Departamentul Diabolizari
articol aparut in Cultura, nr. 181 din 2008-07-10» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Am urmarit, ca atâtia altii, nu numai Campionatul European de Fotbal, dar si ceea ce s-a scris si vorbit despre el: nu pentru ca nu as fi fost în stare sa-mi formez o opinie proprie, ci din cu totul alte motive. De obicei, se porneste de la un fapt oarecare, un gest neobisnuit sau o ratare, si se ajunge unde nu te astepti. În ceea ce ma priveste, m-a interesat în mod deosebit psihologia comentatorilor si, mai ales, a telespectatorilor si suporterilor, marea lor putere de a se iluziona si de a trai în interiorul iluziilor pe care si le creeaza singuri. Din pacate, realitatea îi contrazice de nenumarate ori, însa, consecventi cu ei însisi, de vina este numai realitatea! La noi, ca în bancul acela stravechi, niciodata doi ori doi nu vor face patru. Exista o sete formidabila de victorii în orice domeniu, iar când apare vreuna, o populatie întreaga se transforma în sustinatoarea si admiratoarea neconditionata a domeniului asupra caruia se rasfrânge ea, dupa ce mai întâi spusese ca victoria respectiva nu a fost câstigata cinstit. Din pacate, victoriile sunt destul de rare deoarece niciuna nu se pregateste din timp, cu rabdare, ci, în marea lor majoritate, ele se datoreaza întâmplarii, eforturilor individuale sau unei dotari neobisnuite. De cele mai multe ori, însa, performerii se afirma în afara tarii, astfel ca strainii sunt cei ce ne atrag atentia asupra lor. La cauzele reale ale acestei stari se ajunge mult prea rar, din pura întâmplare, si, din nefericire, în nici o discutie nu se insista asupra lor. În general, de vina sunt tara, poporul, gena noastra strabuna, spun diversii „formatori de opinie“, iar pe urma lor, chibitii, cei doritori sa se afle în treaba, dezvolta subiectul si-l duc în zone greu de imaginat. Oricum, imaginea etniei noastre în ochii acestora nu poate fi decât catastrofala. Cei ce critica se considera exceptiile, ceea ce a ramas bun dintr-un esec atât de mare, bietul nostru popor adica. Suntem „campionii dezamagirilor“, spunea un telespectator la un post de televiziune. „Avem o echipa nationala penibila pentru ca provine dintr-un popor penibil“, nota altcineva dupa un meci. Si nu m-am mirat deloc. Imediat dupa Revolutie a aparut o epidemie de europeni improvizati care au simtit nevoia sa ia distanta fata de propria lor etnie, de parca o soarta nefericita i-a aruncat în aceasta multime informa ce trebuie detestata. S-au grabit sa conteste istoria, religia, miturile si, desigur, limba vorbita de acest popor. Pe unii, greata si dispretul – bine remunerate – i-au îmbogatit, altii, din incultura sau snobism, i-au urmat, caci experienta a dovedit ca viata în turma este mai sigura. Exact ca în regimul trecut, s-a constituit o „parte buna“, o „intelectualitate buna“ care s-a aliniat în spatele puternicului clipei, si „ceilalti“, care, refuzând sa traiasca în cârd, au fost obligati sa suporte consecintele. „Mi-e rusine ca sunt român!“a fost exclamatia frecvent auzita în primii ani postrevolutionari, când lasii, impostorii, turnatorii si altii asemenea lor, faceau un zgomot infernal pentru a-si ascunde trecutul si a-si încropi în mare graba biografii noi.
Nu stiu daca Barbusse are dreptate sustinând ca lichelismul ar fi „calitatea constitutiva a intelectualului“, dar s-a vazut ca nu le-a fost usor celor ce au refuzat sau le-a fost imposibil sa fie lichele: de stânga sau, mai ales, de dreapta. Iesirea din rând costa adesea foarte scump, cu atât mai mult cu cât ordinea este supravegheata de cei fara opera, fara viitor, însa cu un prezent sclipitor dobândit prin impostura. Departamentul „diabolizari“ al acestei secte functioneaza si astazi mult mai bine decât pe vremea lui Jdanov, parintele ei spiritual. Din pacate, însa, si astazi, în momentele de tensiune, dupa diversele esecuri, „rusinea de a fi român“ revine, în diverse formulari, pe buzele aceleiasi secte, a celor ce se cred exact ceea ce nu sunt si nici nu pot fi decât impostori si veleitari. Exista doua moduri de a fi idiot: crezând ca numai tu esti bun sau ca numai altii sunt buni. Si, revenind la cele spuse la mânie de acel telespectator, cred ca fiecare dintre noi trebuie sa se întrebe ce a facut, cu ce a contribuit pentru ca acest popor sa nu fie „penibil“, sa fie si el bun. Pentru ca nu se poate ignora adevarul ca etnia, cu defectele si calitatile ei, ne urmareste pretutindeni. Istoria dovedeste cu prisosinta ca, atunci când a avut în frunte oameni, nu neaparat politici, ci adevarate autoritati morale si intelectuale care au fost în stare sa-i ofere o perspectiva credibila, idealuri ce meritau orice sacrificiu, acest popor „penibil“ a facut minuni. Astazi, când bârfa, prostul-gust, cacealmaua si gâlceava permanenta tin loc de idealuri, când modele precum cele oferite de viata politica si nu numai pot fi gasite, fara efort, la orice colt de strada, nu cred ca trebuie sa dam vina pe altii si nici sa ne miram de lumea în care traim. Orice reforma începe mai întâi în noi însine. De fapt, cei puternici si lucizi fac, înfaptuiesc, ceilalti dau note sau se lamenteaza de cruzimea destinului...