Sari la conținut

Reabilitarea unui „cretin“ (II)

articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03
» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU


Reaminteam în comentariul de saptamâna trecuta privind editia Anghel Demetriescu, pe care criticul si istoricul literar Alexandru Dobrescu a publicat-o recent la Editura Academiei, ceea ce scria G. Calinescu, în „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“, despre eminescologul avant la lettre, cum îl numeam pe analistul poeziilor lui Eminescu, caruia „divinul“ îi denunta nepriceperea, inadecvarea si chiar impostura, aplicându-i apoi acea eticheta greu de dezlipit: „Judecatile lui Anghel Demetriescu sunt ale unui cretin“. Nu era, cred, o izbucnire umorala, si nicidecum una de moment. Studiul „Mihail Eminescu“ al lui A. Demetriescu figureaza în bibliografia la „Viata lui Eminescu“ a marelui critic – „singura de pâna acum care face din poet si un om în carne si oase“ (C. Stanescu – „Cultura“, nr. 179, p. 2), aparuta în 1932. E de presupus deci ca studiul lui Anghel Demetriescu îl contrariase, ca sa nu spun îl înfuriase pe Calinescu înca din perioada în care „divinul“ se documenta si elabora inegalabila biografie si la fel de inegalabila exegeza pâna astazi – „Opera lui Eminescu“, în mai multe volume. Pare ca, la un moment dat, marele critic scrie anumite pagini din „Viata lui Eminescu“, ca si capitolul din „Istorie...“ din care am citat, având în fata studiul din 1903 al lui Anghel Demetriescu, de care se delimiteaza net, acordându-i, totusi, o prea mare importanta, am spune noi de la „înaltimea“ celor peste 75 de ani care au trecut de la aparitia biografiei. Studiul „Mihail Eminescu“, ce urma sa fie continuat, fiind proiectat ca „o judecata definitiva a procesului eminescianismului“, are într-o oarecare masura, asupra lui Calinescu, un efect catalizator, vizibil nu doar în continutul unor pasaje, dar si în tonul acestora.

Paralele inegale

Sa comparam textele. Dupa ce vorbeste despre boala si moartea Poetului, la 15 iunie 1889, în Institutul „Caritatea“, Anghel Demetriescu îsi încheie amplul studiu cu un portret la creionarea caruia concura deopotriva criticul, teoreticianul si moralistul: „Asa se stinse acest talent nenorocit, care imprima poeziei noastre o directie noua, îmbogati metrica cu forme necunoscute pâna la dânsul, întineri limba veche punând în circulatia literara cuvinte uitate prin cronici si psaltiri, dete limbii poetice o vigoare si o frumusete pe care nimeni n-o întrevazuse pâna la dânsul. Muncit de o trufie enorma, pe care o nutreau succesul si admiratia amicilor sai, îndoctrinat de teorii incoerente, chinuit de neproportia dintre facultatile si aspiratiile sale, el nazui la toate celebritatile si la toate marimile, fara sa poata ajunge decât la reputatia unui poet. Privat de mângâierile ce ofera viata contemplativa, incapabil de a îmbratisa ocupatiile vietii politice, filosof ignorant cum se credea si ziarist de nevoie, prea mândru ca sa coboare la serviciile ce putea face, prea marginit ca sa se înalte pâna unde mândria lui îndemna, prea egoist ca sa-si deschida inima marilor simpatii, osândit, prin firea lui si prin împrejurarile în care fusese aruncat, a lupta fara convingere, a fi ziarist fara a iubi aceasta meserie, a scrie cu patima personala fara motive personale, el fuse gonit din sânul fericirii, al amorului, al puterii si al stiintei. Dar chiar acest complex de calitati superioare si de defecte nevindecabile au facut dintr'însul idolul împrejurul caruia s'a grupat o parte din tinerime. În adevar, sensibilitatea sa delicata, acuta si pe alocurea bolnavicioasa, cultura sa exclusiv germana si prin urmare originala pentru noi, ambitia sa de a întrece pe toti cei dinaintea si dimprejurul lui, i-au faurit un stil unic, aci simplu ca o poezie populara, aci îmbogatit prin citiri întinse, un stil nou si viguros, scânteietor si întunecos, luminos si vag ca o legenda nordica, plamadit în cele din urma cu despret suveran si cu o ura ce-l apropie de Juvenal. Pamfletar în satirile sale extravagante, el vazu în generatia actuala numai greselile si viciile ei, fara sa presimta nimic din adevarata ei marire, si o prigoni cu o furie de canibal; însa poezia lui plina de simtiri tinere si adânci, de imagini originale si de viziuni puternice –, acei nuferi si acele liane, pe care el le-a descoperit întâi; acel murmur ce se rostogoleste peste prund, în care el a gasit isvoare noi de inspiratie; acele flori de cires, de salcâm si de tei, pe lânga care toti treceau fara a le culege – au dat poeziei sale un parfum, un farmec si o frumusete, care îl pun deocamdata pe aceeasi linie cu cei mai mari din poetii nostri“.

La rândul sau, G. Calinescu scrie parca replicându-i lui Anghel Demetriescu, în capitolul „Masca lui Eminescu“: „El (Eminescu – n.mea) avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ. Deoarece nu urmarea un interes propriu, ci unul social,
n-avea însusirea de a alerga repede pe treptele vietii, spre a iesi sus în fruntea scarii, dar era cu atât mai îndârjit si mai muscator în lupta pentru idei. Razvratit, cu o lipsa de prefacatorie ruinatoare pentru om, Eminescu a fost un patriot înflacarat si un denuntator al mizeriei muncitorului rural, industrial si intelectual, îndraznet în numele ideii, sfios si blazat în numele sau. Din aceasta pricina, daca avea umor, era totusi un om lipsit de ironie (...) Si când un graeculus ca I. L. Caragiale, cu linii subtiri si nestatornice de malitie, încerca sa atraga pe poet în jocul alunecator si întortocheat al sofisticii, piciorul sau sufletesc solid se împleticea iritat, obisnuit sa se aseze lat si neted în hora sublima a principiilor. Eminescu cel lipsit de ironie cauta pe Creanga sau pe ardeleni, care, cum stim, se framântau pe loc, neputinciosi în fata iutelii valahe, dar petreceau cu lacrimi de înduiosare în duhul gândurilor grave si religioase“.

De prisos a mai spune care dintre cele doua profiluri este mai credibil. E de observat doar sensul polemic al textului calinescian. În fine, iata si o simetrie de ton. Daca Anghel Demetriescu zice: „Asa se stinse acest talent...“ etc., acordul final, binecunoscut, al „Vietii lui Eminescu“ pare un raspuns în aceeasi cheie: „Astfel se stinse în al optulea lustru de viata cel mai mare poet pe care l-a ivit si-l va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale“.

Cu vorbele lui Al. Piru, e limpede ca de data asta s-a aflat în scena „un compozitor de geniu, Beethoven“, care tocmai si-a încheiat marele concert!

Un erudit fara o mare opera

Revenind la editia ce ne prilejuieste aceste rememorari nu putem decât sa regretam ca Anghel Demetriescu, unul dintre marii eruditi ai epocii lui, comparabil, crede Al. Dobrescu, dar nu numai el, cu Hasdeu si cu Nicolae Iorga, a scris atât de putin, mai mult la insistenta prietenilor, scrisul constituind o îndeletnicire secundara în raport cu celelalte preocupari ale sale. Mort prematur, la numai 57 de ani, el ne-a lasat totusi o serie de eseuri, portrete, „caractere“, studii monografice, unele neterminate, publicate în diverse reviste, ce ilustreaza un remarcabil spirit critic si un comparatist care se misca cu dezinvoltura în istoria, literatura si gândirea europeana. Stilul sau este de o impecabila fluenta, fiecare idee e argumentata riguros, enuntul se sprijina pe fapte, pe documente, pe observatii profunde, pe analiza. Doua dintre portretele antologice sunt cele ale lui Titu Maiorescu (o postfata la un volum consacrat acestuia) si B.P.Hasdeu (un discurs rostit la Capsa, al carui text Al. Dobrescu îl reproduce din „Literatura si arta româna“). „Daca se afla între români un cap bine cumpanit, în care deosebitele facultati intelectuale sa se armonizeze astfel încât una sa nu se desvolte în prejuditiul celeilalte, acest cap este desigur al d-lui Titu Maiorescu“. Asa începe memorabilul portret al lui Maiorescu. El ar fi putut constitui nucleul unei monografii de referinta. Tot  într-un portret este convertita, în ultima instanta, si analiza „Discursurilor parlamentare“ ale lui Maiorescu, text reprodus, de asemenea, din „Literatura si arta româna“. Simptomatic, Anghel Demetriescu remarca, înainte de toate, la mentorul Junimii „eleganta frazei“ si „logica stricta“, apoi, fireste, farmecul elocintei. Relevând însusirile de debatteur ale lui Maiorescu, el scrie: „Discursurile, ca si naratiunile sale istorico-politice, nu sunt numai niste compozitii literare, ci adevarate diagnosticuri, dupa care se poate constata starea de sanatate sau natura si gradul boalei unui personaj sau grup politic. Neaparat, aceste diagnostice nu sunt facute întotdeauna cu linistea si sângele rece al clinicianului, nici cu indiferenta omului deziluzionat, ci cu caldura celui ce crede în triumful binelui si în viitorul patriei sale (...) În curs de aproape treizeci de ani, d-sa a vorbit istorie, a facut istorie, a trait istorie si în cele din urma
s-a hotarât a scrie istorie, cu o independenta de judecata, cu o nepreocupare de amici sau adversari, ca si cum ar fi scris istoria întemeierii principatelor românesti sau domnia lui Matei Basarab“.

Anghel Demetriescu a avut oarecum aceeasi soarta ca a lui E. Lovinescu. A fost doar profesor (si director) de liceu, dar spre deosebire de marele critic, cu o opera capitala privind evolutia literaturii române moderne, s-a bucurat, în penultimul an al vietii sale, de o recunoastere care liderului primei generatii postmaioresciene i-a fost refuzata. A fost ales, cu putin timp înainte de moarte, membru al Academiei Române. Om al scolii, era firesc ca rolul lui Maiorescu, unul imens, fundamental, în domeniul învatamântului, sa-i atraga atentia în mod deosebit. Scriind despre „Discursuri parlamentare“, Demetriescu evoca pledoaria lui Maiorescu în apararea proiectului Legii învatamântului public, în sedinta Parlamentului din 21 ianuarie 1876. La un moment dat, oratorul, vorbind despre necesitatea formarii unei clase de mijloc puternice, ca în tarile dezvoltate (ceea ce si astazi este, în România, un deziderat), spune: „La noi ce s-a întâmplat? La noi a scazut averea boierilor si a crescut averea... cui? Averea taranului? Averea dascalului? Averea comerciantului? Nu. Clasa cea mai favorizata a actualei stari de lucruri, clasa care a prosperat pe scena tarii întregi, clasa a carei avere a crescut într-o proportie surprinzatoare în câtiva ani este clasa avocatilor. (Aplauze prelungite)“. În seama ei pune Maiorescu toata harababura legislativa a vremii care „a ametit poporul“. Legi de import, fara legatura cu realitatea României. Încât, recunoaste Titu Maiorescu, el însusi avocat: „Dupa ce i-am luat (poporului – n.mea) legile vechi si le-am înlocuit cu cele noi si l-am silit sa se adreseze la noi pentru a i le explica, i-am pus si conditii grele de plata pentru aceasta explicare, un bir mestesugit cu care ne-am îmbogatit noi si l-am saracit pe el. Am închis poporul
într-o lada întunecata, l-am lasat fara lumina instructiunii si nu i-am deschis decât o fereastra, care ne convenea noua, si acea fereastra a fost scoalele latinesti si grecesti, care apoi au umplut facultatile de drept si cifra avocatilor si postulantilor de functiuni (Aplauze)“.

Critica „formelor fara fond“ a lui Maiorescu este înspaimântator de actuala! Ne mai lipseste un Titu Maiorescu!