Regina de la Petrosani
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura cultura spectacolului »
Autor: RUXANDRA ANTON
Teatrul Dramatic ,,Ion D. Sîrbu“ din Petrosani si-a deschis stagiunea care tocmai se încheie cu spectacolul „Elisabeta I“ de Paul Foster. Montarea lui Gelu Badea a tintit un spectacol grandios si îndraznet, însa lucrurile s-au subtiat prin unele neglijente care ermetizeaza accesul publicului la adevaratele intentii ale autorului si regizorului, în special, la cursivitatea unei povesti. Fara a fi un spectacol rau, ba chiar cu destule calitati care ar fi putut sa-l aseze în galeria spectacolelor bune, nu atinge acel nivel al viziunii clare, asimilate, conditie principala în obtinerea actului teatral performant. Textul lui Paul Foster este conceput ca o parodie care arunca era elisabetana la marginea slabiciunilor omenesti si desertaciunii însemnelor si actelor puterii, unde actorii ambulanti recompun caricatural idolii impusi de istorie si-i scutura din mers de fastul mult prea gros si sângeros, dar si glorifica personalitatea reginei Angliei, Elisabeta I, care a reusit sa domneasca patruzeci si cinci de ani. Pretextul elisabetan ales de autor pe formula teatru în teatru, întarit cu sonete shakespeariene, bulversat de interferentele dintre actori si personajele reprezentate, fac ca aceasta piesa sa fie una dintre cele mai jucate din lume.
Vrajitoarea Pata Sola si Omul-Reclama fac jocurile acestei lumi magice care este teatrul, iar trupa ca personaj colectiv întareste spusele lor. Pata Sola este cea care dirijeaza orchestra personajelor, ea face oficiul de povestitoare a grozaviilor epocii elisabetane, dar si pe acela de animator care anunta intrarile în scena împreuna cu Omul-Reclama. Diana Báthory debuteaza pe scena de la Petrosani cu acest rol si cu cel al lui Mus, contabilul trupei, atent la toate miscarile din culise, iar prin felul în care se integreaza spectacolului, prin calitatile vocii si ale interpretarii se impune ca o promisiune. Un alt debutant al acestui teatru este Daniel Cerga cu rolurile: Contele de Leicester, Arhiepiscopul Whitgift si Preotul Inchizitiei, carora reuseste sa le dea personalitate distincta, mai important fiind Leicester, omul care-si pastreaza influenta asupra reginei prin acea atitudine ferma, dura, dar si afectuoasa. Mihai Sima, ca si ceilalti actori, joaca mai multe roluri, în primul rând pe cel al lui Filip al II-lea al Spaniei, caruia îi imprima profilul unui personaj la care delicatetea si aroganta sunt ridicole. Caterina, regina Frantei, este interpretata de Irina Bodea destul de onorabil, dar nu cu suficienta consistenta a miscarii sau gestului care sa-i dea maiestuozitatea, precum si expresivitatea (mai ales a vocii) necesare unei regine. Dragos Spahiu aduce prin Burghley acel tip de slujitor devotat care-si poate permite si o oarecare autoritate asupra reginei Elisabeta în situatiile în care-i simte pulsul dispozitiei. Filosofia lui este una cu dus-întors: ,,Când credinta atotstiutoare se îmbina cu stiinta atotcrezatoare, scaparea e una. Sa stii la timp ca nu-i scapare“. Dragos Spahiu joaca si rolul marinarului Adelantado de la curtea lui Filip. Nicolae Vicol are trei roluri: Francis Bacon, Nostradamus si Lazarus Tuker, pentru ultimul facând un portret extrem de bine conturat al evreului camatar care nu se lasa pacalit nici macar de altetele care vin sa-i ceara bani cu împrumut, dovedind ca si-a însusit arta de a refuza într-un mod agreabil. Gheorghe Stoica s-a transpus în cinci personaje: Sir Robert Cecil (fiul lui Burghley, un personaj care stârneste hazul prin felul în care vrea sa ajunga sa cunoasca arta ocârmuirii), Omul-Reclama, Papa Gregorius (admirator al masacrelor), Eruditul (cunoscator al secretelor teatrului) si Martin, alt corabier al lui Filip. Stubbes, cel care opreste reprezentatia si îi alunga pe actori din Shoreditch considerând ca piesa jucata este o ,,erezie, necuviincioasa si indecenta'', este interpretat cu destul aplomb de Nicoleta Niculescu. Însa cea care reuseste sa duca atât grandoarea unei regine cât si slabiciunile ei si care ar fi meritat o formula regizorala mai buna, este Nicoleta Bolca, cea care o interpreteaza pe Elisabeta. Ea traieste tragedia încalcarii propriilor convingeri atunci când este nevoita sa semneze actul condamnarii la moarte a reginei Maria: ,,În sinea-mi eu de mine ma despart“. Convingerile ei sunt demne de denumirea de ,,era elisabetana“ sau epoca de aur: ,,Niciodata sa nu sugrumati razvratirea; întotdeauna înlaturati pricina ei!“, ,, Urasc razboiul dintr-un motiv la mintea oricui. Fiindca razboiul e risipa!“. Nicoleta Bolca reuseste de asemenea sa nu amestece rolul actritei din trupa ambulanta cu cel al reginei, cât si pasajele în care repeta rolul cu cele în care intra în rol.
Sunt elemente care se integreaza atmosferei de teatru în teatru din punct de vedere scenografic: stativele din fundal cu garderoba actorilor, a doua scena si a doua cortina, dar sunt si cele care nu au o motivatie adecvata: baloturile de paie (care pot sugera ideea ca actorii sunt ambulanti si joaca sau dorm în locuri improprii, însa felul în care sunt asezati, câte doi de o parte si de alta a scenei mari, nu
sugereaza nimic), cei sapte pitici care fac subiectul altei povesti, caruciorul de la supermarket în care îi sunt aduse reginei actele la semnat împreuna cu ordinul de executie. Tricourile si pantalonii negri cu buzunare mari si bretele pe care le poarta actorii trupei ambulante îi uniformizeaza si depersonalizeaza, ceea ce nu e o idee rea, tinând cont ca drumul lor catre un personaj înseamna lepadarea de sine de multe ori. Costumele istorice sunt frumoase si respecta linia epocii, cu mici amendamente: rochia Elisabetei nu are crinolina destul de arcuita si pare improvizata, ca si peruca ei, mult prea portocalie si cu aspect de cânepa. Regizoral, sunt si imagini sau semne teatrale care cad bine textului: scena de început, când actorii dupa recitarea unui sonet arunca textele în sala; scena în care consilierii sunt legati cu o panglica rosie de regina lor, Elisabeta; pregatirea flotei de catre Filip si consilierii lui, confectionând barcute din hârtie, jocul cu ele de-a razboiul ca apoi în final sa fie aruncate lânga ladita unde se afla craniul reginei; scena în care Elisabeta actrita se întâlneste cu adevarata regina îmbatrânita; cele doua Marii îmbracate în rosu, care din pacate nu izbutesc sa spuna la unison replicile iar rostirea devine suparatoare; scena, desi hamletiana, în care actrita Elisabeta scoate din ladita craniul reginei, are frumusetea ei data de felul în care un actor poate fi cutremurat de rolul lui modest de a întruchipa personalitati care au disparut (,,Ori, cum as cuteza eu, sarman cap de afis sa ma asemui cu falnicul cap încoronat care, odata, demult, a dat trup si maretie acestui rol de regina?“).
Însa cea mai mare problema a acestui spectacol este amestecul planurilor, când nu se mai stie care-s replicile actorilor si care ale personajelor, atât din cauza jocului nediferentiat al actorilor cât si din cauza costumelor; unii poarta costumele de actori în timp ce altii pe cele de personaje istorice, ceea ce face de neînteles continutul piesei. Accentul sonor pe acordurile grave ale muzicii lui DJ Tiesto devine si mai puternic la final, când actorii se întorc cu spatele pe un singur rând si executa un dans impresionant. Dincolo de toate problemele enuntate, referitoare la rigoarea montarii, tinând cont de jocul actorilor destul de bine legat, de faptul ca exista o fluenta a scenelor, dar si o insuficienta armonizare în replicile rostite de cor, de faptul ca umorul este de buna factura, spectacolul de la Petrosani este o propunere interesanta, este perfectibil si merita vizionat.