Critica modesta
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Desi au faima de naturi înfumurate eminent, mai sunt si critici modesti. Ca oameni, fireste, caci altminteri, în critica, modestia nu e decât un stil. Iar cine crede desavârsit în tautologia stil-om se poate însela, macar câteodata, neplacut; în critica, modestia nu e decât civilizatie retorica. Un fel de masca pentru tupeu.
Axiologie fara interpretareConstantin Trandafir, de pilda, cultiva stilul modestiei (nu neaparat si stilul modest, desi ele interfereaza în mare parte): ego-ul lui nu da, adica, pe dinafara, ci se tine, din contra, în preajma decentei si bunului-simt. Asta cu toate ca în România culturala (si mai cu seama în cea literara; si si mai cu osebire în cea critica) modestia (comportamentala, ca si de stil) e nu doar o prostie, ci chiar semn de prostie (fireste, nu din cel ce se refera la IQ, sper ca
se-ntelege, ci din cel ce se refera la strategia publica, la autopromovare). Regula pretinde aici sa te lauzi singur si cât mai tare si mai des, caci altminteri, facând pe dos, devine riscul sa-ti fie crezute literal cele spuse cu figura modestiei. Ma tem ca, în ce-l priveste pe Constantin Trandafir, cam asa se vor fi petrecut lucrurile: tot vorbind despre sine cu modestie (cu bun-simt, cum ar veni) a fost luat drept un critic modest. S-ar putea ca omul sa fie, dar criticul e de meserie; nu mai putin de meserie decât multe trompete critice foarte galagioase; ba, cel putin uneori, sigur mai mult. Dar câta vreme spune despre sine, bunaoara, lucruri ca acesta: „nu cred ca am adus vreodata ceva nou prin scrisul meu, în afara de vocea proprie, buna, rea“ (în cele „Câteva cuvinte care prefateaza Cititul cartilor. Poezia. De la Nichita Stanescu pâna în prezent“, Editura Premier, Ploiesti, 2006, p. 7), cum sa fie luat drept un erou al criticii?! Daca omul însusi admite ca ... Numai ca omul admite aici o simpla retorica de modest, facând aplicatie de bun-simt. în realitate, critica lui Constantin Trandafir e una de tupeu, care face din „judecata de valoare“ „datoria de capatâi a criticii în act“ (idem). Cu atât mai de tupeu as zice cu cât îsi permite sa exercite aceasta „datorie“ chiar si atunci când „lipseste“ „ambitia unor puncte de vedere strict originale“, dar, în schimb, nu lipseste „o lectura proaspata, multipla“, pusa, desigur, în folosul „procesului autorevizuirii si al valorizarii iterative“. Constantin Trandafir stie bine ca în critica „puncte de vedere strict originale“ nu exista (nu exista asa ceva nici în literatura mare), asa încât se vede numaidecât cât de prefacuta e modestia lui (si-n ce-o fi constând o lectura „proaspata“ daca nu într-o noua interpretare?! am impresia ca jocul de-a modestia e dat prea tare pe fata); dar si cât de autentic e tupeul, de vreme ce judecata de valoare e mânata înainte fara interpretare, ci doar cu consimtire la alte interpretari. Presupunând ca asa ceva se poate face (desi nu cred), ne devine ca, în cazul scriitorilor „clasicizati“ cel putin, critica de „lectura proaspata“ le mai da o data nota zece (sau sase, daca sunt toti de familie buna; la Constantin Trandafir cam sunt). Ei bine, chiar daca notele sunt aceleasi, e obligatie critica elementara ca ele sa fie date pe baza altor argumente, adica a altor interpretari. Nu de altceva, dar altminteri facem din critica o simpla tautologie si nu vad folosul. (Desi, fireste, nu-i de ignorat nici consensul critic; numai ca, în critica, acesta poate fi, oricât de rar, axiologic, dar nu poate fi niciodata interpretativ; chiar daca iau de la toata lumea nota sase, poetii trebuie sa ia aceste note pentru merite diferite). Nu exista „batalie axiologica“ fara o „batalie interpretativa“ simultana (cele doua sunt cam ca naturile christice, unite dar nu confuze). A renunta la a doua înseamna a o ceda deja pe prima. Probabil de aceea nu-i ies lui Constantin Trandafir pledoariile în favoarea unor poeti care „nu s-au bucurat de atentia criticii într-o masura cuvenita“ (p. 8). Cu toate ca, ne asigura el, pledoariile au fost facute pe stricte „considerente de ordin valoric“ si, totodata, dar numai implicit, ca „reactie fata de aroganta odios provinciala a Centrelor“ (idem). Cam o treime din cei treizeci de poeti luati aici în seama sunt în aceasta situatie. Si trebuie imediat admis ca o lista de zece-doisprezece poeti propusi pentru avansare reprezinta un fel de revolutie de evaluare (nu zic de canon, ca-i poate prea mult). Asa ca de unde modestie?! Numai ca argumentele pentru o noua clasificare sunt fie pur conjuncturale (bune si ele ca argumente colaterale), fie prea generale. De pilda, Nicolae Grigore Marasanu „n-are recunoasterea pe care o merita“ (în sus sau în jos?!) din cauza „discretiei dusa pâna la retractilitate“ (p. 122) si, se admite mai încolo, poate si din cauza ca „sihastria nu-i în firea lui“ si nu se poate, prin urmare, rupe total de context. Argumentul poate fi real, sunt multi poeti care sufera din cauza lui, dar când vine vorba de identitatea ca atare a poetului interpretarea e strict descriptiva, nu valorizanta. Petre Manolache, aflat si el, la rândul lui, în suferinta de nerecunoastere, „oscileaza permanent“ „între dorurile astrale si sentimentul trecerii inexorabile a timpului“ (p. 138). Poate fi, cel putin jumatate din poetii lumii oscileaza astfel, dar când e vorba de reliefat „un timbru propriu“ (de care Constantin Trandafir ne asigura ca se simte), interpretarea cauta iarasi simboluri foarte generale si atât de raspândite încât nu mai vedem nimic particular în derularea lor. Cam asa e sustinerea fiecaruia dintre cazurile nedreptatite, care ramân acum, odata onoarea lor reperata, si mai nedreptatite.Steagurile de la generatiiTehnic vorbind, cartea lui Constantin Trandafir e facuta din recenzii împrastiate de-a lungul timpului, dar strânse si legate astfel încât fiecare poet sa beneficieze de o privire monografica. Analizele si interpretarile (totusi!) au întotdeauna în spate certitudinea confortabila a unei priviri istorice, fiecare poet venind, de regula, pe acest fond (constituit îndeosebi în interbelic) de poeticitate. Constantin Trandafir vede orice adiere care bate
dintr-acolo si o pune în evidenta. Ca procedura analitica el e cel mai aproape de modalitatea lui Gheorghe Grigurcu (inclusiv în sporul de citate), fiind cu deosebire atent la manevrele inefabilului si la miscarile din planul viziunii, ridicate la un soi de generalitate cu paradoxuri incluse (cam în aceasta maniera aplicata la Liviu Ioan Stoiciu: „Perceptia realului îsi asuma deschiderea pâna a se sustrage concretului, în deplina libertate. Aceasta dubla deplasare genereaza polisemia izbitoare, bazata pe alternantele obiect-subiect, creatie-dezintegrare, neant-forma“ etc., p. 174). Dar daca maestrul imediat e Grigurcu (fara, fireste, performantele de subtilitate si patrundere), cine credeti ca lipseste cu desavârsire (sau, ca sa nu gresesc, desi nu cred, aproape cu desavârsire) dintre referintele, destul de rare, profesate de Constantin Trandafir?! E limpede cine. Nu stiu daca e caz psihanalizabil ori Gheorghe Grigurcu se va fi aflând pe o lista de nume dezagreabile, pe care Constantin Trandafir nu vrea în ruptul capului sa le pronunte, nici atunci când citeaza din spusele lor. Cert e ca în fata unor astfel de nume îl apuca o pudoare subita si le trece la impersonal: „s-a spus“ etc. (cine, unde, când sunt contextualizari inutile în multe asemenea cazuri). Spusele critice vin asa, din aer.Fiind un critic decent, Constantin Trandafir nu apreciaza anumite exageratiuni ale poeziei tinere, dar aceleasi exageratiuni (de nu mai mari) i se par lucruri de finete la Emil Brumaru (o vreme, pâna ce nu apuca si acesta „pe ulita mare“. Dar chiar si atunci el „nu se confunda cu veleitarii care se lafaie în pornografie de 15 lei“, p. 108; poate ca a lui Emil Brumaru e mai scumpa – desi nu cu mult -, dar nu-i altceva; însa modul criticului de a se revolta contra veleitarilor pornografici n-are justete. Caci, zice Constantin Trandafir contra acestor apucaturi, „totusi, noi venim dintr-o cultura, nu din jungla“. Pai tocmai, pornografie nu exista decât în cultura; în jungla nici nu exista conceptul; acolo, cu voia lui Constantin Trandafir, toate-s inocente si naturale; ba chiar mai inocente si mai naturale decât la Dolhasca).Suita de comentarii se închide cu o privire generala despre „Starea poeziei, azi. Perspective“. E o privire aruncata în viteza si distrat, caci altminteri nu-mi explic cum un om de rigoarea lui Constantin Trandafir întocmeste niste liste de „valuri poetice“ atât de confuze. Las' ca Andrei Bodiu, Marius Oprea (de nu si altii) fac parte din doua valuri – din generatia 80 la p. 269 si din valul 90 la p. 271 -, dar în acest val de la urma gasim si oameni seriosi, de felul lui Dumitru Chioaru; iar Marian Dopcea s-a ratacit chiar în Bulgaria, în mijlocul generatiei 2000, fie si printre cei „greu clasificabili“ (p. 274); ce sa mai spun de Ioan Radu Vacarescu stând tinereste cot la cot cu Nichifor si Komartin (p. 277)!. Per ansamblu, Constantin Trandafir e optimist fata de pretinsa criza a poeziei de azi, considerând ca „e vorba chiar de bunastare“ (p. 267). Citindu-i schita de sinteza rezulta însa ca „bunastarea“ e doar cantitativa, iar la poezie ea capata chiar „forma de invazie“ (p. 268), din cauza ca „dramaturgia, eseistica, exegeza si chiar proza nu-s la îndemâna oricui“ (p. 269) (pardon?!), pe când poezia, fireste, e. N-am facut o cercetare anume, dar nu mi se pare ca veleitarismul din aceste genuri „dificile“, mai de truda, ar fi mai redus decât cel din poezie. Nivelul lamentabil e bine ilustrat peste tot, iar în proza chiar industrializat. Desigur, cum poezia e mereu în avangarda literara, poate ca-n cazul ei nivelul lamentabil nu mai e cauza de deficienta, ci de ambitie, de program, de noua axiologie. În orice caz, e vorba de o mediocritate râvnita, visata si atinsa ca ideal. Asta e tot ce-i nou în partea de mediocritate a poeziei: faptul ca mediocritatea nu mai e de jena, ci de mândrie.