Fetele lui Proteu
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Într-o splendida aplicatie eseistica dl Sorin Lavric aduce la zi povestea lui Marsyas, cunoscuta victima a invidiei lui Apollo: sub pielea satirului jupuit de viu eseistul descopera trupul însângerat al lui… Vladimir Tismaneanu. „Vladimir Tismaneanu – scrie atât de inspirat Sorin Lavric în „România literara“ – reprezinta ilustrarea contemporana a povestii lui Marsyas. Prins în pestera contemporana a luptei dintre stânga si dreapta, politologul este precum un jupuit care, desi si-a dat pielea de pe el numai ca sa scape de greselile trecutului, constata cu stupoare ca semenii tin mortis sa-i aduca în urechi sunetele de coarde ale esecului marxist. Oricâte dezmintiri si marturisiri ar face, la oricâte conferinte ar participa pentru a le deschide ochii occidentalilor asupra tragediei comuniste, în locul sunetului de flaut al întelegerii conationalilor, urechile politologului vor auzi mereu imprecatiile acute ivite din zgomotul de fond al tineretii sale neomarxiste. Si, la fel ca în incinta pesterii din Frigia, unde repertoriul melodiilor nu poate fi ales, nici Tismaneanu nu are o marja de miscare prea mare. Este atacat din toate partile si, precum jupuitul Marsyas caruia nu i se dadea posibilitatea de a iesi din pestera, nici Tismaneanu, neputând parasi scena razboiului dintre dreapta si stânga – pe care si-a asumat-o prin cariera de politolog din ultimele decenii – nu are deocamdata o soarta mai buna.“ Într-adevar, e de plâns aceasta soarta vitrega pe care contemporanii nerecunoscatori i-o rezerva lui Marsyas. Întâi sunt conationalii ingrati si opaci carora în zadar încearca noul Marsyas sa le „deschida ochii“, aratându-le cu degetul sau de lumina splendoarea Lunii de pe cer: în loc sa se uite la Luna, miopii acestia se holbeaza prosteste doar la degetul patat care o arata ! Drama lui Marsyas consta, dupa Sorin Lavric, într-un „veritabil front de ostilitate creat în jurul sau“. Mereu i se va imputa, scrie eseistul compatimitor, „amanuntul biografic al descendentei dintr-o familie de nomenclaturisti comunisti.“ Caci, precum sângele apa nu se face, nici Marsyas care si-a lepadat pielea nu si-a lepadat si convingerile mostenite: „cine ar putea fi într-adevar atât de naiv sa creada ca fiul unui combatant comunist care si-a pierdut o mâna în razboiul din Spania luptând în aceeasi tabara cu Valter Roman si împotriva taberei lui Mota si Marin, un asemenea fiu chiar s-a lepadat de comunism si, din marxist critic cum fusese în tinerete, a devenit un neoconservator în linia lui Leo Strauss?“ Zidul de ostilitatea din jurul cântaretului din flaut se îngroasa apoi cu reprosul fostilor tovarasi de drum ce-l acuza de tradare: „Tismaneanu este un renegat“, un apostat si un „napârlit“, spun vechii lui camarazi de lupta. În ochii acestora, „Tismaneanu nu numai ca a tradat idealurile stângii internationaliste, dar în plus dezertorul acesta jupuit de viu a devenit un luptator împotriva cauzei pe care în tinerete o îmbratisase.“ Tipologic si literar, conflictul ideologic dintre tata si fiu este similar celui dintr-o nuvela de Ion Lancranjan cu fratii învrajbiti, unul comunist, altul legionar. Ca sa faca si mai dramatic procesul de victimizare nationala si universala la care e supus Vladimir Tismaneanu, mai tânarul sau prieten de idei adauga zidului de ostilitate de care se izbeste degetul luminos al jupuitului cântaret din flaut, cercul ostil dintr-un Occident la fel de opac si miop ca si conationalii lui fata de Luna aratata cu degetul: „Într-un Occident în care hegemonica propaganda a stângii a cultivat sistematic oroarea de fascism si indulgenta fata de comunism, un glas ca al lui Tismaneanu nu poate sa nu provoace previzibile tresariri de antipatie. De aceea politologul se loveste în Occident de un zid de ostilitate de aceeasi consistenta ca în tara“. Imbatabila filiatie genetica a ideilor, miopia iremediabila a conationalilor si antipatia invincibila a unei stângi occidentale care a „cultivat sistematic oroarea de fascism“ – iata caramizile si mortarul ce-l separa pe Vl. Tismaneanu de restul lumii, azvârlindu-l într-o tragica singuratate. În consecinta si în pofida celor „ce se gudura“ pe lânga el, Vladimir Tismaneanu „ofera imaginea paradoxala a unui intelectual care, în ciuda numeroaselor relatii pe care le întretine, are foarte putini prieteni… Tismaneanu traieste singuratatea omului înconjurat de o puzderie de cunostinte.“ Trista si adevarata, soarta multivictimizatului nu-i de invidiat. Poate ca într-o masura, într-o foarte mica masura, desigur, însinguratul erou camusian este si el vinovat sau, ma rog, un pic raspunzator. Omul înconjurat de „o puzderie de cunostinte“, observa în treacat dar cu mare sagacitate Sorin Lavric, „întretine numeroase relatii“: vorba românului de pe urma spune ca cine are prea multi prieteni, n-are niciunul. Asa si cu cântaretul nostru din flaut: a întretinut cu talentul sau atâtea relatii încât ofera acum „imaginea paradoxala“ de care vorbeste Sorin Lavric în eseul sau al carui titlu mai nimerit cred ca ar fi fost „Victimizarea lui Vl. Tismaneanu“. Chiar recursul la povestea mitologica a lui Marsyas este si el o forma de victimizare: cine n-ar varsa lacrimi de mila sau (si) de indignare la spectacolul crud al jupuirii de viu – un fel de rastignire pe cruce sau tragere pe roata ! – a tragicului cântaret din flaut ale carui cântece atâta îi fermecau pe muritori?! Ca sa mai reducem din cota emotionala a victimizarii, propunem sa-l înlocuim pe Marsyas cu Proteu: si acesta un ins mitologic, însa ilustrând nu o victima, ci un învingator ramas la fel de ilustru ca victima lui Apollo. Proteu, zeul marin ce putea lua orice forma, este un expert în arta întretinerii unei „puzderii“ de relatii si ajunge, în fine, sa fie asimilat omului cu o mie de fete, respectiv, celui ce-si schimba mereu parerile potrivit fetei pe care o arata (întruchipeaza). Ca Proteu ar fi mai plauzibil ca Marsyas în cazul dat mi se pare ca pledeaza si o anumita abilitate a politologului despre care scrie atât de fermecator un cântaret din flaut ca Sorin Lavric. Dl Tismaneanu detine recordul de a fi slujit si „întretinut“ relatii cu trei presedinti ai României: filozof neomarxist al lui Ceausescu, interlocutor convenabil al lui Iliescu si, în ultima perioada, executant fidel al comenzii presedintelui devenit arheul sau „subconstientul colectiv al poporului român“. Sa vedem cine mai urmeaza. Oricum, decât sa-l privim compasional ca pe o victima a lui Apollo, nu-i mai bine, mai optimist, mai datator de speranta sa-l oglindim în victoriosul Proteu, zeul marin care putea lua orice forma si, în consecinta, si forma celui ce-si schimba mereu parerile? Si e normal si natural sa fie asa caci, vorba lui Lovinescu, numai boul este consecvent, pe când omul se schimba. Iar în zilele noastre boul, ca si girafa lui Marin Preda, e ceva care nici nu exista, decât în mitologie. Marsyas ramâne în fondul pasiv al mitologiei: viu, actualizabil si localizabil ramâne doar Proteu, omul cu o mie de fete…