Calinescu si De Sanctis

articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03
» cultura cultura literara »
Autor: ANDREI TERIAN

Cu toate ca asocierea istoriilor literare scrise de Calinescu si De Sanctis a devenit unul din locurile comune ale criticii noastre, comparatiile între cei doi s-au multumit, de regula, sa consemneze exemplaritatea fiecaruia în perimetrul propriei literaturi. Faptul e cu atât mai curios cu cât criticul italian e o prezenta constanta în scrierile lui Calinescu: autorul „Principiilor de estetica“ îl citeaza pe De Sanctis înca din 1927 si se va referi la el pâna la sfârsitul vietii.

Fetele etnocentrismului

Ce-i drept, frecventa acestor trimiteri se explica, în parte, prin ratiuni pur didactice: în perioada în care Calinescu îsi desavârseste ucenicia intelectuala, De Sanctis – editat si sustinut de prestigiul unui Benedetto Croce – era deja recunoscut ca principala autoritate în istoria literaturii italiene. Însa nu e mai putin adevarat ca marele critic ottocentist a constituit unul din modelele de baza ale „Istoriei...“ calinesciene. Într-un anume sens, o asemenea întâlnire era inevitabila si ea se explica printr-o serie de atitudini comune, dar si printr-un context sociopolitic similar: ca si De Sanctis, Calinescu îsi scrie istoria literara într-un moment de cumpana pentru destinul poporului sau. Primul volum din „Storia della literatura italiana“ (2 vol., 1870-1871) – pe care René Wellek o considera cea mai frumoasa istorie literara din toate timpurile – apare chiar în anul încheierii Risorgimento-ului, pe când „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent“ vede lumina zilei la un an dupa ce teritoriul României fusese redus la jumatate ca urmare a rapturilor teritoriale din vara anului 1940. Prin urmare, De Sanctis scrie despre/pentru un popor unificat, dar lipsit de o constiinta nationala puternica, pe când Calinescu scrie despre/pentru un popor cu o constiinta relativ unitara, dar împartit în mai multe state. În ambele cazuri, sarcina patriotica a discursului si-a lasat amprenta asupra redactarii finale, în sensul consolidarii sentimentului identitar. De altfel, ambele lucrari au o miza etnocentrica declarata. Daca prefata istoriei lui Calinescu se deschide cu concluzia anticipata a lui Miron Costin („Nasc si la Moldova oameni!“), De Sanctis îl invoca în finalul cartii sale pe Leopardi („sa ne cercetam inima noastra proprie“) si îsi încheie istoria cu un apel patetic adresat contemporanilor: „Traim mult din trecutul nostru si din munca celorlalti. Nu avem o viata a noastra si o munca a noastra. Iar laudele noastre lasa sa se întrevada constiinta inferioritatii noastre. Marea opera a secolului al XIX-lea a ajuns la capatul ei. Asistam la o noua fermentare a ideilor, anuntatoare a unor forme noi. Vedem cum din substanta secolului nostru se schiteaza secolul cel nou. De data asta sa nu mai fim cei din urma, sa nu mai fim pe ultimele locuri.“ Cu toate ca cele doua discursuri par diametral opuse, ele provin, în fond, din aceeasi sursa: complexul de inferioritate fata de marile literaturi europene. Ce-i drept, strategiile difera aparent: finalul „Istoriei“ lui De Sanctis pare un dus rece, pe când „Istoria...“ lui Calinescu trece drept o forma subtila de automistificare. Însa, în realitate, ambele istorii vizeaza acelasi scop si fiecare dintre cei doi a experimentat si strategia complementara: De Sanctis, prin „Lectiile asupra lui Manzoni“ (1872-1873), în care se va grabi sa vada începutul regenerarii spiritului italian; Calinescu, prin severa dare de seama asupra starii literaturii române din „Sensul clasicismului“ (1946).

Organicism si reactualizare

Ca urmare a finalitatii etnocentrice, atât De Sanctis, cât si Calinescu îsi vor concepe istoriile literare ca pe o istorie a specificului (sau a „spiritului“) propriului popor. Mai întâi, ambii adopta o diviziune empirica a materiei, una mai putin interesata de curente sau scoli, cât de rolul personalitatilor providentiale. Ca si „Istoria“ lui Calinescu, aceea a lui De Sanctis refuza sa adopte un principiu ferm de organizare, operând cu un eclectism debordant. Astfel, în cele 20 de capitole ale „Istoriei literaturii italiene“ („Sicilienii“; „Toscanii“; „Lirica lui Dante“; „Proza“; „Misterele si Viziunile“; „Il Trecento“; „Divina Comedie“; „Cantonierul“; „Decameronul“; „Ultimul trecentist“; „Stantele“; „Il Cinquecento“; „Orlando furioso“; „Maccaronea“; „Machiavelli“; „Pietro Aretino“; „Torquato Tasso“; „Marino“; „Stiinta noua“; „Literatura noua“) se intersecteaza criterii geografice, cronologice, generice si individuale. Totodata, ambii critici acorda o importanta deosebita provinciilor, încercând sa puncteze rolul fiecareia la configurarea „spiritului“ etnic (la Calinescu, e vorba de concurenta între ardeleni, moldoveni si munteni, la De Sanctis – de eternul dialog polemic între Nord si Sud). În al treilea rând, ambii autori încearca sa demonstreze omogenitatea temporala, caracterul organic al dezvoltarii propriei literaturi. În acest sens, merita notat ca celebrul principiu al „reactualizarii“ (sau al lecturii inverse), teoretizat de istoriografia antipozitivista la începutul secolului XX si utilizat pe scara larga de Calinescu însusi, apare deja într-o forma incipienta chiar în „Istoria“ lui De Sanctis. Astfel, potrivit criticului italian, la poetii sicilieni „cei mai simpli si primitivi gasesti fragmente de o culoare si o melodie care te fac sa-l presimti pe Petrarca“; „Ierusalimurile“ lui Tasso constituie o „presimtire a unei poezii noi, o schema care va prinde odata substanta si culoarea vietii si, însufletita dinauntru, se va chema atunci „Logodnicii“„; în capodopera dantesca „traieste, închisa în sine, noduroasa si înca grea de taine, lumea care, supusa analizei, umanizata si înfaptuita, se cheama astazi literatura moderna“ s.a.m.d.

Fondul fara forme

În fine, ca si De Sanctis, Calinescu îsi proiecteaza istoria literara ca pe o „Romanta“ (în sensul lui Hayden White), ca pe o lupta triumfatoare a „fondului“ autohton împotriva „formelor“ venite din afara. E drept ca la De Sanctis, asa cum am vazut, exista numeroase elemente de „Tragedie“, marcate prin tatonari si regresiuni. Însa scenariul de ansamblu ramâne acelasi, subordonându-se unui happy-end „real“ (Calinescu) ori doar prezumat (De Sanctis). Nu întâmplator Calinescu va contesta sau doar va minimaliza în „Istoria“ sa importanta influentelor straine, afirmând ritos, în prefata sintezei din 1941, ca, „oricât ar tine seama de univers, o adevarata critica îsi stabileste scara de valori în cuprinsul literaturii sale“. Mai interesant este însa ca „Romanta“ lui Calinescu se sprijina pe o atitudine antiformalista care nu e exclus sa fi fost inspirata de perspectiva similara a lui De Sanctis. Ce-i drept, o asemenea analogie poate parea fantasmagorica, mai ales având în vedere faptul ca pentru criticul italian arta era, prin excelenta, „forma“. Însa o asemenea reductie e înselatoare, de vreme ce De Sanctis întelegea, de fapt, prin „forma“, continutul intern al operei de arta, cum a si lamurit-o într-o nota celebra din „Settembrini si criticii sai“ (1869) (i) . Prin urmare, „forma“ lui De Sanctis nu trebuie confundata cu continutul „abstract“, „real“, extern, anterior al operei de arta (dimpotriva, e probabil ca unul din impulsurile disocierii pe care Calinescu o va face, în „Tehnica criticii si a istoriei literare“, între „materie“ si continut“ sa fi venit chiar din aceasta directie), tot asa cum ea trebuie disociata înca si mai categoric de „expresia asemanatoare folosita de catre retori pentru a marca aparentele ei cele mai grosolane“ („Materialul romanului „Logodnicii“„). Din contra, De Sanctis nu va obosi sa vitupereze, asemenea lui Calinescu mai târziu, împotriva „palavragiilor, a frazeologilor, a lacuitorilor, care-si scuipa plamânii tot repetând ca în poezie forma este totul, iar continutul nu are nicio valoare“ („Forma petrarchesca“). De altfel, cultul formei în sine produce unul din cele mai nocive fenomene literare: „maniera“ – simptom de facilitate, pe care De Sanctis îl va combate constant, chiar si atunci când îl va întâlni la mari scriitori precum Petrarca sau Dante însusi: „Spiritul cu ideile lui preconcepute este limitat si produce „maniera“ care-ti pune înaintea ochilor nu lucrul vazut, ci modul de a-l privi, viziunea: si de aceea sunt usor de imitat poetii subiectivi la care domina maniera, ca Petrarca, Tasso, Marino si altii asemanatori. Dimpotriva, este de neimitat Ariosto, care nu are maniera, pentru ca se uita cu totul pe sine si se cufunda în lucruri, si nu are un mod de a privi al lui propriu si personal.“ („Istoria literaturii italiene“) Prin urmare, idealul lui De Sanctis este disparitia autorului în textul sau prin deplina fuziune a formei si a continutului: „Adevarul este ca în Poezie nu exista propriu-zis nici continut, nici forma, si ca, la fel ca în natura, ele se confunda între ele. Marele poet este cel care ucide forma, asa încât aceasta se identifica cu continutul. Forma este oglinda care-ti îngaduie sa treci imediat la imagine, fara sa-ti dai seama ca la mijloc se afla sticla.“ („Forma petrarchesca“)

În chip surprinzator, imaginea „sticlei“ la care recurge De Sanctis pentru a demonstra perfecta unitate dintre forma si fond rimeaza cu imaginea „cristalului“, de care Calinescu se va folosi în „Opera lui Mihai Eminescu“ pentru a ilustra acelasi fenomen: în ambele reprezentari întâlnim o prefigurare ori un ecou al monismului croceean. Însa asta însemna ca de aici încolo G. Calinescu graviteaza deja pe o alta orbita.



(fragment din volumul „A cincea esenta. Sistemul critic calinescian“)

---