Miron Costin, un destin simbol
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
- 375 de ani de la nastere -
În „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, G. Calinescu acorda o atentie deosebita biografiei scriitorilor. Facând distinctie între valoarea operei si comportamentul social sau politic, între talent si caracterul ori... noncaracterul autorului, criticul, narator de o inegalabila forta, retraieste si rescrie concomitent viata operei si viata celui ce a creat-o, privite dintr-o perspectiva estetica si, respectiv, dintr-una morala. „Istoria“ sa devine astfel o vasta fresca, în care fiecare scriitor, mare sau mic, fiecare scriere, fiecare personaj real sau imaginat, îsi gasesc locul pe care îl merita în viziunea marelui critic. Acesta convoaca însa totodata la grandiosul symposion intuitia si sensibilitatea cititorului, care sa-i continue gândul si sa completeze, eventual, tabloul. Aerul de noutate perpetua, de atâtea ori remarcat de-a lungul celor aproape sapte decenii de la aparitia „Istoriei“, se datoreste si acestei formidabile deschideri care fascineaza si te implica aproape fara sa-ti dai seama. As vrea sa cred ca G. Calinescu nu era prea convins de ceea ce-i scria editorului sau Alexandru Rosetti, de pe santierul marii „Istorii“, care se afla la Iasi, într-o casa cu cerdac de pe o straduta din imediata apropiere a Universitatii, a faimosului Liceu Internat si a vechii Scoli Carol, unde creatorul lui „Sun“ urmase clasele primare: „Avem o literatura mica, dar sa nu mai spui la nimeni“. Oricum, dincolo de aceasta teribila fraza, fapt e ca literatura româna, valoric, nu arata deloc „mica“, cu atât mai putin în proiectia geniului calinescian. Magda Ursache are, în replica, o nuanta subtila, formulata în chiar stilul divinului: „O literatura mica, dar nu minora“. Dar Calinescu ne determina sa constatam – ca sa nu spun ne învata – ca literatura nu e doar suma valorilor ei în sine, ci si ecoul pe care acestea îl au în sufletul cititorului si în constiinta posteritatii. Altfel spus, valoarea literaturii consista si în imaginea ei. O imagine pe care numai un spirit ca al sau ne-o putea revela si acredita. Istoriile sau „panoramele“ literaturii române de pâna si de dupa Calinescu arata ca niste muzee mai mult sau mai putin interesante, destinate unor grupuri restrânse, iar unele ca niste cimitire de hârtie. „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, desi fatalmente datata, este vie si strabatuta de un fior dramatic mereu proaspat. Pentru crearea unei asemenea imagini, de care Calinescu fusese extrem de preocupat, inclusiv, fireste, prin apelul la iconografie, dar si prin realizarea unei harti în relief – aceasta ramasa, din cauza dificultatilor tipografice si nu numai, în faza de proiect – sunt repovestite atât operele cât si biografiile, destinele autorilor români, unele de un tragism comparabil cu cele ale unor celebri scriitori din marile literaturi ale lumii.Simtul personalitatii si ideea de destinÎntr-o conferinta rostita la data comemorarii a 75 de ani de la moartea lui Eminescu, nu întâmplator Calinescu se referea la artistii „sigilati de destin“, rari în comparatie cu cei care „au o opera eminenta si o biografie monotona si fara semnificatie“. Dar în „Istoria“ sa, criticul releva în fond traiectoria unui destin colectiv. Forta criticului de a însufleti, de a pune totul într-o noua miscare si într-o noua ordine este frapanta mai ales în ceea ce priveste literatura (si cultura) noastra veche, care i se înfatiseaza ca „un bloc de marmura în care stau înca nenascuti Eminescu si Creanga, Caragiale si Sadoveanu“. Încât efortul lui Calinescu ne apare ca fiind al unui reîntemeietor, nu o data, de mituri. De mituri fecunde. Gratie lui asistam, asa-zicând, la marea geneza. Unghiul de privire este eminamente estetic, ceea ce, se stie, a însemnat o adevarata revolutie în istoriografia si critica literara româneasca. Reliefând valorile artistice ale literaturii noastre vechi, pentru a le lumina si mai intens, criticul aduce în scena personajele principale, între care însisi creatorii lor: Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Dosoftei, Constantin Cantacuzino, sau Antim Ivireanu. Despre acestia si despre multi altii, Calinescu formuleaza propozitii fundamentale. Iata, de pilda, capitolul consacrat lui Miron Costin de la a carui nastere se împlinesc acum 375 de ani, aniversare care îmi prilejuieste însemnarile de fata. Cel ce a scris „Letopisetul Tarii Moldovei“, „De neamul moldovenilor“ si poemul „Viata lumii“ are drept contributie esentiala: sintaxa: „Cunoscator al limbii latine, el a desfasurat-o în spiritul si cu ajutorul limbii noastre, pastrându-i toate registrele si toate fluierele. Cu el sintaxa literara apare începuta si cu desavârsire încheiata, în stare de a exprima orice gând“. Maestru al portretului el însusi – a se vedea, de pilda, cele ale lui Hasdeu, Maiorescu, Eminescu, Creanga, Caragiale, Iorga, Vasile Pârvan etc. -, Calinescu remarca si admira arta portretistica a lui Miron Costin. În portretele acestuia – „intra în masuri egale simtul personalitatii si ideea de destin“. Scriitor în toata puterea cuvântului, Miron Costin „observa sistematic, compune, si ceea ce iese de sub pana lui este rodul unei arte. El are lunga respiratie epica, simtul sublim al destinului uman, mestesugul patetic de a se opri din când în când sa rasufle de greutatea faptelor si sa le contemple de sus. Nu mai avem de-a face cu o cronica, ci cu desfasurarea organica a unei epoci, în valuri mari, rostite si sustinute cu expresii de popas si trimitere. Descriptia e atenta, constructiva. Cronicarul are viziunea apocaliptica. Pagina în care descrie navala lacustelor este cea mai puternica transfigurare biblica a realitatii din literatura româna, un maret episod dantesc: „...ne-au parut ca vine cu furtuna cu ploaie deodata, pâna ne-au tîmpinat cu nori de lacuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat soarele de desimea lacustelor (...) Urlet, întunecare, asupra omului sosind se ridicau oarece mai sus: ca de trei sau patru suliti nu erau mai sus: iara multe treceau alature cu omul, fara sieala de sunet, de ceva; se ridicau în sus de la om o bucata mare, acea poeada si asa mergeau pe deasupra pamîntului de la doi coti pâna în trei sulite în sus, tot într-o desime, si-ntr-un chip. Un stol tinea un ceas bun, si daca trecea acest stol, la al doilea ceas sosea altul; si asa, stol dupa stol tineau, cît tineau din prînz pîna îndeseara. Unde cadeau la mas, ca albinele zaceau etc...“„.Intelectualul si puterea politica vremelnicaÎntr-una din epistolele expediate de la Iasi lui Alexandru Rosetti, în timp ce elabora „Istoria“, Calinescu reafirma ca literatura româna nu e de conceput fara Miron Costin. La rândul sau, Vladimir Streinu considera ca el este „primul nostru mare clasic“. În alta ordine de idei, Elvira Sorohan constata: „Doi sunt, cu precadere, scriitorii din opera carora au fost pastrate, în limbajul intelectual uzual, formulari memorabile: Costin si Caragiale. Gravitatea cuvintelor celui dintâi e contracarata de miza comica din formulele caragialesti. Coexista în natura românului gravitatea si zeflemeaua? Sau una i-a luat locul celeilalte, în timp?“ – se întreaba autoarea „Introducerii în istoria literaturii române“ (Iasi, 1997). Înclin sa cred mai degraba în a doua varianta. Scriind „...nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi“, Miron Costin îsi definea, implicit, propria traiectorie existentiala. Una cu valoare de simbol, caci, observa tot Elvira Sorohan: „...toata cariera lui în istoria Moldovei ilustreaza conflictul etern între intelectualul autentic si puterea politica vremelnica“. Marele carturar si scriitor-artist sfârseste prin a fi decapitat la mosia sa de lânga Roman, din ordinul lui Constantin Cantemir. Este apogeul însângerat, tragic al „carierei“ sale, pe deplin graitor privind drama unei culturi si, într-un plan mai larg, a unei istorii. Asa stând lucrurile, nici nu mai importa daca ordinul de executie, dat de domnitorul nestiutor de carte, avea sau nu o motivatie politica, fie ea si majora. De altfel, un critic a întreprins, într-un foarte interesant eseu de justitiara istorie literara, o ancheta menita sa clarifice împrejurarile în care capul cronicarului „a cazut în tarâna lumii înselatoare“, soldata cu concluzii plauzibile (Mihai Ungheanu – „Exactitatea admiratiei“, Cartea Româneasca, 1985). De la Fouche citire stim ca mai grava decât o crima este o greseala politica. Daca ar fi sa dam crezare cercetarilor si – de ce nu? – sa tragem unele învataminte din ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în istoria românilor, chiar în cea mai recenta, ar presupune sa admitem ca Miron Costin a fost lichidat din ratiuni politice. Asta ar însemna sa admitem si ca domnitorul analfabet, orbit de
putere si prada intrigilor, a preferat o crima unei erori politice. Miron Costin nu era însa numai un om politic, cu înalte demnitati în stat, ci si un fauritor de istorie si de cultura nationala. De aceea G. Calinescu vedea în uciderea cronicarului un semn tragic al însusi destinului culturii si istoriei noastre. Ne-o dovedeste si un alt gest al sau. În 1940, când legionarii îl ucid pe Nicolae Iorga, el tine, la Universitatea din Iasi, un curs despre Miron Costin. Oricum, fapta în veci neprescriptibila a lui Constantin Cantemir este si o crima si o eroare politica cu reverberatii în veacurile viitoare, desi, pâna la urma, „biruit-au gândul“ si nu securea calaului. În fond, frivolele batai cu flori si happy-end-urile au fost întotdeauna departe de izvoarele reîntineritoare ale sufletului, de sensul profund al existentei.EpilogLa Iasi exista o statuie a cronicarului, capodopera a genului. O datoram initiativei si stradaniei unor mari personalitati între care: Mihail Kogalniceanu, Al. Odobescu, Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu, V.A. Urechia, Vasile Pogor, Leon Negruzzi. Este opera sculptorului Wladimir C. Hegel. Piatra fundatiei monumentului s-a pus la 12 iunie 1888, la baza lui fiind îngropate osemintele cronicarului si ale fratelui sau Velicico, aduse de la Barbosi-Roman unde Costinestii au fost decapitati în 1661. Nicolae Tonitza aprecia: „Cea mai reusita statuie, din care s-au ridicat pe pamântul tarii românesti este, fara tagada, statuia cronicarului Miron Costin, din Iasi. Estetii sunt unanimi în aceasta parere. Este cea mai reusita, fiindca îndeplineste toate calitatile ce se cer unui monument public. E elocventa, fara sa fie zbuciumata. E ireprosabila ca forme anatomice si ca proportii. E ideal adaptata la un soclu cu o arhitectura pitoreasca si cuminte. E documentat costumata. E expresiva si sugestiva. Si, mai cu seama, e decorativa si perfect încadrata în decorul înconjurator...“.Dezvelirea monumentului a avut loc la 30 septembrie 1888, în prezenta a zece mii de participanti, un record pentru acea vreme, între care membrii delegatiilor de studenti din Bucovina si Polonia. Au rostit discursuri Kogalniceanu,
V.A. Urechia si Vasile Pogor. Dupa mai bine de un secol de la acel moment de înalta emotie, în harmalaia postdecembrista, când bande de huligani si infractori îsi bateau joc, nestingherite, de tot si de toate în aceasta tara, inclusiv de morminte, pana din mâna lui Miron Costin, ce lunecase suierând istoric atâta vreme în aerul înnobilat de clasici al Iasilor, a fost smulsa si a disparut. Un jaf ce mi se pare emblematic pentru „deceniul gol“, cum l-a numit autorul atâtor sintagme si propozitii memorabile: Octavian Paler.Durerea cronicarului va fi întrecut-o cu mult pe cea suferita când i s-a taiat capul!