Octavian Paler

articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10
» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION

Rasfoiesc volumul de poeme publicat recent la Editura „Semne“ si, înainte de a le judeca estetic, ma gândesc la omul cu care am avut decenii de-a rândul relatii mai mult decât cordiale. Am fost, pot spune, prieten cu Octavian Paler, chiar daca n-am comunicat în anii '90 decât rar cu el. Uneori n-am schimbat nici un cuvânt ani de-a rândul, nici eu nu stiu prea bine de ce. Sau stiu, dar mi-e greu, azi, sa înteleg de ce scriitorii se lasa uneori coplesiti de pasiunile lor politice si uita ca exista în viata lor lucruri mai importante pe care n-au dreptul sa le ignore. Ma vedeam, înainte de decembrie 1989, odata sau chiar de doua ori pe saptamâna cu scriitorul acesta grav, prea grav dupa gustul unor confrati, si puneam împreuna tara la cale. Nu aveam, totdeauna, aceleasi idei. El era un spirit radical, cel putin în ultimii ani din deceniul pe care Mircea Zaciu l-a numit „deceniul satanic“ (anii '80) în jurnalul sau, eu putin mai concesiv. Credeam, cum cred si azi, în puterea tolerantei. O toleranta activa, cum i-a zis bine cineva. Ardeleanul Octavian Paler voia însa masuri absolute, atitudini fara echivoc, se conducea, am avut impresia, dupa principiul: ori-ori. Prin luna noiembrie 1989, îmi amintesc, a venit într-o seara cu ideea ca scriitorii români responsabili sa înceapa o greva a scrisului. Firea lui de memorandist s-a inflamat deodata si câteva zile de-a rândul a fost obsedat de aceasta idee. N-am fost, trebuie sa marturisesc, de acord cu el în aceasta chestiune. Scrisul, argumentam eu, este arma scriitorului. Singura pe care o are. Daca renunta la ea, este ca si când s-ar preda, de buna voie, în mâinile adversarului. Cu ce efect? Paler avea argumentele lui, unele previzibile, cum este acela ca lumea româneasca va observa faptul ca scriitorii importanti refuza sa cautioneze cu scrisul lor regimul totalitar intrat într-o grava criza... Bun, ziceam eu, lumea poate îsi da seama ca ne-am retras în chip demonstrativ semnaturile din revistele literare, dar lumea româneasca, exasperata, derutata, are nevoie nu de tacerea noastra, ci de ideile noastre... Nu mai stiu bine cum s-a încheiat polemica noastra cordiala, stiu doar ca el a încetat câteva saptamâni sa publice sau a fost împiedicat de cenzura sa mai publice.

În vremea aceasta (octombrie-noiembrie – început de decembrie 1989), unii confrati dadeau interviuri si sustineau, public, ideile congresului al XIV-lea si laudau de zor cuplul prezidential. Ma întrebam atunci, ma întreb si azi ce era în capul acestor indivizi, ce asteptau ei de la un regim care, în mod evident, era pe duca!? Europa de Est intrase într-un proces de schimbari structurale, si ei, confratii în discutie, luptau înca pentru a intra în gratiile puterii! O tema de meditatie pentru mine. Paler, care facuse în tinerete parte din sistem, nu-si cruta erorile vechi. Si le asuma în chip loial. Nu le-a crutat nici mai târziu, în anii '90, când a început marea paruiala, si publicistica lui a capatat note profetice. A combatut cu ardoare politicianismul de stânga, apoi politicianismul de dreapta si, la urma, a redescoperit valorile spirituale traditionale. Ne-am despartit când a fost vorba de politizarea literaturii si am ramas asa timp de aproape un deceniu. „Apolitismul“ era pentru el, ca si pentru altii, un concept de neacceptat într-o lume care se misca. Înainte de a prinde de veste, câtiva confrati m-au declarat „apolitic“ pe motiv ca ma opusesem (e adevarat!) ca politica sa se amestece în literatura. Doar atât. Suficient însa, îmi dau seama acum, pentru a mi se lipi pe frunte eticheta infamanta, inacceptabila, de „apolitic“. Am purtat-o, am vrut, n-am vrut (mai mult n-am vrut) timp de doua decenii. O port si azi, chiar daca am încercat de mai multe ori, nu sa ma justific, ci sa spun ca nu sunt împotriva politicii si nici nu interzic scriitorilor sa faca politica activa, sunt doar de parere ca politica trebuie sa-si vada de treburile ei, iar noi, criticii literari, sa nu renuntam în vremuri de schimbare (care adesea, reprezinta si vremuri de mare confuzie de valori) la principiul autonomiei esteticului. Inutil, n-am convins, se pare, pe nimeni. Stimatii mei confrati aveau nevoie de un apolitic pentru a-si ilustra radicalismul lor moral postrevolutionar si m-au ales pe mine. Nu zic ca m-am resemnat, dar, de la o vreme, n-am mai raspuns numeroaselor reprosuri, ca sa nu spun: numeroaselor atacuri, notelor veninoase, aluziilor de tot felul, încercând astfel, sa îmi vad de treburile mele, bune sau rele, cum sunt. Am câstigat, am pierdut? Cine a avut dreptate în aceste agitate doua decenii în care scriitorii s-au despartit si aproape toate prieteniile literare s-au destramat? Nu ma grabesc sa trag linia. Ce pot spune este ca, în cele din urma, în literatura dreptate nu are decât acela care scrie o carte buna.

Octavian Paler a avut întelepciune si loialitate, dupa un deceniu de tacere, sa-si revizuiasca unele opinii în ceea ce ma priveste. Mi-a trimis, în 2003, un text („O prietenie salvata“) în care spune între altele: „Daca cineva a gresit dintre noi, eu am fost acela. Am combatut 6 ani «apolitismul» pentru a esua în concluzia ca, pentru mine, politica este o pista falsa“... La moartea scriitorului, am comentat acest text cinstit si prietenesc, remarcând calitatile morale ale memorandistului care unea în spiritul lui, în chip cuvios, un scepticism de tip livresc cu un mesianism structural de o mare fervoare. Era, altminteri, un om plin de complexe (recunoaste chiar el), timid si usor banuitor, prietenos în marginile prudentei, în fine, un scriitor obsedat, realmente obsedat în eseistica lui de blestematele chestiuni imposibile. L-am întâlnit ultima oara, cu câteva saptamâni înainte de a se prapadi, în fata casei sale din preajma Garii de Nord. Tocmai aparuse volumul V din Dictionarul General al Literaturii Române (literele P/R), acolo unde se afla si articolul pe care îl scrisesem despre el. Asteptam sa-mi dea un telefon pentru a-mi spune ce crede despre portretul pe care i-l facusem. Asa proceda mereu când scriam despre el. De data aceasta semnul n-a mai venit. A venit doar vestea, nenorocita, a mortii sale.

*

„Poemele“ de acum nu sunt primele si nici singurele pe care Octavian Paler le-a scris si le-a publicat. A debutat, la 44 de ani, în 1970 cu versuri în stilul Blaga („Umbra cuvintelor“) unde este vorba de linistile ce se mistuie în statui, de tacerea pietrelor primordiale, de albul care reprezinta tacerea cuvintelor... Mici poeme compuse cu mare grija despre semnele misterioase ale materiei si statuile ce rodesc în spatiul geologic („si-ascult cum germineaza statuile în munti“). A parasit, apoi, poezia – pentru eseul moral si filosofic si pentru romanul de tip parabolic. Revine spre batrânete cu aceste notatii lirice în care vorbeste din nou de Don Quijote si de morile de vânt ale iluziei, numeste poezia „o forma a sperantei“. Sunt notatiile unui om cu lecturi bogate, obsedat, repet, de fantasmele (miturile) sale în tot ceea ce scrie. Poemele nu au muzicalitate, nu folosesc nici limbajul figurat. Mizeaza doar pe forta de sugestie a ideii. Urletul lui de lup este, în realitate, un plâns, stelele pe care le priveste în noptile de insomnie sunt palide si sufera de o melancolie pernicioasa, pasarile ce trec noaptea prin somn apar, a doua zi dimineata, gata rastignite, cuvintele se transforma în nisip ca tot ce exista, în fine, eseistul acesta ce iubeste cu ardoare miturile, se gândeste la iubire, la batrânete si la erorile existentei. O tema care vine si revine în aceste delicate poeme crepusculare:

„Dar eu stiu ca moartea exista

si exista si tarmul,

exista în zori plaja goala

si exista urmele care ne fac vinovati,

exista corabiile care ne-au dus la Troia

si exista iubirile pentru care n-am avut vreme destula,

exista amintirile

si exista pescarusii tipând,

exista nisipul de care ma lipeam gol la amiaza

si exista locul gol lânga mine,

exista toate, numai tineretea s-a dus

în acest prea lung asediu al Troiei,

în aceasta eroare spre care ne-am dus linistiti.

O, gustul ucigas al plecarii.



Am cutreierat ani în sir marile

si când ne-am întors ne-am dat seama

cât de putin ne îndepartasem de tarm.

De fapt, nu ne îndepartasem deloc.

Eram tot acolo si iubeam aceleasi lucruri

numai ca eram mai batrâni

si ne venea greu sa surâdem.

Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a surâde usor.

Si iubim altfel, mai trist.

în rest, suntem aceiasi si iubim aceleasi lucruri,

iubim...“

Cum se poate observa, tema iubirii pierdute în timp (un timp al vinovatiei) apare într-un decor mitic (Troia) si flancata de ideea biblica a desfacerii materiei si a desertaciunii. Capodopera acestor însemnari lirice si aforistice este, indiscutabil, poemul „Avem timp“, care, îmi atrage atentia cineva, circula pe internet si se supune unui curios proces de folclorizare, în sensul ca lectorii anonimi (sau, ma rog, internautii) completeaza sau schimba versurile în functie de sensibilitatea, priceperea si, de ce nu?, de bunul lor plac. Iata, dar, o dovada ca ideea lui Sartre si a altor teoreticieni ai literaturii din faza noii critici se confirma: cititorul postmodern nu este un destinatar pasiv, cititorul este ordonatorul principal al textului. El este acela care da o semnificatie acestor propozitii mâzgalite pe o pagina. Conditia este ca lectorul (ordonatorul de text) sa puna ce trebuie în propozitii, altminteri ele se supara si se închid în tacerea pe care Octavian o evoca în atâtea rânduri si în diverse forme. „Avem timp“ este un poem autentic, pot spune chiar ca este un poem memorabil, în stilul lui alb, de o cruda sinceritate:

„Avem timp pentru toate. Sa dormim,

sa alergam în dreapta si-n stânga,

sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,

sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi însine,

avem timp sa citim si sa scriem,

sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,

avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,

avem timp sa ne facem iluzii

si sa rascolim prin cenusa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,

sa învinovatim destinul si amanuntele.

avem timp sa privim norii, reclamele
sau un accident

oarecare,

avem timp sa ne-alungam întrebarile,

sa amânam raspunsurile,

avem timp sa sfarâmam un vis si
sa-l reinventam,

avem timp sa ne facem prieteni,
sa-i pierdem,

avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,

avem timp sa primim daruri si sa nu le întelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.

Când sa facem si asta murim.“ 

---