În Bucurestiul iubit...
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura cultura politica »
Autor: CONSTANTIN STOICIU
Un vechi prieten a fost de curând la Bucuresti. Calatorie îndelung amânata (România nu-l intereseaza în mod special), în cele din urma facuta pentru a-si vedea, poate pentru ultima oara, mama în viata.
Dramele emigratiei economice si ale exilului asumat, s-ar putea spune, fiind atât de numeroase, au devenit, cu timpul, fapte diverse, detalii în care emotiile nu-si mai au locul si suferinta nu mai e decât un moft. De preferat sunt povestile care tin pasul cu vremea: o casa, un apartament, un teren vândute pe bani grei si fuga înapoi, departe de aceasta tara ciudata numita România. Departe, în tari care, în felul lor, sunt la fel de ciudate, dar e bine sa te prefaci ca nu vezi si nu auzi nimic.
Prietenul despre care pomeneam a vândut cu ani în urma un apartament mostenit si si-a schimbat masina; terenuri n-a mostenit, neamuri care sa-si revendice si sa-si redobândeasca bogatiile de altadata n-a avut, el a fost la Bucuresti sa-si vada mama bolnava. A revenit rapid pe meleagurile canadiene cu impresii catastrofale. Nimic surprinzator, putini sunt românii ce s-au risipit în lume si care ramân cu alte impresii dupa ce au trecut prin tara sa-si îngroape parintii si sa-i admire si sa crape de invidie neamurile si cunoscutii. Iluzia hotarârii întelepte de a emigra, de a fugi dupa cai verzi pe pereti trebuie întretinuta si nimic nu e mai hranitor decât un dezgust pronuntat pentru România.
Bucurestiul stârneste cele mai crâncene dezamagiri.
M-am întors pentru prima oara la Bucuresti dupa zece ani de exil în 1990, la începutul verii. Am ajuns noaptea târziu, aroma teilor înfloriti era zapacitoare, câteva masini alunecau fantomatic pe bulevarde si strazi slab luminate, printre cladiri pe care timpul si vremurile tulburi pareau sa nu le fi atins. Întoarcere precipitata si sentimentala, atât de mult mi-am dorit în acea noapte sa nu fi plecat niciodata.
De-a lungul anilor de pelerinaj am tot cautat si continuu sa caut o explicatie rezonabila a degradarii vertiginoase a Bucurestiului. Un oras abandonat de catre locuitorii sai, haituiti parca de o lehamite furioasa si frenetica de a-l locui. Un oras lasat pe mâna noilor îmbogatiti pentru a-si înghesui vilele si casoaiele pe cea mai marunta parcela de teren, strivind totul în jur, de cele mai multe ori cu un prost gust desavârsit. Un oras scos la mezat pentru afaceristi autohtoni si straini ce si-au trântit blocurile hidoase de birouri cu pereti de sticla acolo unde le-a traznit si cât au putut sa mânjeasca în stânga si în dreapta. Un oras unde trotuarele desfundate, dar înzestrate cu noi borduri (marea isprava a fostului primar), au disparut de mult sub rotile automobilelor.
Dar toate astea sunt stiute. 18 ani, cu o prosteasca mândrie (comentatorii s-au întrecut pâna la alegerile recente în a lauda buna judecata democratica a bucurestenilor), Primaria Capitalei a fost încredintata asa-numitei drepte românesti, stavila împotriva asa-numitei stângi românesti mafiote. Chiar si ultimul ales de frunte al tarii a trecut pe acolo fara nici un alt folos decât cel personal. De 18 ani, cu exceptia câtorva cartiere dintotdeauna si pentru totdeauna prospere, unde au supravietuit dezastrului vechi si cochete constructii, si unde terenurile nu sunt accesibile decât marilor pungasi, Bucurestiul se dezintegreaza. Vechile cartiere de blocuri „comuniste“ sunt sinistrate. Împinse la periferie, noile cartiere de vile, sanctuare ale ajunsilor, sunt înconjurate cu garduri de sârma si pazite de gardieni cu pistolul la brâu, ca nu cumva sarantocii sa le ia cu asalt. Centrul orasului, meschin, se sprijina pe câteva magazine straine de lux, câteva hoteluri, buticuri erotice, restaurante si banci.
Un cântec de pe vremuri purta titlul „În Bucurestiul iubit“. Nu-mi amintesc cuvintele, nu le-am tinut minte, de altfel, niciodata, dar cu certitudine Bucurestiul era cântat cu dragoste, primele masuri ale melodiei saltarete îmi suna si azi în urechi. Toate capitalele mai rasarite (în privinta fuduliei putini ne întrec) erau pe atunci cântate. O moda, desigur, un lejer si simpatic îndemn susurat locuitorilor sa-si iubeasca si sa-si ocroteasca orasul.
În urma cu trei sau patru ani, un ziarist canadian rezuma cinic impresia lasata de Capitala României: banci si vaci. Între timp s-au adaugat farmaciile. Curând, foarte curând, daca nimic nu se schimba si daca nu este deja prea târziu, Bucurestiul nu va mai fi decât o aglomerare urbana a isteriei, a haosului, a dezastrului si a neputintei înconjurate de centre comerciale.
(30 iunie 2008)