Calinescianismul de Ardeal
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Nici ardelenii nu mai sunt ardeleni. Nici macar cei din tagma de critica si istorie literara. Noua scoala de Ardeal, de la Perian la Terian, a trecut pe fata la calinescianism, exersând mai degraba talent si verva decât virtuti date ca strabune pe meleag, dar desconsiderate ca pozitivism doi pasi mai încolo; sau considerate, cu condescendenta, ca atribute eminente ale unei minti de simplu gospodar cultural.
Schizofrenia critic-istoricÎn aparenta aceasta calinescianizare nu s-ar potrivi cu Gheorghe Perian, care-si începe fiecare studiu sau articol cu o litanie pozitivista de cea mai calificata speta. Si face asta sistematic, nu numai în ultima sa carte („Dezlegarea la carti“, Editura Limes, Cluj, 2006), ci si în cele de dinainte, dovedind ca-i vorba de ceva metoda, nu doar de un tic (asta în caz ca ticurile nu reprezinta metoda în chip suprem). Dar tocmai! Pozitivismul lui Perian e prea ostentativ ca sa nu fie un truc, o fumigena aruncata în deschidere numai pentru ca histrionul sa se poata pregati la adapost. El e un pozitivism în sine, dus la extrema (iar extrema e întotdeauna o caricatura), anume pentru a-l dovedi ca pura gratuitate. Perian începe de fiecare data cu o parada de observatii strict pozitiviste, spunându-ne când si din ce motive si-a scris autorul anume poezii, unde si de câte ori au aparut, în reviste si volume, ce s-a schimbat între prima si ultima varianta, cum a disparut si reaparut cutare virgula, cum s-au rearanjat poemele în sumar etc. etc. Lucruri fara îndoiala adevarate si cu care Perian ar vrea, parca, sa se înscrie în scoala lui Iosif Pervain (unde l-a si înscris – abuziv, fireste – Stefan Borbély). Ar urma, desigur, sa intram cu asta în asa-numitul „laborator al creatiei“, sa vedem ce efecte a provocat mutarea virgulei, ce consecinte a avut ea asupra viziunii sau semnificatiei, ce mutatii s-au produs în procesul de creativitate si ce anume decantari de acolo au provocat schimbarile. Nici vorba, însa, de intrat în secretele interioare (nu pe aici, în orice caz) ale operei si autorului; Perian consemneaza schimbarile într-un simplu inventar scrupulos: „Foarte rar se întâmpla ca textele sa fie reluate în volum cu aceeasi forma pe care o avusesera în reviste; de obicei Iosif opereaza modificari-unele însemnate-care pot afecta nu numai structura strofelor, dar si întregul poeziei respective („Haiducul“, de pilda, va fi desfacuta în doua parti, jumatatile dând nastere la poezii de sine statatoare, asezate în volum una dupa cealalta). Variantele din reviste, semnate fie cu numele adevarat fie cu pseudonimul M. Patru, au uneori alte titluri decât formele definitive (celebra „Doina“ se intitula, de exemplu, „Noapte“, în „Convorbiri literare“, unde a aparut pentru prima data, în 1900)“ (p. 66). Acestea sunt peripetiile (editoriale, dar si creative) ale operei, consemnate cu migala, dar la ce folosesc ele nu mai e treaba lui Perian; sau, oricum, nu ne spune. Treaba lui e sa le treaca la inventar. Nu încape vorba ca atâta truda promite a trata mai apoi opera ca procesualitate, dar cum Perian e, de fapt, un formalist, el o trateaza ca stricta finalitate. Tot exercitiul de documentare pare a fi facut în folosul urmasilor si al istoriei literare factuale (si al îngrijitorilor de editii critice, specie de care Perian nu stie ca a disparut). Caci Perian, de la fisele astea migaloase, sare direct în interpretarea cu verva, ca si cum tot pozitivismul n-ar fi fost altceva decât o prajina de avânt: „Reusita poetului este de a mentine si în versurile erotice un sentiment de sfintenie si o atitudine cucernica, trecând iubirea printr-un ritual de purificare si dând cuvintelor accente si limpezimi de rugaciune. Niciodata în acest volum (e vorba de volumul de debut al lui Camil Baltazar, n.n.) simturile nu se aprind, niciodata instinctele nu intra în dezordine, caci poetul acesta iubeste fara senzualitate, iubeste dureros si pur, ca si când s-ar afla în tovarasia unui seraf si i s-ar deschide lui însusi din umeri o pereche de aripi luminoase“ (p. 43). Cum calinescianismul ortodox pretinde o schita a „universului poetic“, rezolvata cel mai adesea printr-o naratiune de poeme, si Perian povesteste destule poeme, de parca s-ar adresa unor oameni ce n-au de gând sa le citeasca si le suplineste el efortul; interpretarea e, în astfel de cazuri, ca la toti calinescienii, stricta tautologie si ea nu trebuie luata decât ca proba de verva scripturala: „Figura poetului e reprezentata aici (în „Romanta noului venit“ a lui Minulescu, n.n.) de un strain coborât parca din mitologia greaca, având sandale în picioare si o toga albastra pe umeri, daruita de însusi Apollo. Strainul bate la portile ferecate ale unei cetati, sperând sa i se deschida si sa fie primit înauntru, poate chiar sa fie întâmpinat cu foi de laur“ etc. (p. 24). Rezumatul nu e, totusi, niciodata inocent, caci el introduce o discreta nota caricaturala, insinuând distanta critica. Dar cele doua discursuri ale lui Perian, cel pozitivist, factual, si cel euforic, interpretativ, nu se lipesc într-o metoda functionala; ele ramân autonome, ca si cum ar fi vorba de doi exegeti. Nicoleta Salcudeanu îl vede pe Perian (în „Cultura“, nr.
87/ 2007) practicând „un rigorism transilvan acribios“, numai ca „unul sugubat si zbanghiu“. Cum rigorismul nu foloseste decât la simpla lui exhibitie, fiind totalmente gratuit, e mai probabil ca si el se trage tot din joaca de tip calinescian a discursurilor. Nu-i placea oare si lui Calinescu sa faca pe pozitivistul atroce?! Si tot la modul strict demonstrativ. Probabil ca Perian e si el un homo duplex. Atâta doar ca la el duplicitatea e rupta între istoricul si criticul literar, doi oameni total diferiti ca metoda si scriitura. Concepte si precepte„Dezlegarea...“ nu-i o carte unitara din nici un punct de vedere; e mai degraba o carte de lichidare a sertarului, cuprinzând deopotriva recenzii si studii mai temeinice – sau chiar temeinice – si întinzându-se de la traditionalisti la postmodernisti, dar fara cine stie ce criterii (afara de criteriul „asta a ramas pe dinafara celorlalte carti“) si amestecând poeti, prozatori, critici din toate sectoarele temporale. Cu toate astea (care nu sunt ascunse), cele trei capitole ale cartii – dedicate unor aspecte ale modernismului, traditionalismului si postmodernismului – se leaga într-un proiect coerent cu celelalte carti ale lui Perian, reprezentând un fel de fire trase de acolo (sau
într-acolo).Perian e un interpret mereu atent la context, inclusiv la cel biografic, de la care si scoate adesea unele „explicatii“. Acestea i se par câteodata în regula, dar altadata îi rezulta cam paradoxale. Cum îi rezulta, de pilda, „poezia fericirii“ a lui D. Anghel, om, altminteri, nefericit: „I-a fost dat, asadar – subliniaza Perian –, unui scriitor profund nefericit sa creeze, în mod compensativ, o întreaga literatura a fericirii“ (p. 14). În literatura acesta nu e însa un caz prea aparte; fie din motive „compensatorii“ (de regula numai presupuse), fie din ratiuni ce tin de ontologia ca atare a literarului, scriitorii dau, cum se zice, „expresie fericita“ nefericirii, iar expresia nu poate ramâne fara urmari asupra „substantei“ (chiar si în cazul în care admitem ca e altceva, ceea ce nu e deloc obligatoriu altfel decât didactic). Printre altele, chiar si fara motive de compensatie psihologica, literatura face asta de la sine: ea fericeste nefericirea. Iar la Anghel n-avem ce face decât sa admitem ca poetul a fost fericit pe cât a fost omul de nefericit. Tot cam în neregula i se pare lui Perian si modul în care se pornesc la Anghel reveriile: „Reveria se declanseaza de obicei involuntar si oarecum accidental“ (idem). Rezon! Cel putin daca-l credem pe specialistul în reverii (adica pe Bachelard), care ne demonstreaza în atâtea carti tocmai faptul ca reveria e spontana, ca e lucrare a spontaneitatii (si imaginative). Si nu vad de ce nu l-am crede, chiar daca vor fi fiind si reverii induse ori de-a dreptul programate. Ale lui Anghel nu se opun însa tratatului.În general, însa, lui Perian nu-i plac scriitorii lineari si, daca nu exista de la sine, le induce el conflicte interioare, deschizând câte o ferestruica spre critica de informatie psihanalista. Nu-i vorba ca Perian ar face psihanaliza (caci nu face), dar el intra atât de adânc în sufletul omului încât mai ca face. Iata, bunaoara, la St. O. Iosif, cum caracterele operei tradeaza caracterele sufletului: „Tradând o fragilitate interioara, naivitatea, infantilismul si feericul sunt categorii ale poeziei iosifiene ce ne conduc, în ultima instanta, la ideea de neputinta si de retragere dureroasa în fata vietii“ (p. 68). Pe aceasta linie inductiva, poemele haiducesti ne-ar conduce, dimpotriva, la ideea de putinta si de agresivitate fata cu viata. N-ajungem însa acolo pentru ca haiducismul lui Iosif nu e decât o prelungire a nostalgiei dupa propria copilarie – compensatie, cum ar veni, cu basme. Explicatia dintr-o parte nu merge si în cealalta (ca sa
n-o contrazica poate; dar si mai sigur e ca ea nu merge în amândoua partile pentru ca Perian are la îndemâna o explicatie biografic-psihologica: „sufletul de copil“ al poetului, vazut de Sextil Puscariu. Marturia bate aici principiul, dar pune în valoare alt principiu, cel potrivit caruia „însemnarile de ordin biografic“ pot avea „implicatii [...] mai adânci“, care „pot fi urmarite în articulatiile cele mai fine si mai subtile ale poeziilor“, p. 67). Daca
s-ar tine de acest principiu Perian ar deveni ultimul critic psihologist si biografist si ar da acoperire pozitivismului cu care se lanseaza atât de provocator. Fireste, însa, ca nu se tine, stiind el bine ca nimic nu-i mai fantezist decât biografia.