Goe
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura cultura literara »
Autor: GELU NEGREA
„Domnul Goe...“ se numara printre momentele caragialiene cu o prodigioasa cariera în spatiul didacticii, prezenta sa în manuale sau, macar în bibliografia scolara obligatorie, impunând personajul titular în adâncul mentalului multor generatii ca pe un etalon educational negativ. Sintagma a devenit aproape substantiv comun, desemnând invariabil o paradigma comportamentala infantila (dar nu numai...) daca nu condamnabila, în orice caz dezavuabila. Conceptul etic „domnul Goe“, larg raspândit si frecvent vehiculat în medii variate, a surclasat decisiv personajul literar aflat la originea sa, sfârsind prin a i se substitui. Faptul nu este singular, nici în literatura lumii, nici în aceea a lui Caragiale. Putini dintre noi se mai gândesc, de pilda, când spun „huligan“, la piesa dramaturgului englez în care aparea insul violent, cu purtari de badaran numit astfel; vocabula „harpagon“ nu mai trimite nici ea instantaneu gândul celui care-o pronunta sau o aude la „Avarul“ lui Molière, dupa cum, în vorbirea uzuala, celebrul Mitica evoca mai curând o „categorie morala“ (Pompiliu Constantinescu) decât un personaj anume din lunga serie onomastica omonima regasibila în creatia lui Nenea Iancu. Tematic, „Domnul Goe...“ este circumscrisa, inclusiv de un caragialeolog de data recenta, Ioan Vartic, asa numitelor „momente ale educatiei“, alaturi, fireste de „Vizita“. Corect, dar deloc profitabil în perspectiva definirii lui Goe ca erou literar dincolo de imaginea pe care o ofera raportarea dinamicii sale epice la comandamentele canonului educational curent: cumintenie, buna crestere, respect fata de parinti, de persoane straine si de cei mai în vârsta, buna cuviinta, silinta la învatatura etc. Dar ofera textul premisele necesare evaluarii personajului si dintr-un alt unghi? Sa vedem...Ca elev – în cursul inferior, dupa toate aparentele – Goe este, cel putin la prima vedere, o loaza: voiajul la Bucuresti cu ocazia sarbatorii nationale de 10 mai reprezinta un fel de stimulent festiv administrat de familie „ca sa nu mai ramâie repetent si anul acesta“. Hazlia formula este recurenta la Caragiale. Dar nu numai ea, ci si categoria de scolari aferenta: lui Nenea Iancu nu prea îi plac premiantii. Faptul tradeaza înca o data usoara aversiune a autorului fata de copii, în general: cu exceptia lui Canuta, aproape toata populatia infantila din momente si schite este privita daca nu cu ostilitate, macar cu rezerva rece. Ar fi fost util ca scriitorul sa precizeze vârsta „tânarului Goe“, asa cum o face cu Ionel Popescu din „Vizita“: evaluarea purtarii, vorbelor si faptelor sale ar fi câstigat în acuratete pentru ca, în chip evident, una este gesticulatia normala a unui copil de 8-9 ani si alta a unuia de 12-13 sau mai mult (chiar daca urmeaza înca, probabil, cursul primar, sa nu uitam ca Goe este de profesie repetent...). Dragalasenia excesiva cu care îl trateaza trioul damelor – mam'mare, mamitica si tanti Mita – l-ar recomanda pentru apartenenta la intervalul minor; costumatia, superioritatea afisata vizavi de dame si de tovarasii de calatorie, precum si faptul ca „nu vrea sa intre în cupeu; vrea sa sada în coridorul vagonului cu barbatii“, dimpotriva.Oricare i-ar fi etatea, este de observat ca Goe manifesta un spirit de independenta si de nealiniere la cutume absolut remarcabil. Sinceritatea frusta a reactiilor sale este, de asemenea, apreciabila. Le da o lectie brutala de filologie vestimentara cucoanelor, îl pune drastic la punct pe un camarad de drum care se considera îndreptatit sa-l dascaleasca din senin, din iarba verde, ajutându-se si de mâini, cere imperativ oprirea trenului fiindca i-a zburat palaria, refuza gestul conformist de a o pupa pe mamitica etc. Daca avem energia intelectuala necesara depasirii granitelor conformiste ale judecatii comune nu putem sa nu întrezarim în toate aceste manifestari iconoclaste semnele distinctive ale unei personalitati de exceptie în devenire. Vazut în context existential, nu didactic, amanuntul cu repetentia nu este de natura sa contrazica în esenta aceasta asertiune pentru ca rezultatele scolare nesatisfacatoare pot avea si alte motivatii decât înzestrarea mentala precara a elevului: de exemplu, refuzul lui de a se încadra într-o structura organizatorica rigida, inertiala, improprie cultivarii libertatii de gândire, dorintei individualizate de instruire, vocatiei de abordare subiectiva, optionala a arealului gnoseologic. Goe este macinat de neastâmpar si de curiozitate în explorarea realitatii înconjuratoare pe care, indiferent la constrângeri, interdictii, tabu-uri, vrea s-o cunoasca cu orice pret. Ba, mai mult decât atât: cu orice risc. Patrunderea în compartimentul „unde nu intra decât o persoana“ ca si tragerea semnalului de alarma pot fi privite ca gesturi initiatice, ca modalitati de provocare a necunoscutului, ca tentative repetate de penetrare a enigmelor lumii, a misterelor vietii. Daca pe Goe îl doare ceva, acela nu e nasul cu care s-a izbit accidental de usa cupeului, ci esecul încercarii de a întelege, recte, faptul ca n-a patruns pâna la capat mecanismul de functionare al semnalului de alarma. Sunt toate sansele ca la întoarcerea de la Bucuresti, episodul opririi trenului sa se repete!Când deceleaza în comportamentul lui Goe dominante faustice, G. Calinescu nu greseste: exagereaza, doar. Însa foarte putin, vorba poetului...