Recomandari de carte
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura cultura literara »
Autor:
***
Victoria Patrascu, Irina Dobrescu, Ziua în care a fugit somnul, Editura Nemi, 2008
Nu vezi prea des o carte pentru copii scrisa de un autor român. Au fost odata ca niciodata doi copii fara astâmpar, un domn mare si gras, îmbracat într-o plapuma si cu maci în par, sora lui cam ciufuta si mama sa, în forma de canapea. Domnul cel gras e Somnul, sora cea dificila e Lenea si femeia-canapea e Odihna. Daca veti privi pozele, veti vedea cum toti trei plutesc pe norisori albi, pe un fundal panoramic, albastru. Lenea e încruntata, tine o telecomanda în mâna si se uita la televizor. Pozele sunt foarte importante, într-o carte pentru copii. Spun o poveste a lor. Cautati detaliile, presarate prin pagina, va veti amuza. Dupa ce Somnul fuge, copiii numara oi, printese si masini. Somnul revine apoi si se lupta cu Oboseala, aruncând cu fragmente din povesti: „Balcâza si lalâie, de ti-era frica sa înnoptezi cu dânsa în casa“. Copiii vor învata si ei câteva lucruri despre Joaca si Somn, dupa care va vor întreba de unde vine citatul. Despre autoare, e greu sa spui ca exista doar una: textul si grafica sunt legate în simbioza, alcatuiesc un tot. Una fara cealalta si-ar pierde farmecul, iar a scrie/a desena o carte pentru copii nu e tocmai piece of cake, malaies în calcaies, smoc de flori la subsiori.
Catalin Sturza
**
Dan Sociu, Urbancolia, Editura Polirom, 2008, 200 p
Volumul de debut al lui N. Steinhardt, intitulat „În genul... tinerilor“, este o colectie de parodii literare dupa Cioran, Noica, Eliade, Geo Bogza, Sasa Pana, Zaharia Stancu s.a. Printre tintele lui Antistihius-Steinhardt se numara si un oarecare Petru Bellu, prozator socialist, cu un best-seller publicat chiar în 1934, „Apararea are cuvântul“; Steinhardt îi dedica lui Bellu un mini-roman intitulat „Suferintele unui tânar proletar sau nevinovatia schiopului, cu o prefata de Panait Istrati“. Iata niste fragmente:
„Asa, schiop si mic, am crescut în acel bordel situat între un abator si un spital (...). De atunci încolo viata mea sexuala a mers într-un ritm rapid. Aveam raporturi zilnice cu femeile din jurul meu, dar mai cu seama cu „Regina“. La cinci ani ajunsesem sa posed toate tainele rafinamentelor sexuale. Femeile se bateau dupa mine. „Schiopule, îmi ziceau ele, ai sex-appeal!“. (...) Aveam opt ani când „Regina“ mi-a spus ca a sosit timpul sa încep sa câstig singur. „Cum?“, am întrebat-o. Era o seara cu luna plina ca o femeie bortoasa, cu mirosuri puhave ce se ridicau din maidane pline cu balarii. Amanta mea mi-a destainuit gândul ei. O ascultam prosteste expunând macabrul plan. Trebuia sa patrund în odaia mamei si sa fur din dulap banii pe care îi strânsese în atâtia ani de lupta si amar. Bine, am zis (...)“.
Romanul de debut al lui Dan Sociu se numeste „Urbancolia“ si a aparut în 2008. Sociu scrie asa: „Voia sa fie salbatica, sa scoata ochii. Voia sa fie respectata în casa, voia sa fie respectata în cartier (...) Se încapatâna sa se joace numai cu baietii, si baietii îi aruncau mingi în fata. Pe când înca mai statea la ei, taica-sau o târa pe maica-sa de par, din sufragerie în hol si înapoi. Se juca numai cu baietii, lânga depozitul de mere, în aburii de alcool, seara se întorcea putin beata acasa, se lovea tot timpul de balustrada blocului. Fura din casa cutite pentru cas, era un joc la care pierdea mereu. Era pedepsita sa manânce pamânt, mesteca pietricele cât voiau ei, uneori se întuneca si ei nu-i spuneau gata, ajunge. Taica-sau înmuia furtunul de la masina de spalat în otet, vecinul cu stomac de cauciuc îsi batea nepotii cu electrozi de sudura. Era grea de cap, nu întelegea decât filmele cu batai...“.
Textul tânarului Dan Sociu seamana cu parodia dupa P. Bellu a junelui Steinhardt; numai ca Sociu se ia în serios. Sigur, adaugati la mahalalele fetide si mizeriile lumii moderne, televiziunea comerciala, blocurile comuniste, revista „Povesti adevarate“, baronii locali, copiii capsunarilor, traficul de minori din Republica Moldova, presupusele închisori secrete ale CIA. Si, cum sa nu, adaugati la senzationalista fresca a mahalalei stilurile si tehnicile postmoderne, autofictiunea, pastisa, citatul, textul care se asaza ca o masca peste lume si care se hraneste din fictiunile sordide sau sublime ale acesteia.
Teoria unei labartari narative în care este apelat, direct, Pascal Bruckner (draga Pascal, cher Pascal) si în care Jakob Böhme, David Cronenberg si Jean Baudrillard sunt înghititi pe post de repere intertextuale (observati eterogenitatea!) este remarcabila, însa, în practica, micutul roman al lui Dan Sociu tot cu parodia lui Steinhardt dupa P. Bellu seamana. Eroul povestii se numeste Dan Sociu, pusti de o mare inocenta/de o deplina indiferenta morala, care devine, fara voie, subiectul unui experiment condus de un stab CIA. Decorul: blocurile, cârciumile si mahalalele Botosaniului.
Oricâte referinte ar enumera Dan Sociu-prozatorul, traumele si perversiunile sexuale, abuzurile, lupta salbatica pentru supravietuire, pe de o parte, conspiratiile si jocul de-a destinele lumii, pe de alta partre, sunt doar clisee cusute cu ata alba. Autofictiunea mimata fara convingere nu leaga bucatile disparate între ele, povestea seamana cu un monstru al lui Frankenstein gata sa-si piarda integritatea la primul pas. Lipsesc rabdarea de chirurg si serul care sa dea viata. Personajele lui Sociu se zbat, sângereaza si urla nu pentru ca sunt disecate de vii, pe o masa rece într-o fabrica parasita, ci pentru ca nu au nimic de transmis.
Catalin Sturza