doar sa dau o sugestie de interpretare.
Ara Septilici: Dorin, am si eu o întrebare. Tu crezi ca unul care comanda un astfel de monstru a auzit macar în viata lui de cuvântul „sublimare“?
Catalin D. Constantin: Ara, tu crezi ca cei care au comandat în anii '35 în Bucuresti lui Horia Creanga, lui Marcel Iancu auzisera de prea multe
Ara Septilici: Aia nu faceau din capul lor.
Catalin D. Constantin: Erau si ei negustori îmbogatiti peste noapte.
Ara Septilici: Dar aveau bunul-simt sa ceara sfatul.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Iar eu te întreb de ce nu fac si acum la fel.
Ara Septilici: Pentru ca eu sunt unu' care am facut banul cu carul si fac ce vreau cu el.
Livia Dumitru: Arhitectul e primul care da avizul unei astfel de constructii. Fiecare primarie trebuie sa aiba pe cineva care se ocupa. Noi chiar avem un arhitect sef, pentru Bucuresti.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Eu, daca as avea atâtia bani, as chema un arhitect sau doi, cinci, le-as cere cinci-zece planuri si mi-as alege eu unul dintre acele planuri, poate înca intervenind asupra lui, dar – si este ceva ce-mi doresc eu, nu el – numai prin consultarea permanenta a arhitectului.
Livia Dumitru: Asa si trebuie, asa se si face.
Ara Septilici: Planul de urbanism al unui oras nu se face pe zece ani, se face pe o suta cincizeci de ani. New York-ul e construit acum o suta cincizeci de ani si la New York fiecare bloc din ala are parcare subterana pentru ca asa a fost gândit în ansamblu.
Catalin Sturza: New York-ul a avut privilegiul sa fie gândit în ansamblu, sa fie construit aproape de la zero.
Ara Septilici: Pai asa se gândeste un oras. Nu se gândeste o curte.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Atentie, sa nu facem o confuzie! Acest proces pe care încerc eu sa-l schitez, manifestarea spaimei de vid, nu este un proces intelectual, nu are legatura cu nivelul de educatie al persoanei.
Ara Septilici: Ar trebuie sa fie si intelectual.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Ar trebui, ar fi dezirabil sa fie rational. Dar nu este. Si mai dau un singur exemplu înainte de a termina, care mi se pare total, apoteotic: planul fostului primar de a umple toate acele spatii din Piata Palatului cu constructii paralelipipedice care aveau exact forma care sa „umple“ spatiul dintre Ateneu, hotelul Athenée Palace, Piata Palatului în spate... Totul trebuie plombat în asa fel încât sa fie suprafata. Nu mai trebuia sa respire nimic în jur. Aceasta e spaima care încremeneste tot, care blocheaza tot, nimic nu se mai misca în jur, nu mai exista nici o dinamica. Spatiul e acum un monolit, totul a fost închis.
Cristina Rusiecki: Dar cea mai buna tot puterea exmplului ramâne, asa ca o sa o rugam pe Livia sa ne explice cum un cartier, Uranus, se transforma în E-Uranus.
Livia Dumitru: Înainte, as dori sa adaug, legat de ceea ce a spus Dorin, ca se construieste asa în Bucuresti nu dintr-o teama de vid; eu cred ca se construieste haotic pentru ca Bucurestiul nu mai este iubit. Cei care vin în Bucuresti construiesc, îsi vad de interese si apoi pleaca. Nu sunt bucuresteni, nu au constiinta orasului, nu iubesc orasul. Si cred ca la fel se întâmpla în majoritatea spatiilor urbane din România.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Aici sunt doua planuri diferite: unul moral, pe care îl definesti tu, si altul psihologic. Eu nu le-as exclude.
Livia Dumitru: De acord. Voi aduce în discutie zona Uranus, care e un exemplu de schimbare brutala si radicala a unui oras. E vorba de un deal, care a existat lânga Dâmbovita, în locul Casei Poporului. Acel deal a fost ras de pe fata pamântului, toate casele au fost distruse si în locul lui s-a asezat „monumentul“ Casa Poporului, pe care noi, românii, ar trebui sa ni-l asumam, dar pe care bucurestenii îl ocolesc. Îl ocolesc pentru ca e o cladire cu anumite conotatii, într-o zona foarte sensibila.
Dorin-Liviu Bîtfoi: E greu de ocolit, oricum. Îti ia ceva timp.
Livia Dumitru: Demolarile în zona Uranus s-au facut în mai multe perioade, în trei etape. Au început în 1980 si s-au terminat în 1985, interval în care oamenii n-au fost anuntati, au fost socati sa afle ca vor fi demolati. Lucrez la un proiect de reabilitare a Parcului Izvor, am adunat, în ultima vreme, tot felul de informatii despre aceasta zona. Oamenii n-au vrut, asadar, sa plece de acolo, se spune ca unii chiar au murit, s-au sinucis. Ideea lui Ceausescu era sa extermine o clasa sociala, asta a fost, cred, dorinta implicita, deoarece este vorba despre un cartier cu case boieresti, deosebite, cu arhitectura specific bucuresteana. Era o zona cu gradini, foarte verde, reprezentativa pentru oras, unde oamenii mergeau cu mare drag. Nu se potrivea deloc cu blocurile pe care „planul urbanistic“ propus de Ceausescu le însira peste tot.
Dorin-Liviu Bîtfoi: As aduce aici o completare. Poate o sa va surprinda, însa planul centrului civic si al Casei Poporului nu este al lui Ceausescu. Este un plan din anii '50 ai lui Dej si Ceausescu n-a facut decât sa-l preia. Ceausescu urmarea sa ridice o cladire, în centrul orasului, cel putin la fel de mare precum Casa Scânteii. Unul dintre amplasamente – din cele trei care au fost luate în calcul – era pe dealul Uranus.
Catalin D. Constantin: Exista, de altfel, si planuri mai vechi, din perioada interbelica, ce urmareau sistematizarea zonei cu raderea unor strazi.
Catalin Sturza: Planurile au fost preluate, însa, de Ceausescu si trecute prin filtrul obsesiilor sale specifice. Nu trebuie sa minimalizam amprenta personala pe care si-a pus-o asupra acestui „monument“.
Ara Septilici: Eu l-am vazut pe Ceausescu într-o dimineata, ducându-ma la facultate – nu pot sa ma abtin, trebuie sa va povestesc asta – era el cu coana Leana pe colt la Mântuleasa, unde e un bloc care exista si acum, slava Domnului. Mergeam pe jos, coboram de la Unirea si faceam câtiva pasi înspre Universitate, sa ma dezmortesc.
Ara Septilici: Ma amestec putin în discursul Liviei cu o chestiune mai personala, a mea. Bunica mea locuia într-una dintre casele pomenite, pe Strada Uranus. Copil fiind, m-a muscat un câine când coboram dintr-un corcodus. Strada Uranus a fost prima victima a lui Ceausescu, a cazut aproape integral, oamenii au fost mutati pe unde s-a nimerit; bunica mea a ajuns într-o garsoniera din Rahova, confortul ultim din câte exista. S-a si prapadit, n-a suportat socul si în doi ani a murit, într-o mizerie de nedescris, nu din cauza ei, ci din cauza locului în care fusese aruncata. Multi oameni au murit atunci. Într-o seara, când ieseam de la E-Uranus-ul cu pricina, am descoperit, am recunoscut locul pe care-l stiam din copilarie. Stiti ce se afla acolo acum, unde era casa bunicii mele? Nimic!
Irina Margareta Nistor: Spaima de vid? Tin minte ca era acolo cinema Arta; în locul lui, de asemenea, nu mai e nimic, l-au distrus.
Ara Septilici: Daca ar fi construit, vreodata, un monstru din acesta de sticla peste, nu m-as fi mirat. Dar acolo nu e nimic si oamenii au murit de durere, pâna la urma, si de spaima, probabil. E infernal.
Livia Dumitru: Exact asta vreau sa subliniez. Schimbarile, într-un oras, trebuie facute si tinându-se cont de vecini. Daca te apuci sa construiesti ceva, ar trebui sa vorbesti si cu cei din jur.
Catalin Sturza: Lucrând la parcul Izvor, Livia a facut la un moment dat un sondaj, o serie de interviuri. A întrebat trecatorii ce parere au despre Casa Poporului si despre parc.
Livia Dumitru: Aproximativ 70 la suta dintre cei intervievati au spus ca le place Casa Poporului. Asta e, o avem, nu putem s-o mai schimbam, noua ne place. Nu e prea frumoasa, dar ne place. Am vorbit cu multi oameni, din diverse categorii sociale si de vârsta: vânzatori, paznici, elevi, oameni cu studii postuniversitare, pensionari, turisti români si straini si am fost surprinsa: majoritatea apreciaza Casa Poporului.
Catalin D. Constantin: E o uimire pe care am trait-o si eu. De vreo zece ani sunt ghid pentru diversi antropologi, arhitecti care vin în Bucuresti. Ciudat e ca noi aveam, în mod constant, un discurs de blamare a Casei Poporului, absolut justificabil istoric, motivabil – pe noi ne-a durut ce s-a întâmplat acolo -, în timp ce ei luau putina distanta si spuneau: nu e chiar atât de urât.
Livia Dumitru: Da, din pacate e emblema Bucurestiului, a devenit emblema Bucurestiului.
Catalin D. Constantin: Ceea ce vreau sa spun e ca acestia nu erau oameni care sa se lase impresionati usor. Erau persoane cu o cultura arhitectonica, istorica si estetica solida.
Catalin Sturza: Însa nu traisera istoria noastra, a ultimilor ani de comunism.
Catalin D. Constantin: Exact. La fel ne plimbam si noi, astazi, pe Champs Elysees si nu ne aducem aminte de faptul ca a fost distrusa o întreaga zona din Paris pentru construirea Bulevardului.
Irina Margareta Nistor: Da, însa Champs Elysées arata cum arata, pe când Casa Poporului seamana cu o cladire din Coreea de Nord.
Cristina Rusiecki: Culmea e ca ieri m-a întrebat un dramaturg norvegian, Jesper Halle, unde sa mearga astazi, pentru ca avea de petrecut o singura zi în Bucuresti. Primele doua lucruri care mi-au venit în cap au fost Casa Poporului si Muzeul Satului, spre rusinea mea.
Irina Margareta Nistor: Dar Muzeul Taranului Român si Ateneul?
Cristina Rusiecki: Muzeul Satului, pentru ca m-am gândit ca e cald. De fiecare data când trec pe jos, catre redactie, catre Casa Academiei, vad un grup de straini pozând de zor la Casa Poporului.
Irina Margareta Nistor: Da, ei fac poze la Casa Dictatorului, nu a Poporului.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Sigur, Casa Poporului nu are doar un „mesaj estetic“, pardon de cuvânt. E încarcata si simbolic, e Casa Dictatorului, e si în Guinness Book. Exista multe motive si, probabil, când vin în Bucuresti oamenii vor sa vada ceva cu adevarat impresionant – cea mai mare cladire din lume sau a doua cea mai mare.
Livia Dumitru: Pe mine m-a uimit faptul ca românii pe care i-am intervievat, care sustineau ca iubesc Casa Poporului, nu stiau nimic din istoria zonei. Bucurestenii nu stiau chiar nimic.
Catalin D. Constantin: E una dintre conditii; altfel nu poti sa spui ca îti place.
Catalin Sturza: Si ce veti face cu Parcul Izvor?
Livia Dumitru: Ideea cu Parcul Izvor este sa decongestionam Cismigiul, care e gradina istorica si care e situat cu doua strazi mai în spate. Cismigiul ar trebui conservat, nici macar nu ar trebui sa aiba un loc de joaca pentru copii, altfel privim cum o gradina istorica e distrusa. Ar trebui, apoi, sa atragem oameni în Parcul Izvor. Vom propune un parc modern, care sa sparga tiparele, însa nu stiu daca ideile noastre se vor finaliza. Am înteles ca jumatate din parc este deja vânduta, se va construi probabil un mall.
Catalin Sturza: Poate ca tot ce mai putem face e sa folosim toate aceste lucruri, cu istoria lor, în scopuri turistice. Le transformam în atractii turistice ale Bucurestiului. Nu poti sa scapi de ele, nu poti sa te întorci la ce era înainte.
Catalin D. Constantin: Uranusul n-o sa se mai faca înapoi. Vom avea povestea lui, si atât.
Livia Dumitru: Asta era frumos la Bucuresti: Dâmbovita despartea nordul de sudul orasului. Partea de sud era plina de dealuri, era pitoreasca, iar partea de nord era o câmpie cu multe ape. În „Bucurestii Mahalalelor“, cartea lui Adrian Majuru, exista harti ale acestor zone.
Irina Margareta Nistor: Unul din motivele pentru care Ceausescu a ales Uranusul a fost acela ca era zona cea mai ferita de cutremure. E mai putin rau decât în Cotroceni.
Livia Dumitru: Problema de baza ramâne: ce putem face cu Casa Poporului? Exista un Muzeu de Arta acolo; ce se mai întâmpla? Cladirea sta degeaba. Unii dintre colegii mei propuneau s-o picteze, s-o ia etaj cu etaj sau camera cu camera si sa-i coloreze fatadele. Sau sa faca tot felul de barulete, expozitii, evenimente culturale etc.
Irina Margareta Nistor: A existat un plan pentru a modifica Casa Scânteii, dupa Revolutie. Ar fi trebuit sa arate precum o casa de la începutul secolului. Si acum, spre stupoarea mea totala, am vazut ca au construit un corp de cladire nou identic cu cel vechi unde s-a mutat Radio Guerrilla, nici mai mult, nici mai putin. Cred ca dam înapoi tot timpul.
Livia Dumitru: Va mai spun ca studentii si arhitectii din cadrul SUB au si un alt proiect, care se numeste „Jos zidul“. Au propus demolarea zidului ce înconjoara Casa Poporului, care fractureaza legatura dintre Nord si Sud. Cei din sud sunt, pur si simplu, izolati, rupti de centru, fapt valabil si pentru cei din nord. Ideea e sa treci mai usor dintr-o parte în cealalta, fara sa ocolesti si sa ai acces la parcul respectiv. Sa nu mai existe teama aceasta, o adevarata paranoia, legata de securitatea Casei Poporului. Nici macar n-ai putea sa furi ceva din ea, pentru ca piesele de mobilier sunt atât de masive încât n-ai cum sa le scoti afara...
Catalin Sturza: Poate doar sa le arunci pe geam.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Ceea ce n-ar fi o nenorocire. Propun, la rândul meu, ca posibila solutie modelul german, sa-i spunem asa. Berlinezii si-au vândut zidul bucata cu bucata.
Catalin Sturza: Si au vândut vreo zece ziduri, nu doar unul.
Ara Septilici: Simt nevoia sa-mi exprim o uimire totala, pentru ca la aceasta masa nimeni nu e arhitect, Livia e peisagist. Cei mai multi dintre noi suntem filologi. Domnul Dabija e regizor...
Alexandru Dabija: Asta înseamna ca sunt si arhitect!
Ara Septilici: Evident. Si noi avem un discurs despre arhitectura ca si cum ne-ar sta în putere sa facem ceva – suntem nebuni total!
Dorin-Liviu Bîtfoi: Pot sa legitimez eu acest discurs? Nu suntem arhitecti, însa avem o calitate foarte importanta: suntem consumatori de arhitectura. Sunt locuitor în Bucuresti, sunt locuitor în Târgoviste, de aceea îmi pot da cu parerea.
Livia Dumitru: Asa este! Noi trebuie sa spunem ceea ce credem, caci discutam, în definitiv, despre „Orasul în schimbare“.
Catalin Sturza: Si sa aruncam, cel putin, teme de dezbatere. Sa propunem puncte de plecare si perspective de analiza pentru probleme de care ne ciocnim mereu. Nu ne sta, poate, în putere sa facem nimic concret, însa sunt convins ca sunt câteva lucruri care ne stau foarte tare în gât, tuturor. Orasul în care traim ne deranjeaza, ne împunge.
Ara Septilici: Asta mi se pare, din nou, o forma extrem de româneasca în care stii clar ca nu ai ce sa faci, esti cu mâinile legate, însa vorbesti si iar vorbesti si gasesti tu, nespecialistul, toate solutiile.
Dorin-Liviu Bîtfoi: Eu as propune si aici o iesire. Sunt utile aceste discutii, chiar între nespecialisti, pentru ca înseamna un pas înainte în efortul de a constientiza ceea ce se întâmpla. Trebuie sa stim pe ce lume traim.
Livia Dumitru: Pentru mine sigur sunt utile, pentru ca eu voi proiecta parcuri, ma voi implica în ceea ce se cheama urbanism bucurestean. E important sa lansam o astfel de discutie, sa stim ce vor oamenii sau sa le aducem aminte de ce s-a întâmplat, pentru a evita schimbarile nedorite sau eronate sau inutile.