Revizuiri

articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03
» cultura cultura literara »
Autor: GEORGE-FLORIAN NEAGOE

Proiectele de a reconsidera literatura româna postbelica par sa se concretizeze tot mai putin. Dezbaterile perseverente din primii ani de dupa 1989 pe tema canonului literar din perioada comunista continua si astazi – vlaguite de tensiunea initiala si de sentimentul ca ierarhia trebuie restructurata –, iar perceptia personala e ca multi dintre cei care se înscriu în aceste discutii o fac dintr-o relaxanta rutina. Revizuirile nu mai sunt o miza a majoritatii criticilor, ci, în buna masura, o tendinta de a mima actiunea.

Eugen Negrici a întreprins în „Iluziile literaturii române“ o reexaminare a unor fatete din productia literara a intervalului 1948-1989 si a altor imagini supralicitate din istoria literaturii române. Cartea se dovedeste o tentativa de dez-iluzionare, în sensul lui desengano, însemnând iesirea din erorile de apreciere a unor personalitati, fapte artistice ori fenomene culturale, care, de multe ori, nu aveau datele necesare sa capete valenta mitica. Se dovedesc viabile consideratiile lui Lucian Boia despre continutul mitului. Nu conteaza daca materialul este adevarat sau fals ori daca este o mixtura între adevarat si fals, ci structurile constante sub care se camufleaza substantele proteice. Iar în imaginarul este posibila orice combinatie. Eugen Negrici nu-si centreaza exclusiv atentia pe identificarea unor constante culturale (asa cum procedeaza Lucian Boia), ci urmareste patru obiective: integrarea structurii într-o serie de omologii, distingerea adevarului de fals, surprinderea procesului mitizarii si gasirea traseelor prin care circula miturile. Unele dintre „complexele literaturii române“ (al culturii periferice, al sincronizarii, al întemeierii) amintite de Mircea Martin în cartea sa din 1981 îi apar lui Eugen Negrici ca factori mitogenetici. Primul este „sentimentul vacuitatii si al frustrarii, indus de complexele identitare legate de nasterea târzie a literaturii culte în sens modern“ (p. 23); al doilea „se traduce prin sentimentul – uneori difuz, alteori concret – al primejdiei prezente ori viitoare, care strajuieste, modeleaza ideologiile literare, tulbura si falsifica piata valorilor“ (p. 23-24).

Istoriografia literara dirijata de mituri 

Eugen Negrici recunoaste ca analizele sale se afla în continuarea celor ale lui Lucian Boia din „Istorie si mit în constiinta româneasca“, ce „alegându-si ca teren de cercetare societatea româneasca din secolele XIX-XX, a urmarit felul cum a contribuit la structurarea fondului istoric popular si la elaborarea discursului istoriografic prezenta miturilor nationale. [...] literatura si institutiile ei s-au aflat în aceeasi perioada – si nu numai – sub înrâurirea unor mituri puternice, uneori aceleasi“ (p. 13). Eugen Negrici vizeaza istoria literara, care nu reprezinta decât o manifestare particulara a ceea ce Lucian Boia catalogheaza drept istorie-discurs, adica „o drastica filtrare a faptelor, ordonarea lor într-un ansamblu coerent, „dramatizarea“ actiunii si învestirea sa un sens bine definit. Istoria reala este un depozit neorânduit si inepuizabil. Din acest depozit, istoricul (sau, în genere, cel care vorbeste despre istorie) alege si orânduieste. Istoricul este un producator neobosit de coerenta si semnificatii. El produce un gen de „fictiune“ cu materiale «adevarate»“.

Ca orice istorie, si cea literara este scrisa ca o regândire a trecutului dinspre prezent: „alegerea faptelor trecutului nu poate face abstractie de prezent, de prezentul care selecteaza si recupereaza, si s-a dovedit ca evaluarea unei opere în termenii contextului ei istoric contemporan este practic imposibila“ (p. 223). Eugen Negrici nu se margineste sa învesteasca cu sens si coeziune sociala arhetipurile si simbolurile mitice din istoriografie, asa cum procedeaza Lucian Boia în „Istorie si mit în constiinta româneasca“ ori în „Pentru o istorie a imaginarului“, ci actioneaza ca un vânator de fantasmagorii si de clisee. Criticul este un demistificator înversunat, exasperat de exagerarile din istoriile noastre literare. El refuza formula istoriei literare ca „istorie de valori“, deoarece „nicio istorie a literaturii nu ar fi posibila fara concesii de ordin axiologic si numai acest soi de complezenta sau indiferenta binevoitoare îi permite sa fie «istorie»“ (p. 223). S-ar parea ca istoria literara nu selecteaza fapte dupa un criteriu ordonator, ci, mai degraba le colecteaza.

O literatura atipica

Raportul criticului cu modul de reconstructie a trecutului literaturii autohtone constituie una dintre problemele esentiale desprinse din carte. În capitolul „Reprezentarea trecutului literar în cercetarile istoriografice“, sunt reprobate istoriile literare evolutive: „în loc sa cream un instrument nou, adaptat unei literaturi interesante tocmai prin netipicitate, ne-am grabit si ne-am straduit sa-i inventam acesteia o procesualitate artistica fara sincope, pe potriva schemelor perceptive si a dialecticii evolutive a celor patru-cinci istorii literare europene familiare elitei culturale autohtone“ (p. 224). Autorul propune o alta modalitate de a întocmi o panorama: „singura solutie care ne ramâne este aceea de a întelege istoria literaturii române ca pe o lupta cu factorii extrinseci ei pentru impunerea autonomiei esteticului si ca pe o înfruntare, de-a lungul timpului a esteticului cu nonesteticul“ (p. 151). Iar acest conflict între beletristica si „ideo-literatura“ (forma de camuflare a ideologiile) s-a declansat din veacul al XIX-lea.   

„Cazul flagrant al «literaturii vechii»“  este clasat printr-o argumentatie seducatoare. Eugen Negrici da senzatia ca observatiile sale sunt evidente, ca sunt împartasite tacit de exegeti, numai ca nevoia de compensare surescita mecanismul fabulator al cercetatorilor. Nu poate exista o literatura din moment ce textele (în manuscris) au avut o circulatie restrânsa si n-au fost „citite la vreme si cunoscute cât de cât de catre un segment receptiv la asemenea valori“ (p. 119). Realitatea unanim cunoscuta – însa cosmetizata din nevoie de normalitate – este ca avem cel mult „4-5 texte beletristice“.

Falsuri patriotice

Merita sa ma opresc la reflectiile autorului despre încercarile de recuperare a unor manifestari culturale ca Renasterea sau Barocul. Lucrarile ce trateaza aceste subiecte devin exemple elocvente de falsuri patriotice, de racordari fortate la cultura Occidentului.

Eugen Negrici respinge racordarea culturii nationale la Renastere si la Baroc. Nu am avut o Renastere din cauza lipsei documentelor, demersul unor cercetatori fiind întemeiat pe o serie „manuscrise dezmembrate, de cópii, transcrieri în slavona, declarate «fond generos de cultura umanista», din care se storc, în beneficiul teoriei, semnificatii înlesnitoare, mici urme de originalitate, atitudini selective, deductii intermediare de fapte nesigure…“ (p. 185-186). Dimpotriva, recurgând la alte exegeze anterioare, criticul atrage atentia ca în „Viiata lumei“ (socotita uneori ca poezie baroca) „absolut toate motivele poemului provin din Eclesiast, din literatura religioasa medievala si din vechii poeti latini, iar spiritul lui este unul eminamente crestin, fara vreun accent individualist“ (Ibidem).

Nici „secolul romantic“ nu  aduce de la început mutatii din punct de vedere literar în mentalul colectiv: „secolul al XIX-lea pare a fi unul al delimitarilor anevoioase, al efortului de creare a unor limbaje specifice. Nu e greu de constatat ca optica medievala este remanenta“ (p. 155). Totusi, râvna sincronizarii
i-a influentat pe comentatori sa vorbeasca de un romantism românesc echivalat cu pasoptismul, având nuante specifice: „clasicism patriotic (!) si militant (!), caruia sufletul romantic – dezmarginit si patetic cum îl stim – i-ar prefera, vezi bine, din
ratiuni de temperament national, calapoadele retoricii“ (p. 153). Medievali în gândire si romantici în simtire! Pornind de la cartea lui Mircea Anghelescu („Preromantismul românesc“), Eugen Negrici crede de cuviinta sa denumim „preromantism“ întreaga manifestare artistica de la 1800 pâna la Eminescu, în virtutea obsesiei sincronizarii si a respectabilitatii: „Si asta în cazul în care ne-am hotarât sa avem totusi, un curent de prestigiu european, macar unul într-un secol“. Parafrazând o sintagma brevetata de Paul Cornea, pare ca exegetii nostri au lustruit „începutul de drum“ cu si mai multa patima decât l-au construit pasoptistii.

Eugen Negrici a sabotat imagini si concepte canonizate din literatura româna, exprimându-si reprosurile furnizate de istorii literare si promovate asiduu prin scoala. Nu-mi ramâne decât sa ma conving sau nu daca multe dintre atitudinile mitice enuntate de autor sunt chiar specific românesti. Observatia finala a criticului mi se pare întemeiata si trebuie luata în considerare: „miturile literare au modelat, direct sau mijlocit, mentalul românesc“
(p. 291). Ceea ce zaresc în subtext e ca literatura si ideologia au avut o colaborare fertila, întrucât factorul politic a pervertit literatura pentru a converti oameni.

---