Visam si bune, visam si rele

articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03
» cultura cultura antropologica »
Autor: CIPRIAN VOICILA

Despre vise s-a scris enorm. Psihologi, mistici, rationalisti au încercat sa „apuce“ de undeva aceasta realitate contradictorie. Freud a numit visul „calea regala spre inconstient“. Jung a descoperit profunzimi nebanuite ale visului, transformând strada, „calea regala“, în autostrada: prin vis psihoterapeutul nu are acces numai la inconstientul personal, ci si la cel colectiv, un inconstient în care subzista arhetipurile filogenetice. Tot Jung a dezvoltat o metoda hermeneutica prin care basmele traditionale pot fi întelese ca vise în stare de trezie, ca reverii si revelatii culturale ale inconstientului colectiv. De aproape trei mii de ani ne-am definit umanitatea din noi numai în raport cu instantele Supraeului, punând accent exagerat pe polul plus: ne place sa credem si sa tot repetam ca suntem numai fiinte rationale, constiente. Rationalismul a patruns inclusiv în interpretarea viselor. Psihanalistii încearca sa descopere o logica a inconstientului uitând sau eludând faptul ca logica este produsul constiintei. Ca si cum inconstientul ar putea fi înteles reducându-l sau traducându-l în limbajul si categoriile constiintei. Realitatea contrazice flagrant aceasta abordare rationalista. Dormim jumatate de zi; suntem tot atât de irationali pe cât suntem de rationali.

M-am gândit sa adun de la fiintele care îmi populeaza preajma – cunoscuti, prieteni, oameni de care ma ciocnesc zi de zi – câteva vise. Daca fiecare om si-ar nota visele s-ar putea constitui o arhiva, biblioteci, un depozit borgesian care sa ne reprezinte în fata unor potentiale civilizatii etraterestre si ca fiinte care viseaza. Când am început sa le adun nu am avut în minte o „plasa“, o teorie, o ipoteza s.a.m.d. M-as bucura daca un primar s-ar gândi sa câstige campania electorala din Bucuresti facând spatii publice în care, la o cafea, la un ceai sau la niscaiva alcool oamenii s-ar întâlni, si-ar comanda ceva de la bar, s-ar aseza la nimereala unii în fata altora, apoi si-ar povesti visele. Dupa care, la fel de politicos, s-ar ridica de pe scaun si ar pleca la treburile lor de fiinte constiente.

Doua vise ale lui Riri      

Sa-ti povestesc un vis pe care l-am avut odata si care m-a cutremurat foarte tare. Se facea ca sunt într-o camera foarte mare, drept în centrul ei, si ca unul dintre peretii camerei, de culoare verde, arata ca un televizor în care nu exista imagine. Si ecranul acela era Dumnezeu. Eu stateam în mijlocul camerei si, cu fata spre acel perete, îi povesteam lui Dumnezeu toate esecurile mele. Îi spuneam, Doamne, am încercat si aia si uite n-a iesit, si-am încercat si ailalta si uite n-a iesit... Si dupa ce mi-am însirat eu o parte din esecuri, am auzit o voce tunatoare care spunea: „Pe mine lucrurile acestea nu ma intereseaza!“. Si atunci, în momentul în care m-am trezit, eram foarte speriata. Nu-mi puteam închipui ca pe Dumnezeu ar putea sa nu-l intereseze toate maruntisurile din care se compune viata mea. Ulterior am realizat ca, într-adevar, cu El nu am nevoie de o comunicare atît de amanuntita. E o încredintare de tipul bessa-bessa. Stii ce e bessa-bessa? E o încredintare totala, indiscutabila si care evita amanuntele.

25 februarie 2000

Visez ca se apropie de mine un pisicut de un verde deschis, chimic. Mergea pintenog. Eu îl întreb „ce faci?“ Nu îmi raspunde. Dupa care îmi întoarce spatele si face pipi. Îl întreb, asa faci mereu? La care el îmi întorce, tot asa, capul si pleaca.

Visele lui Mario Barangea

Visul 1

Ma aflam coborând niste trepte, pe o panta, undeva într-un oras de munte. În dreapta mea, într-o vale întinsa, se desfasura un mare ansamblu de cladiri ca niste case facute din pamânt aramiu. Mi-am întors privirea spre stânga unde, undeva sus... surpriza, se afla o mare manastire buddhista. Mi-am dat seama ca ma aflu în Tibet, în Lhasa, si ca ceea ce vad nu e altceva decât marea lamaserie care e cunoscuta drept sediul de odinioara al lui Dalai-Lama. Manastirea era alba si de sub cupola catre care erau întinse pânze de rugaciune, priveau misteriosi ochii lui Buddha. Total naucit de descoperirea mea, nici nu am sesizat ca de fapt eram într-un zbor spre acea cupola, din vârful careia, o statueta a lui Buddha cu totul de aur, parea sa ma astepte. Ajuns aproape de acea statueta, m-am simtit plin de lumina si seninatate. M-am trezit, pentru prima oara în viata mea, râzând.

Visul 2

Eram în poarta mânastirii Sitaru, ea se profila alba si stralucitoare în mijlocul acelei paduri de un verde proaspat. Linistea era completa. Lipit de biserica, micul foisor ce adapostea porumbeii, primea înauntru pe calugarii care asteptau rabdatori si tacuti sa intre. Nu pricepeam cum într-o încapere de nici doi metri în diametru pot încapea cam 25 de calugari. Dar
m-am asezat la rând, eram ultimul. Am urcat în foisor si, spre surpriza mea, am descoperit o camera spatioasa unde calugarii, dupa ce primeau binecuvântarea staretului, se azezau în cerc respectând aceeasi tacere. Intrând ultimul, m-am simtit în acelasi timp scrutat de monahi, dar si fericit sa pot primi binecuvântare. Parintele staret, un chip angelic si surâzator, batrân si senin cu adevarat, mi-a luat capul între mâini si m-a mângâiat cu o binecuvântare pe care o simt si azi.

Visul 3

Am intrat pe usa. În camera larga din stânga mea, pe un catafalc era un sicriu. Lume multa si necunoscuta, divizata în grupuri care vorbeau în soapta. În sicriu era depusa o tânara tiganca, frumoasa îmbracata exact dupa portul tiganesc. Deodata ea se scoala venind spre mine, am avut uimirea sa o vad înviata mai degraba decât groaza de a privi fantoma. Avea sapte stele tatuate pe frunte si ceva desene ornamentale, tatuate pe barbie. Mi-a parut ciudata, era o nebunie, îmi venea greu sa cred ce se întâmpla. Totusi, fara cuvinte ma lua de mâna si ma facu tuturor cunoscut drept sotul ei. A stat pe lânga mine un timp, dupa care a disparut fara urma. Nervos,
m-am înrolat în armata si am fost trimis departe unde era un razboi. Aveam o arma si pândeam miscarile dusmanului. Timp de o secunda vad între niste ruine de vizavi miscarile suspecte ale unui individ. Nu stau mult pe gânduri, cu arma încarcata trag asupra lui si îl dobor. S-a dovedit mai târziu ca era „de-al meu“. Prin rumare am fost judecat si condamnat la închisoare severa pentru crima. În celula simpla si mica, stateam pe pat si priveam ploaia.

Un vis al lui Kranke

Cu Nog pe strada si cu înca o mâna de oameni pe care nu îi mai tin minte. Sbrotisti în orisicare caz... Un putoi se joaca cu mingea pe trotuare. I-o sterpelim un pic si facem câteva pase: eu cu Nog. Ta-su ne face gât si ne ameninta ca o s-o patim. Dar ce poti pati de la un pici si de la tatal sau, un decorticat?!

Acest lucru îl vom afla cu belsug abia pe soseaua Stefan Chapuissat cel mare, unde o gloata de vro cinspe tigani ne cer explicatii, iar noi suntem prea putini. Nici n-apuc sa ma-ntorc pe-o parte, ca unu' îmi face un buzunar la umar, umar ce se va dovedi a fi de fapt gulerul gecii. Oricum, ma aflu taiat. Urmeaza apoi spartul aproape academic al ocularilor. Zob! Sunt distrus! Nu stiu cum se face, dar invitam aceste brute tiganoase în garsoniera noastra din Stefan cel Mircea. Ne si împrietenim: le spunem ca noi cântam, ei ne zic ca fac box de performanta si ca sunt în Bucale cu ocazia unui concurs. Au...

Povestile de cosmar

Dinozaurii sunt prosti. În afara de Stegozaurus care are o coada cu tepi. Daca îi trage una unui dinozaur carnivor îl face farîmitele. Stegozaurus este un dinozaur ierbivor. Tiranozaurus este regele dinozaurilor. Eu dormeam si el s-a furisat pe undeva si cand m-am sculat am vazut ca jucariile mele nu erau si a vrut sa ma manance si sa ma zgarie cu ghearele lui. Usa era încuiata, dar n-am putut sa o descui. Am ramas în casa, dar am sarit de la balcon. Asta e doar în vise. Eu mai am jucariile mele. (Alex Necula, 4 ani)



Am visat mai demult un bloc McDonald's si un drac care statea acolo si îl pazea ca sa nu vina îngerii. Daca veneau îngerii, atuncea intrau si distrugeau McDonald's-ul. La Mac îmi plac jucariile, dar nu mananc decat un pic acolo pentru ca acolo uleiul e cam vechi. E stricat uleiul. (Alissa Poenaru, 4 ani)

Visele Ruxandrei

Vis cu mirese. Si eu sunt. Într-un fel de parc (Gradina Icoanei, cu o cladire în ea). Cu foarte multe nunti. Lume enorma. Asteapta fara rabdare rândul. Se înghesuie. E greu.

Eu o iau pe o latura în speranta ca voi putea patrunde la propria nunta care se desfasoara în cladire. Dimitrie e trimis sa afle ceva, iar mama e jos si asteapta împreuna cu multi cunoscuti-necunoscuti. Dar Dimitrie nu ajunge la mine si nu putem vorbi. Mama, enervata, spune ca tot ea trebuie sa gaseasca si doi martori (cununia civila, deci!). Sunt doi gardieni, tineri îmbracati în negru (uniforma).

Eu în mireasa (cum n-am fost), cu parul ridicat într-un coc, sus, cu o mesa pe frnte (vezi fotografiile cu mirese din vitrinele de specialitate).

Si deodata sunt în fata mesei ofiterului starii civile care vorbeste. Alaturi, Ionica a carui fata nu o vad.

Apoi iesim eliberati. Toata lumea e eliberata de corvoada asteptarii si a actului.

Miresele fac salturi în fata lacului (e în Herastrau). Am spaima cu greata, vertijul cunoscut. Vor cadea în apa! De fapt pare ca aceasta e încununarea întâmplarii întregi. Se duc singure la sacrificiu (sinucidere) atrase magnetic de apa. Le vad, deja, rochiile albe ca nuferii. Nu mai sunt prezente umane, ci transformari. Un fel de legenda a nuferilor.

Ma uimeste si acum multimea de detalii pe care le retin din fiecare rochie în parte. Pentru ca fiecare e altfel.

28 mai

Tin perna mica în mâna, e plina de furnici, izvorasc din ea. Mi-am acoperit capul, le vad coborând pe lânga urechi, pe gât. O arat si explic, si-mi explic, mâncarimile grozave. Atât de grozave ca mi-as sfâsia pielea. Vad sânge curgând, e la fel de negru ca furnicile si-n aceleasi locuri.

Într-o casa cu multe usi. Trebuie sa plecam undeva, într-o tabara de scolari. De altfel, începutul îl facem într-o sala de clasa. În loc de barci sunt însa paturi cu parintii copiilor. Îmi e jena, sunt în pijamaua unuia din copii si ca sa ascult trebuie sa ma ridic într-un cot.

Dupa ce ne-a lamurit, plecam sa pregatim
copiii. Strazi interioare (în casa), garduri. Dupa un gard înalt de zid, un câine lup sare si desi Ionica ma asigura ca nu va izbuti, el ajunge dincolo, adica drept în fata mea. Plescaitul labelor cu gheare si al burtii pe parchetul-caldarâm îmi umple urechile. Fug, în timp ce un militian fara chipiu vine sa reglementeze situatia, sa ne linisteasca si sa vorbeasca animalului. Îi vad din fuga mea pe usi pe care încerc sa le închid, dar stiu ca n-are sens, sunt într-un labirint a carui dezlegare eu n-o cunosc, doar câinele si militianul. Vinovatie sfâsietoare, l-am lasat pe Ionica singur cu ei.

11 august 1986

Visez un drum nesfârsit printr-un bloc imens de piatra gri. Camere multe si fiecare cu întâmplari. Ca-n labirint, nu pot iesi. Scaparea este la ultimul etaj. Doua verande imense, rotunde ca albinele, coloane groase si scurte. Si tot aici, femei batrâne îmi explica ceva despre nationalizare. Blocul a fost al lor.

Pe urma, într-o camera, multi, multi papagali colorati si acvarii cu pesti exotici. Mi-i doresc. Vad pasarile prin sticla groasa a acvariului cel mare. Al nostru e mai modest. E plin cu bucati de plastic translucid pe care au fost pictate arabescuri uluitor colorate. Si care înoata, sunt vii!

Coloane, coloane scurte, cu lotusi sus la capitel. Trebuie sa fie o usa undeva!

17 august 1986

Se fac proiectii. Pe perete apare mare de tot o fotografie facuta de mine la Craiova. Arcada dinspre Nord. Si eu strig ca e o minune.

Se deschide usa si intra un baietel gol care vrea sa mi se urce pe genunchi. Dar eu stiu ca el e mort. Îmi spune ca are vreo zece ani. Si asta în timp ce tata e în stânga mea pe canapea si continua sa-mi explice despre greutati crescânde.

20 august 1986

Ai lasat pentru mine tot felul de lucruri. Gasesc un palat de ceara, cu oameni de ceara înauntru. Obiectele mici le strâng în brate si le port asa peste tot. Numai palatul n-am cum. Le arat tuturor celor pe care-i întâlnesc si sunt fericita.

Apoi suntem într-o gradina botanica sau doar o gradina, dar foarte mare. Si e multa lume. S-au adunat enorm de multe femei pentru un concurs de desen. Dar desenele sunt desene de copii! Eu sunt în juriu, aleg. Femeile stau ca porumbeii, în casa, în pod, le vad pe ferestruicile de la pod.

Aleg cel mai frumos desen. E o casa rosie cu pasari albastre care ies de pretutindeni. Si e al ei.

2002

Era seara, întuneric. Lume multa. Si trebuia sa demonstrez ceva, de fapt eram chiar vehementa. Urcam pe o scara exterioara în balconul de deasupra intrarii. Era o scara de lemn, în echilibru periculos.

În timp ce urcam vedeam sub mine, pe caldarâm o pisica mica. Un pui, puiul unei pisici stiute. Îsi facea rau siesi în timp ce eu urma sa cad. Apoi ajungeam pe un culoar boltit unde ma astepta pisica-mama. Avea acelasi obicei ca puiul, îsi facuse o rama mare, rosie spre ceafa si s-a întors spre mine. De data asta avea chip de femeie, cu plete lungi si albe, despartite pe mijloc, fata mica, rotunda ca de portelan. Si zâmbea în timp ce-si lungea ghearele metalice stiind amândoua ca ma va sfâsia.

2003

Pâna la patru dimineata nu dorm de prea multe idei. Ionica pleaca. Apoi spal rufe. Iar la sase adorm. Si am un cosmar. Diavolul în chip de câine. Pluteste, iar eu trebuie sa urc trepte. Si le urc si ajung în fata lui. E ca un satir. „Ai ajuns, sunt Dumnezeu“. Ma rog si-mi fac cruci. Repede, repede pâna cuvintele se încurca dar îmi amintesc si dau raspunsul potrivit: „Pe Dumnezeu nu este cu putinta oamenilor a-l vedea!“. Îmi revin. Dar el este cu mine de data asta curtenitor. Tin în brate un copil care ma protejeaza. Ajungem însa într-un loc larg, ca pe un acoperis al lumii plin de chevalete cu pânze pe ele. Îmi va face un portret, dar trebuie sa pozez singura. Si ma despart de copil, pe care îl preia un barbat mai în vârsta, cu parul negru lipit în dezordine pe frunte. M-a pacalit!

Ma trezesc rostind mereu „Tatal nostru“. Readorm si visul se reia. Acolo pe platou sunt barbati si femei cu ochii (irisii) galbeni, rotitori, halucinanti. Privindu-le ochii cad în puterea lor. Ma rog, ma rog si scap si ochii revin. Sunt si câini. Si ma rog, ma rog si ma trezesc rugându-ma.

Erau si garduri în vis si ultimul lucru vazut era o scara, de data aceasta cea adevarata pe care însa trebuia sa o cobor.

Vis de vineri

Plec la Muzeu si pe lânga Biserica Mavrogheni doua doamne plimba câinii. Ma grabesc atât, încât uit si o iau printre ei. Sunt trei. Cel negru se repede si e tras de lesa, cel galben de asemeni. Exista si unul mic. Dar cel galben dupa ce e tras, face mutra mieroasa si încearca o gluma. Baga gheara sub talpa mea. O simt. Ma smulg si alerg mai departe.

Ma grabesc spre o prietena. Stiu ca trebuie sa trec prin Piata Dorobanti. O si vad de departe. Dar gresesc drumul. Si aleg ceva mai complicat. Si trec pe o strada îngusta si urc pe maldare de pamânt si zapada. Pe lânga pereti. Exista însa tot pe acolo si un altfel de drum, o poteca pe care se poate merge omeneste. Si-mi spun ca-mi fac singura probleme. Si nu numai atât, de atâtea „probleme“ am uitat destinatia.

---