Niste români...

articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10
» cultura cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN

„Iluziile literaturii române“ nu-i doar o carte asteptata; e una de-a dreptul inevitabila. În fond, aici îsi dau întâlnire toate trasaturile criticii lui Eugen Negrici, de la debutul sau din 1971 pâna în ajun.

Mai întâi, metoda: autorul „Expresivitatii involuntare“ se numara printre primii care au introdus la noi semiotica si naratologia, într-o vreme când un Marin Mincu, bunaoara, anevoie distingea semnificatul de semnificant. Si înca: în buna traditie a scolii formaliste (ruse, îndeosebi), semiotica lui Eugen Negrici nu era doar un inventar sec de „-eme“, ci un veritabil aparat explicativ care nu înceta sa ne atentioneze ca (doar) sintaxa genereaza semantica, cu alte cuvinte, ca plicticoasele si aparent inofensivele „coduri“ constituie, în realitate, un nesecat rezervor de mituri si ideologii. De altfel, aceste premise justifica cea de-a doua particularitate a criticii lui Eugen Negrici: perspectiva demistificatoare. El practica mereu o lectura suspicioasa, care face ca, în spatele neutralitatii mimate a discursului critic sau al mitologiei manifeste a operei, interpretul sa descopere o a doua mitologie, ascunsa (sau „alba“, ar zice Derrida), una care, orientând din umbra textul, manipuleaza perfid cititorul. Or, în aceste conditii, rostul criticului – mai e oare nevoie s-o spunem? – devine acela de a sfâsia valurile succesive de iluzii pentru a da la iveala nuditatea originara a „mitului“. De unde rezulta cea de-a treia dominanta a cartilor lui Eugen Negrici: obiectul. Deloc întâmplator, autorul volumului de fata a jucat mereu la „capetele“ literaturii române: epoca veche si perioada comunista. Care se aseamana, în fond, tocmai prin caracterul lor sincretic, prin simbioza perversa dintre „estetic“ si „cultural“ (sau ideologic). Si care, tocmai de aceea, confera demersului detabuizant al criticului o stralucire suplimentara, pe care literatura din vremuri asa-zicând normale n-ar putea-o emana vreodata.

„Impulsuri“ si „complexe“

Cele trei caracteristici se regasesc, asadar, si în cartea de fata, care îsi propune – dupa cum sugereaza si titlul – o demascare a „iluziilor“ (sau a „miturilor“) literaturii române. Tema e, sa recunoastem, la moda: în ultimul an au mai aparut doua carti – a lui Paul Cernat si a lui Mircea Anghelescu – care se intersecteaza cu preocuparile lui Eugen Negrici. Însa ea continua, de fapt, o mai veche filiera de investigatii, inaugurata de Mircea Martin prin excelentul sau eseu „G. Calinescu si «complexele» literaturii române“ (care ar fi meritat, dincolo de cele 6 rânduri politicoase pe care Negrici i le dedica la p. 272 a cartii sale, o dezbatere mai aplicata) si lansata în circuitul larg al dezbaterilor culturale la mijlocul deceniului trecut prin studiul lui Lucian Boia (care prelucreaza pe întelesul natiei teoria lui Raoul Girardet din „Mituri si mitologii politice“).

Cum se situeaza, însa, Eugen Negrici în aceasta traditie? De la Mircea Martin (care identifica noua „complexe“ ale literaturii noastre), criticul preia descrierea de ansamblu a fenomenelor literare, pe care le redenumeste „impulsuri“ si le reduce la doua („impulsul protector“ si „impulsul compensator“). Sincer sa fiu, distinctia dintre acestea mi se pare neconvingatoare, de vreme ce si „protectia“ poate fi definita ca o forma de „compensare“ (sau invers). Mai fireasca mi s-a parut solutia lui Paul Cernat, care simplifica lucrurile vorbind despre un singur „impuls“ („complexul periferiei“), chiar daca termenul de „periferie“ da nastere altor discutii. În orice caz, important e ca, spre deosebire de Mircea Martin (care descria doar mecanismul ca atare al „complexelor“, lasând între paranteze valorizarea acestora într-o maniera sau într-alta), Negrici se situeaza decis pe linia Girardet – Boia, denuntând miturile/iluziile/impulsurile ca „ecrane“ ce „distorsioneaza“, „mistifica“ si „camufleaza“ realitatea (si, implicit, interpretarea ei), „altereaza datele observatiei“, „tulbura exigentele cunoasterii“ si „încetoseaza perceptia noastra“ (p. 15). Cu alte cuvinte, ca pe niste fenomene profund nocive, care trebuie, daca nu eradicate, cel putin drastic limitate.

Istoria literara la second-hand

Si totusi, este mitul „laic“ (nu cel „sacru“, de care autorul cartii precizeaza de la bun început ca nu se va ocupa aici) o anomalie, un rau care trebuie combatut sau reprezinta el o fatalitate, un fenomen „natural“ al oricarei culturi? Criticul recunoaste la un moment dat ca „mitizarea este o tendinta antropologica universala“ (p. 20), dar evita sa problematizeze consecintele care decurg de aici. Între acestea, doua întrebari mi se par decisive (celelalte dezvoltari „teoretice“, care aserteaza, la p. 35, ca popoarelor „normale“ le plac mai mult vacantele si televizorul decât cartile sau în care necesitatea „revizuirilor“ e fundamentata, între p. 42-51, pe conceptele de „tarie“ si „sinceritate“, ma depasesc pur si simplu). Deci, mai întâi: sunt „iluziile literaturii române“ doar iluzii ale literaturii române? Sau reprezinta ele o paradigma mentalitara, reperabila în orice forma de discurs cultural de la noi? Balanta pare sa încline aici catre cea de-a doua varianta, de vreme ce, comentând cartea lui Lucian Boia (focalizata, cum se stie, pe discursul istoriografic), Eugen Negrici admite ca „literatura si institutiile ei s-au aflat în aceeasi perioada – si nu numai – sub înrâurirea unor mituri puternice, uneori aceleasi“ (s. m., p. 13). Însa din propozitia citata s-ar putea elimina fara regrete adverbul „uneori“: „miturile“ pe care le identifica Negrici sunt chiar acelea pe care le semnala si Boia, pe urmele lui Girardet, în studiul sau din 1997. În fond, nu trebuie sa uitam ca istoria literara ramâne (cu toate nuantarile noastre „estetice“) în primul rând... istorie (Boia însusi recurgea la numeroase exemple din istoriografia literara). Astfel încât, din punctul de vedere al viziunii, cartea lui Eugen Negrici ramâne în buna masura doar o postila a conceptiei lui Lucian Boia, pe care o ilustreaza cu exemple din sfera literaturii.

Mai interesanta este însa cea de-a doua întrebare: sunt „iluziile literaturii române“ doar iluzii ale literaturii române? Sau reprezinta ele niste iluzii ale oricarei literaturi? În cazul de fata, desi la un moment dat pomeneste de mitizarile lui Tit Liviu (care, oricum, nu-i istoric literar), Eugen Negrici privilegiaza prima varianta, subliniind „atipicitatea“ literaturii noastre si a istoriografiei aferente – sursa de numeroase „complexe“. De pilda, atunci când combate „cultul «capodoperelor» si al «clasicilor», criticul afirma: „Nu cred ca exista prea multe culturi în care sa se pronunte mai des si sa se auda mai des decât la noi aceste cuvinte marete, care vadesc, fara doar si poate, râvna fierbinte a dainuirii.“ (s.a., p. 36-37) Marturisesc ca aceasta fraza, în care tonul martial e atenuat printr-o succesiune de pertractari, m-a amuzat la culme: ce înseamna „nu cred“ în discursul unui istoric literar care pretinde ca se sprijina – pentru a demonta „miturile“ – tocmai pe pozitivitatea faptelor? Si ce înseamna, apoi, „prea multe culturi“? Trei, sapte, douazeci si trei? E drept ca scoala româneasca a bagatelizat mereu conceptul – dar care alte sisteme europene de învatamânt n-au facut-o? E drept, apoi, ca în ultimele decenii termenul „clasic“ tinde sa fie substituit prin acela de „canon“; dar asta se întâmpla si la noi, nu numai aiurea. Însa, privind lucrurile în perspectiva, ideea clasicitatii strabate, de la Sainte-Beuve („Ce este un clasic?“, 1850) la Frank Kermode („The Classic: Literary Images of Permanence and Change“, 1975), ca un fir rosu întreaga critica europeana moderna si pentru a se convinge de acest lucru era suficient ca Eugen Negrici sa arunce o privire pe cele opt volume ale istoriei lui Wellek. Spun asta pentru ca se vede treaba ca autorului îi e cam peste mâna sa se-ncurce cu originale, de vreme ce toata diatriba lui împotriva clasicismului se bazeaza exclusiv pe articolul din „Dictionarul de idei literare“ al lui Adrian Marino, în paginile caruia Negrici face cunostinta cu niste diletanti pe care-i persifleaza fin: „inevitabilii Hegel si Croce“ (si mai haios e însa ca, pornind de la cele 4 cuvintele de mai sus, Simona Sora – o, sancta simplicitas! – e gata sa jure, în cronica ei din „Dilema veche“, ca Eugen Negrici e „antihegelian si anticrocean“...).

(continuare din pagina 9)

Literatura româna mereu sub comunism

Dar, dincolo de aceste observatii de ansamblu, sa ne întoarcem la cestiune: care sunt, în viziunea lui Eugen Negrici, „iluziile literaturii române“? Trebuie sa spun ca aproximativ un sfert din carte (cele mai bine pagini, de altfel) se refera la perioada comunista, reciclând texte pe care criticul le-a publicat în ultimul deceniu în diverse volume. Nu ma voi opri asupra lor, pe de o parte pentru ca oricum fac parte de drept din alte lucrari, pe de alta, pentru ca a mai bate azi moneda pe „anormalitatea“ literaturii române din vremea comunismului mi se pare un pariu dinainte câstigat (în parte, ce-i drept, si datorita studiilor de pâna acum ale lui Eugen Negrici). Cu toate acestea, mi se pare bizara insistenta cu care criticul revine asupra subiectului, rafuindu-se cu o cohorta de adversari imaginari: „Amatorii de „normalitate“, cei ce se iluzioneaza ca avem o literatura mare, cu evolutie fireasca, ar trebui sa revina, de câte ori pot, asupra acestor decenii comuniste care acopera un sfert din istoria literaturii române (în sens modern).“ (p. 140) De altfel, „literatura româna sub comunism“ devine, pentru Eugen Negrici, un soi de „schelet din dulap“ pe care criticul îl vântura retroactiv (si, de cele mai multe ori, total aiurea) prin diverse epoci literare, cu scopul de a-i speria pe cititorii mai slabi de înger sau de a-i satisface pe amatorii de picanterii. Câteva exemple: gravitând în jurul unui „personaj odios si imoral“ (Nichifor Crainic, fireste), gruparea ortodoxista de la „Gândirea“ nu era decât un „cuib de harpii“ care-si gaseste un singur fenomen analog în literatura noastra: „În alte conditii istorice, ceva analog se va întâmpla peste trei decenii în cercul revistei „Saptamâna“, unde, în jurul lui Eugen Barbu [...], se formase nucleul dur al tinerilor tucalari.“ (p. 82) Sau: „Începând cu Iorga, criticii samanatoristi au, cu totii, o intransigenta doctrinara si o severitate de ton ce trezeste sumbre amintiri celor ce au apucat vremurile realismului socialist. [...] Critica acestui curent e una inchizitoriala, ca si aceea – de procurori – a realismului socialist.“ (p. 136-137) În fine, nici chiar literatura veche nu scapa de asemenea analogii facute exclusiv pentru deliciul galeriei. Caci, comentând polemic speculatia potrivit careia în secolul XV Tarile Române ar fi înregistrat o adevarata eflorescenta culturala în limba slavona, Negrici considera ca scrierile epocii erau la fel de putin reprezentative ca si textele lui Neculuta, Paun Pincio ori Beniuc, deveniti peste noapte autori obligatorii în primii cinci ani de comunism (p. 211). Astfel încât, în „Iluziile literaturii române“, comunismul tinde sa devina nu doar o anomalie de o jumatate de veac, ci însasi starea „naturala“, de o vechime multiseculara, a literaturii române.

Modernism – postmodernism: o proteza

Exista, însa, si cazuri în care Eugen Negrici arunca în joc ceva mai mult decât aceasta retorica ieftina. Dintre acestea, poate ca cel mai provocator este acela al poeziei interbelice, pe care autorul cartii îl rezolva în doar opt pagini (161-169). Despre ce e vorba? Pe scurt, Eugen Negrici porneste de la cunoscuta antologie a lui Nicolae Manolescu din 1968 si ajunge la concluzia ca „nu numai poemele – câte sunt – simboliste, ci si cea mai mare parte a poeziei interbelice nu par a intra în zona liricii moderne, asa cum o întelegem astazi prin Hugo Friedrich. [...] Citita astazi, „poezia româna moderna“ îmi pare, cu minime, rarisime, exceptii, desprinsa de pe fundalul secolului al XIX-lea european.“ Si totusi, cum îsi argumenteaza criticul aceasta judecata categorica? Dupa cum am vazut, prin apelul la Hugo Friedrich, mai exact prin faptul ca, pe de o parte, poezia interbelica ar fi reductibila la niste „categorii pozitive“ (în opozitie cu arhicunoscutele „categorii negative“ ale comparatistului german), iar, pe de alta parte, prin aceea ca ar vadi o lipsa flagranta de „tensiuni nerezolvate“. Si... atât. Evident, Eugen Negrici nu citeaza un singur vers si nu face nicio analiza de text (practica pe care o regasim în fotografierea din satelit a poemelor lui Blaga, Voiculescu sau Labis). Ar fi fost si greu, de altfel, pentru ca asta ar fi însemnat sa polemizeze cu o întreaga traditie a interpretarii poeziei românesti moderne, de la Nicolae Manolescu, cu al sau „Tudor Arghezi, poet nereligios“ din 1971 (daca nu ma-nsel, prima aplicare a „modelului Friedrich“ din critica noastra), trecând prin cele doua volume ale „Modernismului românesc“ de Dumitru Micu (1984-1985) si terminând cu „Aisbergul poeziei moderne“ (2002) al lui Gheorghe Craciun – polemica deloc comoda, cât timp toti acestia înregistrau, cu euforie sau cu regret, prezenta „categoriilor negative“ si a „tensiunilor nerezolvate“ în poezia noastra interbelica. Si, oricum, ma surprinde certitudinea cu care Eugen Negrici pariaza totul pe o carte, careia îi acorda titlul de etalon absolut. Asta mai ales în conditiile în care „modelul Friedrich“ e concurat în spatiul teoretic european de o alta traditie puternica, pe filiera Albert Béguin – Marcel Raymond – Jean-Pierre Richard – Georges Poulet, care contrapune „categoriilor negative“ o „poezie a prezentei“ (titlul unei carti a lui Béguin care apare în 1957, la doar un an dupa cea a lui Friedrich). În fine, nu mai vorbesc de faptul ca, romanist prin formatie, Friedrich ignora aproape în întregime poezia americana (de la Whitman la William Carlos Williams), care oricum nu s-ar fi încadrat în schema sa si care oricum a dus-o bine-mersi în ultimele doua secole chiar si fara sa figureze acolo...

Sa zicem, totusi, în ciuda probelor de mai sus, ca Eugen Negrici ar avea dreptate si ca poezia noastra interbelica – iar proza cu atât mai mult, de vreme ce „în scurta istorie de un veac si jumatate a acesteia, prozatorii nostri rareori au reusit sa faca altceva decât sa dea prioritate memoriei“ (p. 171) – ar fi complet defazata în raport cu modernismul occidental. Însa, într-o asemenea eventualitate, eu unul chiar nu mai înteleg deloc de ce autorul cartii de fata îi trage de urechi pe optzecisti, care, desi s-au sincronizat în spirit postmodern cu Vestul, ar fi pierdut din vedere „marile adevaruri ale fiintei“, dând astfel înca o data „masura degradarii noastre“ (p. 173). Dar oare cum era mai bine? Sa fim desincronizati (dar „profunzi“) ca interbelicii sau sincronizati (dar superficiali) ca optzecistii? Cum am putea iesi din aceasta dilema? Sa „ardem“ dintr-o data etapele si sa ne aggiornam cu riscul de a parea mereu niste farseuri sau sa ne asumam retardarea ca pe un datum? Însa Eugen Negrici nu-si bate capul cu asemenea probleme, dând de fiecare data din mâna a lehamite. Iar asta nu-i singura contradictie flagranta a cartii. Din contra, una dintre ele de-a dreptul socanta: astfel, dupa ce-a vituperat pe mai bine de 270 de pagini cu privire la nocivitatea „iluziilor“, criticul revine asupra acestora în sectiunea finala a cartii, însa o face dintr-o perspectiva ceva mai „omeneasca“. Altfel spus, el recunoaste ca „miturile“ si „iluziile“ reprezinta „predispozitii“ si „trasaturi intrinseci firii omenesti“ (p. 278) si-l corijeaza îngaduitor pe Lovinescu pentru „încrâncenarea“ sa si pentru deraierile în „diatriba“ de care acesta ar da dovada în „Istoria civilizatiei române moderne“ (p. 276). Concluzia este de-a dreptul stupefianta: dupa ce scrisese la p. 135 ca samanatorismul a fost „una dintre primele mari actiuni de deturnare de energii literare din secolul al XX-lea si îndeajuns de asemanatoare cu ultima, aceea a literaturii militant-comuniste“, criticul afirma acum candid ca trecutul si natura sunt „teme de neevitat“ în literatura, ca „marea literatura a fost si va fi esentialmente reactionara“ (p. 280), ca, în fine, atitudinile paseiste de tip samanatorist sau protocronist „sunt normale si ciclice într-o cultura ca a noastra“ (p. 290). Prin urmare, imensul spectacol pirotehnic pe care Eugen Negrici îl pregateste pe mai bine de 90% din cartea sa se stinge în cele din urma în locurile caldute ale general-acceptatului si deja-stiutului.

Barosul si plastilina

Totusi, s-ar putea ca eu sa fi gresit: poate nu trebuia sa întreb care sunt „iluziile literaturii române“, ci mai degraba cine le perpetueaza. Care ar fi, cu alte cuvinte, mitofilii, saracii cu duhul critic, adulatorii de idoli falsi sau, pur si simplu, Marii Manipulatori? Eugen Negrici ne da de înteles ca raul emana din patru focare: Calinescu, autorii de manuale scolare, o buna parte a istoricilor literaturii vechi si, last but not least, un grup ocult pe care autorul cartii îl desemneaza prin enigmaticii termeni „criticii“, „unii“ sau „toti“. Pe Calinescu îl trec în situatia de fata sub titlu de inventar, de vreme ce aproape tot ce era de spus în aceasta privinta a spus deja Mircea Martin. În ceea ce-i priveste pe autorii de manuale, polemica cu acestia mi se pare nu numai inutila, ci de-a dreptul dezonoranta: ma asteptam ca un critic de talia lui Eugen Negrici sa-si aleaga niste parteneri de polemica ceva mai „grei“ decât Maria Fanache, Emil Giurgiu sau Constantin Otobâcu. Stim cu totii ca, desi au, prin natura lucrurilor, cel mai mare impact asupra publicului, manualele scolare nu au excelat niciodata prin calitatile lor „stiintifice“. Pe de o parte, pentru ca autorii lor se multumesc, de regula, sa vulgarizeze critica „profesionista“, pe de alta, pentru ca oricum finalitatea lor nu îngaduie marile desfasurari hermeneutice. Impresia e, în acest caz, ca Eugen Negrici pune mâna pe un baros baban pentru a tesi o bucata de plastilina.

Trecând la istoricii literaturii vechi, aici ar fi doua lucruri de spus: ca acestia au avut întotdeauna o pozitie marginala în domeniul istoriografiei noastre (e paradoxal, dar autoritatea cea mai mare în câmpul literaturii noastre vechi nu au avut-o niciodata „vechistii“, ci „integralistii“ – un Calinescu sau un Manolescu, de pilda); si ca cele doua probleme pe care le ataca Eugen Negrici (vechimea literaturii române „vechi“ si existenta unor curente precum umanismul, Renasterea si barocul în literatura noastra) sunt rezolvate satisfacator de catre critic, dar cu argumente care nu-i apartin. Astfel, p. 187-188, în care autorul cartii demonteaza ipotezele lui Dan Horia Mazilu privind existenta barocului în literatura româna, parafrazeaza jenant (adica preluând pâna si citatele de a doua mâna!) trei pagini din „Istoria critica...“ a lui Manolescu (v. p. 37-40 din editia 2002). M-as fi asteptat ca un specialist în literatura veche sa fie capabil, daca nu neaparat de o demonstratie, macar de o reformulare personala. Dar baremi aici sursa primara e citata. Cum nu se întâmpla, de pilda, la p. 215 a cartii, unde, dupa numeroase piruete retorice în care combate strasnic aberatiile „anexioniste“ ale istoriografiei noastre vechi, Negrici încheie cu urmatoarea ironie: „Ma întreb de ce nu ne hotarâm odata sa-l adoptam pe Ovidiu, caci dupa el ar urma întreaga literatura latina.“ ...ironie pe care o regasim, chiar daca însotita de mai putina gesticulatie, tot în „Istoria“ lui Manolescu: „Daca Olahus este poet român, atunci este si Ovidiu din „Ponticele“ si din „Tristele“.“ (ed. cit., p. 34).

Campaniile unui miles gloriosus

Cât priveste polemica cu ultimul adversar – Marele Critic Invizibil – abia aici cartea lui Eugen Negrici devine cu adevarat (pardon de espresie) o capodopera. Autorul cartii combate dârz critica anilor '60, înfierându-i pe acei „factori de decizie si crupieri ai jocurilor politicii culturale“, care, mânati de „un eroism al mistificarii“, au sustinut niste scriitori mediocri si si-au construit „o biografie intelectuala întemeiata pe autosugestie“ în speranta ca astfel „si-au sapat numele în josul statuilor ridicate“ (p. 49). E inutil sa va întrebati cine sunt acestia: când se dezlantuie, Eugen Negrici le da mereu anonime.

S-ar zice, totusi, ca unele polemici devin inevitabile. Însa de fiecare data tensiunile sunt dezamorsate la timp. Astfel, Eugen Negrici comenteaza cinic, pe câteva pagini, câteva pasaje ale lui Calinescu referitoare la balcanism, dar evita, cu o eleganta necaracteristica, sa-si încerce puterile cu sinteza de peste 1000 de pagini a lui Mircea Muthu. La fel se întâmpla si în alte ocazii. Caci, dupa ce a maturat pe jos cu Croce, Hegel si Malraux („facatura lui Malraux numita semet „Conditia umana“„ – p. 91), lui Negrici nu-i prea vine la socoteala sa se încontreze cu alde Paul Cornea, Mihai Zamfir, Virgil Nemoianu sau Nicolae Manolescu în chestia (in)existentei romantismului românesc. De aceea, dupa ce a intrat tiptil în Panteon si a lustruit sârguincios statuile celor patru, Eugen Negrici iese discret din incinta cu gândul sa mai haituiasca niste bieti autori de manuale de prin anii '70. Ce-i drept, atunci când a venit vorba de „preromantism“, eram gata sa pariez ca voi asista la o confruntare mano a mano cu Mircea Anghelescu (fireste, nu la una Negrici a Mano – asta ar fi fost deja peste poate). Surpriza, însa: autorul cartii îi combate vârtos pe „literatii nostri“ (???), mentioneaza într-o doara „Preromantismul românesc“ (1971) al lui Mircea Anghelescu (în realitate, singurul sustinator credibil al fenomenului la noi), pentru a cita apoi, dintr-un articolas cu destinatie didactica al aceluiasi Mircea Anghelescu, „o definitie oarecum ssic!t diferita si noua sdaca e „noua“, atunci nu e automat „oarecum diferita“?, n.m.t a preromantismului, de care putem profita“ (p. 192). Prin urmare, euforia „demistificatoare“ a lui Eugen Negrici aminteste adesea de campaniile unui miles gloriosus.

Dar asta e înca o situatie acceptabila (macar ca e amuzanta). Mai grav e însa când, în lipsa obiectului muncii, Eugen Negrici asaza el însusi statuile literatilor nostri pe niste socluri de hârtie creponata, astfel încât acestea sa se prabuseasca la cea mai blânda adiere de „spirit critic“. Nu pot sa nu ma întreb, de pilda, în ce univers alternativ o fi devenit Alexandru Philippide un fioros „director de constiinta“ (p. 63) în fata caruia „îi va fi greu criticului sa strige ca regele e gol“ (p. 64). Sau cum de Eugen Negrici a putut scrie o asemenea minunatie cu referire la Maiorescu: „de la jumatatea anilor '60 pâna astazi, nu mai poti descoperi în manuale siarasi manualele, n.m.t si exegeze nicio fraza minimalizatoare si nici macar una rece, exact-situativa, în legatura cu analizele sale critice precare. [...] Ne-a parasit spiritul critic tocmai în fata operei celui caruia îi datoram întelegerea importantei lui.“ (p. 59) Sa nu fi auzit oare autorul cartii de cele doua volume ale lui Alexandru Dobrescu („Introducere în opera lui Titu Maiorescu“, 1988, si „Maiorescu si maiorescienii“, 2003)? Sau le-o fi „uitat“, ca pe atâtea altele? Si totusi, înca e bine: în unele cazuri, Eugen Negrici nici macar nu se mai oboseste sa-si confectioneze „mitul“ pe care urmeaza sa-l „demitizeze“. Astfel, compromisul lui Blaga de la sfârsitul deceniului sase e descris într-un limbaj de o vulgaritate înfioratoare: „Violata ca o fata de tara, cu siretlicuri si promisiuni, victima e abandonata de smecherii partidului (agenti de gradul zero) care o parasesc voios, înjurând-o printre dinti.“ (p. 99)

O fictiune deloc necesara

Am fi tentati sa credem, dupa atâtea încordari ale muschiului critic, ca din literatura româna nu va mai ramâne piatra pe piatra. În realitate, nici vorba de asa ceva. Pe cât de înversunat se arata Eugen Negrici în denuntarea unor clisee ce paraziteaza istoriografia noastra, pe atât de nevinovat se dovedeste în colportarea altora, cum ar fi acela privind valoarea „literara“ a publicisticii eminesciene: „E de mirare cum aceia care au judecat aspru ideologia si atitudinile politice eminesciene, aratându-se oripilati de violenta sovina si de cliseul „protolegionar“, nu au observat ca totul, dar absolut totul la cel care ramâne peste tot Poetul, se explica prin întâietatea interesului expresiv. Sunt binevenite si derapajele pamfletare, în plin demers teoretic, si deraierile logice si alunecarile hiperbolice, daca ele îi înlesnesc întemeierea unui viguros si elocvent contrast expresiv.“ (p. 279) Pasajul de mai sus mi se pare semnificativ din doua puncte de vedere. Mai întâi, pentru naivitatea cu care Negrici trâmbiteaza ca descoperire proprie o teza sustinuta de Dumitru Murarasu în „Nationalismul lui Eminescu“ (1932), upgradata de Calinescu în monografia sa din 1934-1936 si devenita – mai ales în perioada comunista – o eschiva curenta pentru a justifica derapajele xenofobe ale poetului. În fond, tocmai proliferarea unui asemenea cliseu explica vehementa cu care a fost denuntat, dupa 1989, sovinismul lui Eminescu. Un cliseu pe care, iata, Eugen Negrici îl reambaleaza senin pentru a proba înca o data eterna „orbire“ a criticii noastre.

Pe de alta parte, fragmentul citat constituie o interesanta mise en abyme a cartii: ca si imaginea idealizata (si, prin ricoseu, autoidealizanta) a publicisticii eminesciene, „Iluziile literaturii române“ e o scriere dominata de „întâietatea interesului expresiv“, în care „derapajele pamfletare“ sufoca firavul „demers teoretic“, iar „deraierile logice si alunecarile hiperbolice“ dau tonul discursului. Si ce dovada mai elocventa ar putea exista în acest sens decât aceea ca Negrici însusi, care denunta la tot pasul „iluzii“ si „mituri“, se bazeaza chiar el pe forta acestora? În fond, cartea sa nu destrama, ci doar rastoarna miturile fondatoare ale criticii noastre pentru a profita apoi din plin de forta lor de sugestie. Astfel, Mitul Eroului Salvator se regaseste în (auto)reprezentarea Autorului ca demolition man care a reusit sa se trezeasca din somnul dogmatic; Cetatea Asediata e reciclata sub forma „zidului parasit/ si neispravit“, a „eternei tranzitii“ în care se zbat societatea si literatura noastra; Complotul Extern e redimensionat, în cazul de fata, prin invocarea Marilor Manipulatori, a „crupierilor jocurilor politicii culturale“, care, nestiuti de nimeni, fabrica pe banda rulanta idoli falsi; în fine, „starea de exceptie“, dimensiunea triumfalista atât de intens exploatata de retoricile nationaliste de ieri si de azi, revine în cartea lui Eugen Negrici sub semnul contrar al dictonului „ca la noi, la nimeni“. Niste români, ce mai?!...

N-as vrea sa ma întelegeti gresit: nu ma deranjeaza deloc judecatile severe ale lui Eugen Negrici cu privire la Marile Valori Nationale. Dimpotriva, nu cred ca literatura noastra se poate compara, grosso modo, cu marile literaturi vest-europene; mai mult, nu m-as aventura sa pariez ca ea ar câstiga o presupusa competitie cu oricare dintre literaturile „zonale“ din Est (poloneza, ceha, maghiara, sârba – de cea rusa nici nu mai vorbesc). Însa asemenea comparatii au devenit deja ele însele niste clisee pentru a caror (re)examinare critica e nevoie de ceva mai mult decât de condeiul sprintar al unui pamfletar. Ma asteptam ca un istoric literar care trece drept unul dintre cele mai luminate capete critice din România anului 2008 sa nu mizeze doar pe zgândarirea „complexelor“ noastre ancestrale, ci sa arate calm spre vraful de documente de pe biroul sau.

Asa, însa, prin spiritul gazetaresc care o anima, prin moralismul sau improvizat, prin polemicile nimicitoare cu adversari modesti, prin superficialitatea argumentelor, prin contradictiile voioase, prin abuzul de surse second hand, prin ars compilatoria pe care o practica si, nu în ultimul rând, prin colportarea a numeroase mitologeme exploatate în spirit necritic, „Iluziile literaturii române“ e o carte menita sa stârneasca scandal. Dar atât.

---