Literatura si „jungla logica“
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura cultura literara »
Autor: OANA PUGHINEANU
(studiu de caz)
„Uitarea omucida e o lege feminina“. Aceasta pare sa fie „ratiunea“ cu/prin care îsi construieste Hortensia Papadat-Bengescu majoritatea personajelor din nuvele. Ceea ce este deosebit de interesant e faptul ca instrumentul acestei omucideri este oglinda. Manuela din „Femei în fata oglinzei“ poarta tot timpul în buzunar aceasta carte de identitate spectrala, dar numai pentru a o supune unei continue îndoieli metodice. Oglinda o pune în fata unei singularizari care frizeaza absurdul. Vitrina, în schimb, reface conexiunea cu lumea, si, descoperindu-si aruncata imaginea printre atâtea alte lucruri, Manuela simte în mod spontan nevoia unui „loc“, a unui „prag“, a unei „povesti“, dar pentru putin timp, într-un acces de ratacire. Dar povestea este anulata tocmai de reflexie. Reflexia este la Hortensia Papadat-Bengescu un simbol al unei reflectari pentru care distanta fie se doreste prea mica, pentru a ocoli orice alterare, fie ia proportii gigantice, atingând idealul. În primul caz, între obiect si ceea ce îl reflecta distanta e aproape abolita. Reflexia ar putea fi modelul unei reflectari/gândiri fara trecut. Oglinda sau vitrina pot fi legate nu numai de jocurile interpretative care vizeaza identitatea, ci si de obsesia ocolirii macularii tocmai prin refuzul povestii. Gasesc interesanta aceasta goana dupa puritate care nu se mai multumeste cu a refuza lumea, ci prin a refuza povestea despre lume sau a refuza tentatia de a avea propria poveste.
Nimic mai neproustian decât acest refuz, iar pentru cititorul contemporan pare de-a dreptul inexplicabila asocierea pe care critica româneasca a facut-o între cei doi autori. Continuând o argumentatie pe care am expus-o cu alta ocazie, voi spune ca, într-un exercitiu de literatura comparata, între Hortensia Papadat-Bengescu, Virginia Woolf si Proust putem observa grade diferite în care obsesia autoexplicarii (vazuta ca o marca proustiana) îsi face simtita prezenta si la cele doua autoare, dar în grade si cu nuante diferite. Ca instrument de refuz al povestii oglinda pare sa scurtcircuiteze atât cunoasterea cât si iubirea. Totusi, autocunoasterea nu este imposibila, chiar si în aceste conditii de „ariditate“, de excludere a lumii. Ea are loc, ca sa folosim formula lui Noica (în „Trei introduceri la devenirea întru fiinta“), în virtutea faptului ca fiecare organism este un „organism logic“, ca fiecare subiect are o „actiune morfologica“. Pâna si plantele cresc conform planului unui „logos individual“. Femeile în fata oglinzii îsi desfasoara si îsi contempla oarecum egoist acest propriu plan, la care nu vor sa renunte si pe care nu doresc sa-l impurifice nici macar cu vreo sugestie venita din afara. Ele pot fi acuzate pe buna dreptate de nihilism, asa cum a fost descris de Max Steiner: „Proprietarul fortei mele sunt Eu, iar Eu sunt astfel atunci când Ma stiu drept unic. În Unicul acesta, proprietarul însusi se întoarce în Nimicul sau creator, din care s-a nascut. Orice fiinta superioara Mie, fie Dumnezeu sau ideea de Om, îmi slabeste sentimentul unicitatii mele si paleste abia în fata soarelui acestei constiinte“. Femeile în fata oglinzii sau femeile între ele sunt ostile la lume pentru ca întrevad în ea o „jungla de organisme logice“, în care fiecare are dreptate si nimanui nu i se poate contesta nu atât dreptul la existenta, cât existenta însasi. Autonomia imaculata visata de aceste femei este o „lupta pentru supravietuirea“ propriului logos individual. Daca Hortensia Papadat-Bengescu a fost încadrata în seria autorilor care fac „analiza psihologica“ e tocmai pentru ca a analiza înseamna si a desprinde, a exfolia strat cu strat „întrepatrunderile“ cu logosurile celorlalti pentru a ajunge în posesia unui „suflet frumos“.
Tehnica Virginiei Woolf este însa diferita. Chiar daca vizeaza aceeasi jungla a logosului lumii, ea nu o descrie prin crearea de tipuri angajate în lupta pentru supravietuire, ci o strabate oarecum de dinauntru. Ea numeste aceasta tehnica crearea de „tuneluri“ subterane, tuneluri care vor ajunge sa comunice în final între ele. Sau, prin cuvintele lui Bernard din „Valurile“, e vorba de o „lume vazuta fara mine“. Ceea ce e important în „Mrs. Dalloway“ sau în „Spre far“ nu e atât puritatea fiecarui logos, sau straduinta lui de a o atinge, cât incontrolabila fuziune dintre ele. E motivul pentru care „ceata“ si „orasul“ aceste soiuri de melting pot-uri, devin laitmotive în romanele ei (cele doua motive se regasesc si în ciclul Hallipa, legate de trairile lui Mini, personajul „colportor“). Mini, este un punct nodal în/prin care „tunelurile“ individualitatilor restului personajelor îsi dau întâlnire. La Virginia Woolf, naratiunea în sine devine acest punct nodal „impersonal“. Tocmai de aceea, nu numai ca nu se simte nevoia unui personaj „colportor“, ci chiar restul pot fi abandonate la jumatatea romanului, asa cum se întâmpla în „Spre far“.
Daca la Hortensia Papadat-Bengescu (în nuvele) personajele refuza sa primeasca o poveste pentru a nu si-o altera pe a lor, la Virgina Woolf întrepatrunderile dintr-un câmp logic si energetic sunt imposibil de controlat. Prozatoarea se concentreaza pe ceea ce as numi o „infinitate a prezentului“: în clipa fiecaruia se întretaie simultan clipele celorlalti, la fel cum în cuvintele fiecaruia se întretaie întelesurile altora. Joyce vorbea de „cuvinte în fermentatie“. Parafrazându-l, am putea spune ca Virgina Woolf descrie „fiinte în fermentatie“. Mai degraba decât de cunoasterea-ordonare proustiana, la cele doua autoare e vorba de o largire a constiintei prin perceperea simultana a mai multor organisme logice si a „demoniei“ lor. James Hafley spunea pe buna dreptate despre despre „Mrs Dalloway“: „sVirginia Woolft used a single day as a unity to show that there is no such thing as a single day“. Ciclul Hallipa, prin ceea ce s-a numit de catre critica „trecerea în faza obiectiva“, nu face decât sa treaca de la monologul unui logos la urmarirea ciocnirii dintre mai multe organisme logice.
Ceea ce le uneste însa pe cele doua autoare despartindu-le în mod fundamental de Proust este o sensibilitate acuta fata de faptul ca „noi doar participam la fiinta integrala, care, în realitate, umple un volum cu mult mai cuprinzator decât acela în care suntem obisnuiti a ne recunoaste identitatea“ (Edgar Papu, „Fluviul constiintei“ si „partea nevazuta“ în „Secolul 20“, an 1966, nr. 2, p. 91). Declinul metanaratiunilor si al epicii în general e o forma a deznadejdii în fata acestui apeiron numit viata, caruia îi suntem indiferenti, desi ne sustine. Intriga avea nu numai rolul de a ordona, ci si de a termina, si nu în orice fel, ci sub forma unui telos, a unei finalitati. Ea facea fata nu doar haosului, cât imensitatii lui inimaginabile si incontrolabile. Finalitatea nu este, pâna la urma, decât camuflarea fricii fata de final, sfârsit, moarte. Acordând un rost, o „vocatie“ literaturii, Proust o înscrie în seria mai vechilor exercitii de pregatire în fata mortii, caci iesirea în „dimensiunea extratemporala“ face ca nelinistile în privinta ei sa înceteze. Ceea ce e important e ca „ceasul adevarului sa sune înaintea ceasului mortii!“. Or, la Virginia Woolf, ca si la Hortensia Papadat-Bengescu, ceasul adevarului nu poate sa bata deoarece este inepuizabil. Am putea spune, de fapt, ca bate într-un mod inepuizabil. În faptul ca la prozatoare e „adevarat ceea ce apare“ (ordinea si haosul nereprezentând decât doua modalitati de disparitie) descoperim cauza pentru care desi povestea a murit, povestirea/naratiunea/textul pot continua chiar si fara personaje asa cum se întâmpla în „Spre far“. Cred ca un motiv precum cel al întunericului simbolizeaza în mod cât se poate de neproustian perpetuarea povestirii în afara subiectului, sugerând întreaga forta terifianta, dar si regeneranta a cuvintelor care traiesc în afara „adevarului“ si a „identitatii“: „Si astfel, cu toate lampile stinse, cu luna pierita si cu ploaia subtire care batea pe acoperis, totul fu înecat într-un potop de o imensa întunecime. Parea ca nimic nu va putea supravietui acestui val, acestei navale de întuneric, care, infiltrându-se pe gaura cheii si prin crapaturi, se furisa dupa jaluzele, se strecura în odaile de dormit, înghitea aici un lavoar si o cana, acolo un vas cu dalii rosii si galbene, dincolo muchiile ascutite si conturul masiv al unui scrin. Dar nu dizolva numai mobila; cu greu ai fi putu deslusi ceva dintr-un trup sau dintr-un spirit care sa te îndreptateasca sa afirmi „Ãsta e el“ sau «Asta e ea»“. Uneori se înalta câte o mâna, gata parca sa apuce sau poate sa previna, ori se auzea un geamat, sau cineva râdea tare, ca si cum ar fi împartasit o gluma cu neantul“.
La prozatoarea româna gasim o ciudata inversiune: lumina joaca rolul întunericului, îi preia caracteristicile de compactitate si opacitate. Refamiliarizarea lumii care e motorul operei lui Proust înseamna sfârsitul, atât al povestii cât si al povestirii pentru Hortensia Papadat-Bengescu: „O lumina searbada, cenusie, care la noua ca si la sase dimineata fusese aceeasi, care avea sa fie aceeasi toata ziua. Nu era nici ceata care împodobeste uneori aerul iarna, nici înnoratul igrasios al unor zile închise, nici acel cenusiu înghetat prevestitor de zapada. Era un alt fel, care te facea sa te gândesti la locuri unde lumina ar fi cernuta numai din lumina, învârtind ceasuri unicolore, în care ziua si noapte nu ar taia cu prefacerea lor neîncetata timpul posomorât si inform, nici nu ar lega viata oamenilor cu cele doua balante pe monotonul vapor fara destinatie al timpului, nici sufletul oamenilor nu l-ar colora din umbre si lumini, în incolorul existentei. O zi ca un mormânt nesubteran“. Nu numai ca timpul nu devine un principium indivituationis, dar prin el lumea se reduce la o forma inanimata, mumificata. La sfârsitul nuvelei, Manuela devine o fiinta invizibila: „Era în ziua aceea o lumina mare, deopotriva, fara soare, fara umbre, stearpa ca aerul boltilor uscate, careia i se zice sepulcrala - cavoul e cuprinsul si cadavrul e viata mumificata într-însul.“