Un ras sanatos de tragic
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura cultura dezbaterii » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Nu e ofertant dramatic fara limite ca Shakespeare. Nu e usor de acrosat în psihologia zilelor noastre ca Ibsen. Dimpotriva, e datat, muzeificat, predat cu tot respectul la orele de estetica sau de istoria teatrului universal. E iluminist din secolul al XVIII-lea. S-a zbatut sa înfiinteze Teatrul National German la Hamburg. (Va aduceti aminte de aromele epocii?) Unul dintre initiatorii comediei burgheze germane. Piesele sale „Miß Sara Sampson“ si „Emilia Galotti“ sunt considerate cele care deschid seria tragediilor burgheze. „Nathan înteleptul“ e prima drama de idei. E limpede, autorul este Gotthold Ephraim Lessing.
Cine a vazut vreodata o piesa de Lessing pusa pe scena? Scrierile sale teoretice („Laocoon“, de exemplu) se studiaza ca Biblia la toate cursurile de estetica. Piesele sale sunt referinte obligatorii pentru orice învatacel la Teatru. Dar pe drumul de aici si pâna la montarea pe sfânta scândura, se asterne praful de patrimoniu gros de un deget. Si, totusi, daca e sa ne luam dupa surse, astazi, în spatiul de limba germana, textele lui Lessing au mult mai multa trecere decât cele ale lui Goethe. La noi, singura tentatie „Lessing“ a suferit-o Radu Alexandru Nica. Rezultatul s-a concretizat în ultima premiera a Teatrului Odeon, „Emilia Galotti“. Acum cincizeci de ani probabil ca un asemenea plot redus la sânge, esentializat si simplificat pâna în maduva (din cinci acte de tragedie reiese un spectacol de o ora) ar fi stârnit o furieeeeeee! Astazi tratarea lejera, light (unde light nu are neaparat de-a face cu enlightment) pare cea mai potrivita cheie de abordare a unei tragedii în care autorul rescrie o istorioara gasita în Tit Liviu, despre Verginia . Ce priza sa ai acum la public cu un personaj principal – tânara de maritat a carui tata o omoara cu mâna lui mai degraba decât s-o lase sa-si piarda onoarea (ecuatie în care, stim bine, onoarea echivaleaza cu virginitatea, punct)? Azi, în post-revolutie sexuala, piesa sufera aceeasi condamnare ca si mai tinerica ei colega, „Desteptarea primaverii“ de Wedekind. În efortul de resuscitare a clasicilor, cum sa speli gravitatea usor ridicola de care se însoteste defilarea oricareia dintre virtutile de Ev Mediu, acum, în XXI? Mai întâi, dai cu buretele peste intentia autorului. Ceea ce regizorul Radu Alexandru Nica si face. Fata de revendicarea onoarei în numele careia tatal o ucide, fiica ia distanta explicita, constienta cam ce sansa înseamna pentru o fata comuna sa fi devenit dintr-odata obiectul pasiunii Printului.
Ce greutate mai are caracterul burghez al tragediei, în care burghez e sinonim cu renuntarea programatica la personaje înalt aristocratice în favoarea celor ce ilustreaza valorile noii burghezii în plina acumulare? Nici una, în afara de cea istorica, raspândind parfumuri familiare, fine, ca vinul vechi pentru connaisseuri. Textul functioneaza ca pretext full-options pentru regizorul Radu Alexandru Nica. Nu mai avem valori internalizate, eroi normali (social, vorbind), dar plini de puritate, care-i dau un ghiont hulpavei si amoralei nobilimi regale fix înspre penumbra istoriei, ci ne plimbam în sus si-n jos pe catwalk în spiritul vremii. Adica al aviditatii de imagine. Comentariul regizoral postmodern la dramaturgia clasica e implicit. Scena imaginata de scenograful Andu Dumitrescu, tapetata cu materiale moderne, plina de luciri si poleiri artificiale, ca si lanul de maci care înconjoara rampa nu conteneste sa semnaleze distanta dintre cele doua epoci. Caci elementul cel mai spectaculos este un catwalk, cu un grad nefiresc de înclinare, deasupra caruia sta scris Spring – Summer 2008, obligând actorii la miscari fortate. Dar cu atât mai expresive. Nimic uimitor în faptul ca atitudinile dramatice si relatiile dintre personaje se exprima preponderent prin miscare, gest, limbaj corporal (miscarea scenica e semnata de Adriana Bârza). Este vesnicul atu din mâneca lui Radu Nica, folosit cu succes si efect în toate spectacolele. Cel prin care regizorul curata genul de teatralitatea de muzeu, pedalând tot timpul pe dinamica. Cel prin care tragedia lui Lessing, „Emilia Galotti“, devine foarte agreabila. Acest „agreabil“ este chiar registrul care descrie cel mai bine montarea de la Odeon. O glumita culturala iscusita. Un digestiv pertinent pentru degustarea unuia dintre clasicii cu cea mai mare influenta în evolutia dramaturgiei germane.
Dincolo de rampa care impune fel si fel de miscari, paradoxal, farmecul spectacolului sta într-un procedeu vechi de când lumea: cuplul comic, Printul si Contele Marinelli. Sa spun ca Marius Stanescu e aproape de fiecare data altfel? Am mai spus-o si nu o data. Te miri cum poate fi atât de perfect tehnic si de perfect proaspat. Sa spun ca talentul sau e urias? Ca spre deosebire de actorii de emploi, pe care-i vezi toata viata în acelasi tip de personaj, Marius Stanescu poate sa joace orice? Si de fiecare data surprinzator? Ca, de exemplu, un venal, un intrigant, un paduche etic, ca în „Emilia Galotti“. Ar fi un loc comun. Nenorocirea e ca toate superlativele în legatura cu Marius Stanescu devin, încet-încet, un loc comun. Si, totusi, felul în care actorul savureaza un personaj de istorie a teatrului, cu costum adecvat, cu intonatii specifice (perfect tehnic, cum spuneam) resuscitându-le ludic, cu un comentariu implicit si o privire blânda, în care înglobeaza toate personajele de gen, desi nu e în nici un moment altceva decât Marinelli, compune gradul maxim de seductie si credibilitate. Iar perechea sa princiara, în interpretarea lui Mihai Smarandache, îl urmeaza cu brio. Tânarul si extrem de talentatul actor, energie în stare pura, frust si bombastic în manifestarea împunsaturilor libidinale, pare o manifestare în sine a vitalitatii. În intentiile autorului, tragedia constituia un comentariu politic sarcastic la adresa arbitrariului si rapacitatii din guvernarea aristocratilor. În resuscitarea oferita de regizor, Printul, hulpav erotic, nimic de zis, este un mix de captivanta timiditate cu tolerabila rapacitate. Momentul în care îsi întâmpina iubita cântând, ca Elvis, „Suspicious Love“ ramâne unul dintre cele mai izbutite si savuroase ale spectacolului. Iubitele, însa, ar fi problema. Cum poate fi interpretata o contesa cu accente si modulatii „de cartier“, cum i se întâmpla Anei Lazar? Si de ce normalitatea dorita de Lessing se traduce doar în inexpresivitate în interpretarea Cristinei Marchisano? Cea care da greutate polului feminin pe scena este Diana Gheorghian, cu o teatralitate de bun gust, bine speculata de regizor. În personaje din paradigma virtutii, Marian Ghenea si Ionut Kivu se remarca prin interpretari curate.
Departe de mine intentia de a semnala o capodopera. Spectacolul de la Odeon nu-si propune nici înaltimi eterate, nici problematizari tragice. În schimb, în limitele intentionate, debordeaza de vioiciune. Imposibil sa nu va lasati prinsi în placerea de a juca a celor doi protagonisti în aceasta tragedie devenita gluma de calitate.