Doamna cu opinii

articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03
» cultura cultura antropologica » Barca lui Noe
Autor: MARIA ELLIS

Circul cu autobuzul. Nu demult, în seara alegerilor locale, eram într-unul din acelea noi. Sa tot fi fost vreo opt seara. Aerul sfârâia isteric, dar nimeni nu vorbea despre straniile miscari de trupe si idei ale zilei. (Asta mi-a placut). M-am asezat pe unul din cele trei scaune din spate. Un scaun liber ma despartea de un tip în adidasi subtiri si pantaloni albi de nailon (costasera precis destul de mult) care batea cu degetele ritmul unei manele de cartier pe marginea despartiturii dintre noi si usa. M-am bucurat de veselia lui pâna când s-a oprit brusc, si-a curatat gâtul si-a aruncat scuipatul pe jos, la marginea scaunului.


Mi-am întors fata de la el.


Abia atunci i-am vazut, pe perechea de scaune asezate în sensul invers al mersului: un terrier de talie mica, sârmos si grizonat, cu corpul vârât complet într-o sacosa de rafie si capul pe mâna domnului stapân, grizonat si el, dar cu ochi mult mai veseli, care vorbea de zor cu persoana de pe scaunul din fata lui.

M-am uitat lung la ei fiindca-mi placeau si asta le-a atras privirile. S-au întors amândoi la mine. Terrierul, peste masura de trist din cauze necunoscute, a ridicat o sprânceana, a oftat si a lasat din nou botul pe mâna domnului stapân care mi-a zâmbit din hainele lui ponosite si s-a întors la conversatie.

Autobuzul s-a oprit în statie. Manelistul a tropait nerabdator din adidasii albi si subtiri, distragându-mi o clipa atentia. Cu coltul ochiului am vazut-o totusi urcând (nu puteai sa n-o vezi) fiindca, desi mica de statura, era corpolenta în felul acela îndesat si mai avea si doua pungi mari de plastic, pline ochi. Manelistul s-a holbat la ea cu o mutra nemultumita. Gândea si el acelasi lucru: sper ca nu vine sa se-aseze lânga mine.

Doamna si-a facut loc pe culoar, pe lânga picioarele mele si s-a asezat între noi, aranjându-si pungile pe genunchi si coatele în mod corespunzator. Manelistul a înjurat printre dinti.

Autobuzul a pornit din nou.

Doamna îsi zburli doi zulufi (o vedeam tot cu coada ochiului) si-mi dadu delicat un ghiont.

– Pffff, facu dânsa, cu un zâmbet dispretuitor la adresa terrierului si a domnului stapân, ce parere aveti?

M-am întors la ea. Trecuse de saizeci de ani, dar tinea cu dintii, culoarea parului, rujul si hainele de
cincizeci. Rujata stacojiu, era vopsita negru abanos si coafata în stilul dansatoarelor de flamenco. Avea fusta neagra, dreapta, lunga si destul de strâmta, jacheta neagra subtire din dantela si bluza de culoarea limonadei, vag transparenta, cu guler de dantela.

– Sunt draguti! i-am raspuns zâmbind si eu, vesel înspre ei si cumva cu ciuda înspre ea. Speram ca tonul meu îi retezase dorinta de a-si bate buzele ca pe niste castaniete la adresa lor. Asta n-a facut, desigur, decât sa o întarâte.

– Eu cred ca oamenii acestia, clopiti-clop-clop-clopoti cu tonul ritos al pensionarilor ce discuta politica în parc – deci oamenii acestia nu sunt în stare de a forma relatii sanatoase cu alte fiinte omenesti si se refugiaza în aceste… aceste… pseudo-relatii cu animale.

Terrierul închisese ochii si parea ca doarme. Domnul stapân vorbea interesat.

Doamna castanieta se uita întrebator la mine. Ar fi considerat probabil o nepolitete din partea mea daca nu i-as fi raspuns, dar se vede treaba ca era obisnuita sa fie ignorata, probabil mai abitir atunci când exprima opinii puternice, fiindca dupa câteva secunde de tacere a ridicat din umeri, si-a întepenit fata în zâmbetul dispretuitor si a purces sa priveasca noaptea pe fereastra.

M-am hotarât.

– Ati votat?

S-a întors bucuroasa.

– Aaaa, nuuuuuuuu, îngrosa dânsa dispretul. Nu mai votez de ani întregi. Pe cine? Hoti si criminali? În cine sa-ti pui încrederea?

Doamna ridica un deget contorsionat de artrita si-l flutura în semn de nu pe la nasul meu. Apoi brusc:

– Dar nu credeti ca n-ar trebui totusi sa circule cu… animalele prin autobuze? relua încapatânata. Vedeam bine ca n-avea de gând sa renunte. Îi placea, o zgândarea, o incita si o râcâia. Era probabil ca o scarpinatura pe o basica rosie care te manânca.

Avea în continuare zâmbetul lipit pe fata si am stiut ca el nu disparea niciodata, nici macar când dormea. Toate emotiile ei îl aveau în fundal.

Am ridicat din umeri, simtindu-ma neputincioasa. Avea prea multa furie în ea. I-am raspuns cum m-am priceput.

– Un câine iubeste neconditionat! zic, pe un ton la fel de ritos ca al ei.

Ochii i se largira, gura i se rotunji, degetele îi fluturara prin aer si sacosele tremurara.

– Oooooo, dar nu-i adevarat! Câinii sunt niste creaturi oribile! Fioroase! Doar nu se poate sa nu stiti de vagabonzii care l-au omorât pe bietul turistul acela japonez!

Manelistul se ridica. Doamna se uita zâmbind nemultumita la el si încerca sa-i faca loc sa treaca.
N-avea cum decât daca se ridica, ceea ce nu a vrut. Unul dintre adidasii subtiri si albi zbura prin aer, urmat îndeaproape de celalalt. Mâinile i se prinsera de stâlp si se rotira. Actul de acrobatie se termina cu un plonjon în fata usii.

– Mda, plescai doamna la mine. Ce spuneam?

Am simtit nevoia sa-mi încretesc ochii.

– Câinii, zic, sunt ca oamenii: trebuie educati. Daca sunt crescuti cum trebuie… cu dragoste adica… ajung sa fie chiar cumsecade. Nu credeti?

– Nu exista asa ceva! protesta zâmbetul. Se poate compara un câine cu un copil? Cu un partener de viata? Doar nu îti poate raspunde! Nu poti discuta, deci nu poti comunica si prin urmare cum poti avea o relatie? Nu, nu, nu, sa va spun! Credeti-ma, oamenii care tin animale în casa sunt disfunctionali! Nu sunt în stare sa iubeasca un alt om.

A dat din cap aprobator asupra propriilor cuvinte si a asteptat raspunsul meu care nu a venit. Se retrase din nou înspre noapte.

Manelarul a coborât la urmatoarea statie. Am mers în tacere înca una. Apoi doamna fosni pungile, se ridica si-si facu loc, la fel cum venise, înspre usa. Acum, ca statea în picioare la o jumatate de metru de mine, i-am vazut sandalele negre si ciorapii de dantela, trei sferturi, care îi ajungeau pâna sub genunchii îndesati si cioturosi, vizibili prin crapatura de la spate a fustei.

– Sanatate! îmi ura sincer, când se opri autobuzul si poate fiindca era, cum spuneam, mai departe de mine, am bagat de seama ca avea ochii la fel de tristi ca ai terrierului.

---