Moartea „dusmanului poporului“ ca moarte data Celuilalt
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura epoca noastra »
Autor: MIHAELA GRANCEA
Din perspectiva ideologiei comuniste ortodoxe, Moartea Celuilalt privit ca entitate ex-centrica era interesanta/semnificativa doar daca însemna „pierea dusmanului de clasa“, lichidarea „dusmanului poporului“. Aceasta era moartea data celui care se opunea materializarii utopiei comuniste. Totodata, o astfel de moarte reliefa, în maniera indirecta, eroismul demersului comunist din epoca „stalinismului dezlantuit“ (Vladimir Tismaneanu), legitima crima oferindu-i sistemului represiv un caracter justitiar (adica, moartea „vrasmasului“ furniza prilejul de a sublinia latura pedagogica a mortii si de a demonstra ca dreptatea sociala poate fi realizata în plan mundan si prin moartea celui care se opune construirii paradisului social, egalitar). Moartea data Celuilalt, partea cea mai tragica a procesului de deconstructie violenta a „vechii orânduiri“ trebuia sa fie o executie sau efectul caznelor, vietii din sistemul concentrationar.
Viata „noastra“, moartea lor Construirea socialismului era conceputa ca o lupta cu cel putin „doua viteze“: „o batalie de anvergura“ care presupunea destructurarea societatii burgheze definite ca lume antagonica, nedreapta, decadenta, respectiv dezvoltarea societatii egalitariste (în aceasta din urma etapa, obstacolul nu-l mai constituia „dusmanul de clasa“, ci doar limitele conditiei umane...). În prima decada a acestei actiuni, care corespundea cronologic stalinismului, apoi stalinismului dejist, noul proiect social impunea distrugerea sistemului institutional si axiologic al vechiului regim, eliminarea oricarei rezistente fata de construirea proiectului comunist. O astfel de lupta, prin dialectica si combustia ei, avea nevoie de dusmani, caci doar „foamea iacobina“ de opozanti legitima represiunea de proportii si stimula entuziasmul constructiv colectiv. În anii 1949-1950, în toate tarile din Estul comunist au fost construite lagare „inspirate“ din practica Gulagului bolsevic (sistemul concentrationar a fost marit si functional ca si cale de suprimare a oricarei opozitii pâna în 1964). Sistemul concentrationar românesc era constituit dintr-o retea de lagare de munca si reeducare care se întindea pe tot teritoriul tarii (primele „arhipelaguri“ concentrationare au fost cele de pe traseul Canalului Dunare – Marea Neagra si din Delta Dunarii; astfel, arhipelagul concentrationar Poarta Alba era compus din „coloniile de munca“ de la Cernavoda, Medgidia, Basarabi si Valea Neagra, iar cel din Delta Dunarii din lagarele de la Periprava, Chilia Veche, Stoenesti, Tataru, Capul Midia, Luminita, Navodari, Stânca, Peninsula, Gales, Saligny, Constanta, Kilometrul 31 si Kilometrul 4). Canalul Dunare – Marea Neagra s-a construit în baza Hotarârii Consiliului de Ministri din 22 martie 1950 si a devenit o anticamera a mortii colective, un „Canal al Mortii“. La începutul anilor '50, în lagare erau detinute aproximativ 180.000 de persoane (vezi Ion Balan, „Regimul concentrationar din România 1945-1964“, Bucuresti, Editura Fundatiei Academice Române, 2000). Chiar si când combatantii anticomunisti au fost anihilati, ideologii comunisti au inventat alti inamici. Angajamentul comunist fata de construirea socialismului si comunismului avea nevoie de efervescenta „luptei de clasa“. Aceasta a fost „vârsta de aur“ a regimurilor comuniste. Un indicator al acestei obsesii oficiale este presa primului deceniu de „democratie proletara“. Ziarele cotidiene locale preluau trend-ul celor centrale si îl accentuau, gestionând cu eficienta dezinformarea si ura, deversând de scenarii cu privire la conspiratii anticomuniste. Tâlharii, banditii, sabotorii erau identificati în orice episod de rezistenta minimala, episod definit drept „mârsavie“ (vezi frecventa cu care între 1945-1947 se întâlneste un astfel de cuvânt în ziarul „România viitoare“). Preludiile instigatoare la ura de clasaO parte semnificativa a „confruntarii finale“ dintre cele doua lumi se purta la nivel politico-ideologic, la nivel de discurs oficial. Presa epocii staliniste – în special cotidianul „Scânteia“, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, dar si un „ziar de santier“ precum „Canal Dunare – Marea Neagra“ – a declansat înca de când si-a început aparitia legala o campanie intensa si fara scrupule împotriva „dusmanilor poporului“ (membri ai „partidelor istorice“ si nu numai, legionari, chiaburi si mosieri, industriasi, ofiteri de cariera, ziaristi democrati, universitari, tarani mijlocasi). Masinaria propagandistica a functionat mai întâi la nivel lingvistic, în chip violent. Ziarul partidului tutelar, cotidian care anima ideologia fondatoare, lansa demonstrativ atacuri viscerale, care se doreau a fi vitriolante, ucigase la nivel simbolic. Asaltul lingvistic începea cu îndemnul tutelar „Moarte tradatorilor!“ continuând apoi cu minimalizarea dusmanului prin integrarea acestuia în specia imoralitatii infractionale, sau mai rau înglobarea în subspecii, operatie care sublinia degradarea umanului. Inferiorizarea dusmanului era realizata prin generalizarea unor stereotipuri arhaice cu semnificatii morale. Erau vehiculate cuvintele care trimiteau la microuniversul patologiei umane: „plaga“, „molima“, „ciuma“, „pecingine“, „putreziciune“. Adesea, se afirma ca „dusmanii poporului“ infesteaza tara cu diverse „otravuri“ („otravitorii de suflete“ erau legionarii, ziaristii, universitarii „huligani“). Un astfel de limbaj de declasare a Celuilalt sublinia statutul periferic al celui care s-a opus regimului comunist si a devenit prizonier al sistemului.Marginalizarea mortii „dusmanului“Marginalitatea dizidentului era manifesta nu doar prin încadrarea acestuia în categoriile infractionalitatii, ci si în maniera în care se i asigura celui care a murit în detentie (vezi „mortile în celula“) desfasurarea ritul de înmormântare, locul de îngropaciune si de comemorare. Concret, statutul de marginal al puscariasilor era vizibil prin modul în care acestia erau îngropati la periferia cimitirelor, precum saracii, cersetorii si oamenii fara adapost. Statutul de „dusman al poporului“ nu era sters odata cu expirarea fizica a opozantului: „destinul rau al detinutilor politici care au decedat în închisoarea de la Sighetul Marmatiei nu s-a oprit odata cu moartea lor, ci i-a urmarit în continuare“ (vezi Nutu Rosca, „Închisoarea elitei românesti“, Baia Mare, 1998, p. 13), caci îi lipsea de un mormânt recunoscut. Stigmatul rebeliunii „luciferice“ parea mai puternic decât stigmatele diferentei socio-culturale. Astfel, daca saracul intra mai repede în anonimat, caci mormântul sau modest avea marcaje perisabile, „dusmanul poporului“, mort încarcerat, era înhumat la groapa comuna, locul îngropaciunii fiind situat într-un spatiu izolat si care nu avea (oficial!) o astfel de destinatiei. Tipica era situatia detinutilor de la Sighetul Marmatiei, relativ si cea a prizonierilor de la Gherla. În orasul maramuresan existau cimitire crestine care apartineau confesiunilor majoritare (catolic, ortodox, reformat), precum si un cimitir evreiesc. Detinutii politici decedati în închisoare nu beneficiau însa de dreptul de a fi îngropati, conform religiei sau confesiunii lor, în vreunul dintre cimitirele orasenesti mai înainte mentionate. Ei erau dusi în afara orasului, în catunul Cearda aflat în apropierea granitei cu Uniunea Sovietica, fiind îngropati „în taina“. În cimitirul parasit de acolo, cimitir care a fost loc de înhumare pentru saraci, au fost îngropati si „dusmanii de clasa“, „dusmanii poporului“, fosti demnitari, membri ai „partidelor istorice“, ziaristi si scriitori, preoti, studenti, tarani anticomunisti.Si înmormântarea ca rit de trecere îi diferentia de restul celor îngropati în vechiul cimitir al nevoiasilor: „daca saracii erau înmormântati la lumina zilei, demnitarii erau îngropati în bezna noptii, saracii erau înmormântati în sicriu, demnitarii erau înmormântati fara sicriu, nevoiasii erau înmormântati îmbracati, demnitarii erau înmormântati dezbracati, saracului i se facea o movilita de pamânt unde era îngropat, locul în care era îngropat un detinut politic era nivelat, la mormintele saracilor se punea o modesta cruce de lemn, în timp ce la locul unde era îngropat un demnitar nu se punea nici un semn, la saraci venea un preot, demnitarii erau înmormântati fara preot“ (ibidem). Chiar si daca exista un cimitir al închisorii, detinutii politici erau înhumati la marginea acestuia (vezi cazul cimitirului de la Gherla care era un apendice al fostului cimitir greco-catolic; dizidentii erau îngropati undeva la periferia cimitirului, pe locul unde acum exista un complex comemorativ). Detinutii decedati erau transportati într-o lada de lemn cu care se transportau alimentele si... gunoiul. Conform unui regulament nescris, mortul era înmormântat dezbracat deoarece trebuia „sa paraseasca lumea asta, asa cum a intrat în ea, adica gol pusca“, regimul comunist nepermitându-si sa cheltuiasca bani pe cu toaletarea mortilor. Ba, mai mult, ca în orice sistem care valorifica oricare bun care apartinuse Celuilalt, „activele“ detinutilor morti erau reutilizate, reintroduse în circuit, hainele erau spalate, saltelele erau golite de paie; acestea din urma erau apoi scoase în curtea închisorii si arse. Doar asa aflau cei încarcerati ca unul dintre ai lor a scapat de „cazna“! Literatura mediului concentrationar, literatura publicata dupa 1989, a prezervat acest tragism al marginalitatii extreme, produs al represiunii românesti: „Un gardian si patru hoti/ Si o caruta schioapa/ Ne deschid pe rând, la toti/ Drumul catre groapa;/ Trist cortegiu funerar/ Cu galentii în raport/ Nu se-aude cât de rar/ Nici un glas de clopot;/ Nici o cruce, nici un semn/ Nici o pomenire/ Pe cosciugul alb de lemn/ Nici o tânguire.“ (vezi Aurel Sergiu Marinescu, „Prizonier în propria tara“, vol. I., Bucuresti, Ed. Du Style, 1996, p. 296).370551, 370552, 370553...Frecvent, detinutii politici erau degradati ca umanitate datorita tratamentului carceral la care erau supusi. Vietuirea într-o stare de inferioritate putea justifica orice act de cruzime: „Nu era nicio deosebire între noi si aceste fapturi îmblânzite – porcii. Si noi asteptam venirea lui «Hector», «Oituz» sau alt remorcher care ne aducea ciorba anosta pentru prânzul nostru saracacios. Dar noi mai rau decât porcii, nu aveam bucuria vânarii unui pestisor peste zi. Spre deosebire de porci, noi nu puteam grohoti sau guita, noi nu puteam plânge cu hohote sau urla de foame pentru ca pe noi ne-ar fi putut împusca paznicul“ (vezi Ion Cârja, „Canalele mortii“, Bucuresti, Ed. Cartea Româneasca, 1993, p. 229). Dispretul vizavi de „dusmanii poporului“ era vizibil si în felul în care erau încheiate certificatele de deces ale detinutilor care au raposat în închisorile comuniste. Erau documente întocmite în asa maniera încât sa para ca sunt actele unor oameni de rând, sau chiar ale unor paria. „Actele de moarte“ ale detinutilor politici de la închisoarea din Sighetul Marmatiei aveau 26 de rubrici. Formularistica continea: locul mortii, regiunea, raionul (în acest caz, cele mai multe dintre date corespundeau realitatii); comuna, orasul, satul; numele si prenumele parintilor, tata, mama; data mortii: anul, luna, ziua; sexul; vârsta: ani, luni, zile (aceste rubrici se completau în certificatele de deces, dar cele mai multe dintre datele furnizate erau false sau incomplete); starea civila (nu se completa); nationalitatea si cetatenia erau în toate cazurile; ultima scoala absolvita (în toate actele este trasa o linie pentru a se sugera ca sunt analfabeti); a fost în „câmpul muncii“, ori a fost întretinut de stat sau de altcineva (nici aceasta rubrica nu era completata); ocupatia (aici se scrie fara ocupatie); denumirea si adresa întreprinderii sau institutiei unde a lucrat ( si aici nu se completa); câti copii minori are (nu se completau); unde a murit?; unde a avut domiciliul stabil (date incorecte); cauza mortii stabilite prin certificatul medical prin care se constata moartea (în cele mai multe dintre documente era trecut diagnosticul „insuficienta circulatorie“); daca decedatul a fost tratat medical (în toate actele se afirma ca „pacientului român“ i s-a acordat asistenta medicala); data mortii: numele si data actului de verificare a mortii; de cine a fost eliberat; seria si numarul B.I. al decedatului (se afirma ca detinutul nu a avut acte de identitate); numele, prenumele si domiciliul declaratului, seria si numarul actului de identitate (aici figureaza un singur nume – Nica Vasile; acest personaj fictiv era utilizat de autoritatile din penitenciar în calitate de martor care proba autenticitatea datelor din certificatul de deces); numarul certificatului de deces eliberat (toate documentele aveau seria M.C. si numarul de ordine crescatoare cu 370551, 370552, 370553...). Toate certificatele aveau semnatura lizibila a declarantului, adica ale aceluiasi Nica Vasile!Acest sistem represiv de inspiratie sovietica, o „fabrica“ a mortii cu multe filiale raspândite în toata tara, a asigurat linistea sociala pentru etapa urmatoare, succesul celei de a doua viteze: construirea socialismului (chiar „multilateral dezvoltat“), etapa în care se puteau implementa, fara opozitii notabile, institutiile si modelele comportamentale proprii noii lumi.