Revista presei internationale

articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03
» cultura cultura internationala »
Autor:

Times Literarry Supplement

Invazia din Italia si consecintele acesteia: a meritat?

Invazia Italiei a fost, în cel de-al Doilea Razboi Mondial, o diversiune a Aliatilor, un sir de lungi si dificile batalii într-un teatru secundar de operatiuni, deschis pentru a bloca o parte din efectivele germanilor înaintea debarcarii în Normandia. Diversiunea a însemnat, totusi, 300.000 de vieti omenesti pierdute în tabara aliatilor, peste 500.000 în tabara germanilor si peste un milion de victime printre civilii italieni.

Doua carti aparute în acest an, una („The Day of the Battle“) sub semnatura unui american, Rick Atkinson, cealalta („Italy's Sorrow“) scrisa de un britanic, James Holland, urmaresc evenimentele si consecintele luptelor din italia, între 1943 si 1945. Atkinson se opreste la caderea Romei, în iunie 1944, punct din care porneste cartea lui Holland. Michael Howard prezinta, comparativ, cele doua carti în numarul din 25 iunie 2008 al „Times Literrary Supplement“, pornind de la întrebarea: chiar a meritat?

„În privinta unui aspect al campaniei aliate ambii autori sunt complet de acord: relatiile extrem de proaste care existau între înaltele comandamente ale englezilor si americanilor. Generalii britanici si americani erau picati de pe planete diferite. În afara de primadona Bernard Montgomery, ale carui realizari, atât în Sicilia cât si în Italia, au fost, în cel mai bun caz, mediocre, si de fermecatorul si cumpatatul Harold Alexander, ale carui înzestrari, la fel ca acelea ale lui Dwight D. Eisenhower, erau mai degraba diplomatice decât militarie, sgeneraliit erau profesionisti competenti, însa lipsiti de personalitate, rezervati în privinta vietii personale si grijulii fata de vietile soldatilor lor. Atitudinea sbritanicilort fata de colegii lor americani a fost rezumata în mod expresiv de Alexander, care si-a descris aliatii drept „soldati care nu sunt profesionisti – nu asa cum întelegem noi asta“.

E un comentariu revelator. De fapt, Academia West Point  a creeat, probabil, cei mai buni soldati profesionisti din afara Germaniei. Însa acestia erau mai mult decât atât. Erau razboinici. Erau ucigasi, si se mândreau cu asta. Si fusesera programati cu o antipatie fata de omologii lor britanici pe care-i considerau insipizi, prea îngaduitori cu ei însisi si mult prea refractari la ideea de pierderi de vieti omenesti. Nimanui nu i se potrivea aceasta caracterizare mai bine decât comandantului Armatei a Cincea anglo-americane, generalul Mark Clark, al carui egocentrism vulgar a facut ca antipatia sa fie împartasita, din toata inima, de catre colegii sai britanici. Atât de intens era conflictul încât Clark a încalcat, în mod ostentativ, ordinele superiorului sau englez Alexander pentru a fi sigur ca ocuparea Romei va fi un succes suta la suta american; câteva luni mai târziu, Alexander a aruncat la cos planurile unei strapungeri comune a Apeninilor, la nord de Florenta, pentru a-i oferi Armatei a Opta Britanice un teatru de operatiuni complet separat, pe coasta Adriaticii. Au rezultat întârziarea si haosul care au spulberat orice sperante de a dobândi victoria înaintea instalarii unei alte ierni.

Dar trebuie spus ca, si în eventualitatea unei coordonari si cooperari eficiente, la vârf, a aliatilor, ar fi fost putin probabil sa se fi ajuns la rezultate mai bune pe un teren unde, asa cum bine arata Atkinson, „un Gefreiter (caporal) cu un binoclu Zeiss si cu un telefon portabil putea sa scuipe obuze de artilerie peste orice misca în raza sa vizuala“. În orice loc, germanii ocupau pozitiile înalte: inelul de munti de unde puteau observa toate detaliile debarcarilor din Salerno, vârfurile de la nord de râul Garigliano unde s-au baricadat pe timpul iernii, satele de pe colinele dintre Roma si valea râului Arno fortificate de generatii întregi de condotieri, lantul muntos dintre Florenta si Bologna si înaltimile de deasupra râurilor si canalelor pe care Armata a Opta a trebuit sa le traverseze când a încercat sa loveasca decisiv în 1944. Aliatii detineau, cu siguranta, controlul aerian total, fara de care armatele lor n-ar fi putut sa se miste nici un centimetru, alaturi de cantitati imense de tunuri si obuze. Însa artileria avea un efect limitat în munti si presupunea numeroase convoaie de aprovizionare care încetineau orice înaintare atunci când aceasta devenea posibila.

Era nevoie de talentele mai primitive ale goumierilor francezi din Algeria, care au sarjat prin muntii de la nord de Garigliano pentru a-i lovi în flanc pe aparatorii germani de la Monte Casino; si care si-au cerut, apoi, recompensa sub forma unei orgii de violuri si jafuri care au depasit si au umbrit cele mai atroce fapte comise de unitatie SS. Cât despre solutia lui Churchill, debarcarea de la Anzio în spatele liniilor germane, aceasta nu a facut decât sa scoata în evidenta cele mai rele trasaturi ale Înaltului Comandament Aliat. Alexander a acceptat ideea fara sa se opreasca vreo secunda sa ia în considerare implicatiile acesteia. Comandantilor care au primit misiunea nu li s-a dat vreo instructiune limpede  –  si nici n-au cerut asa ceva  –  în privinta obiectivelor. În consecinta, nefericitele unitati trimise la Anzio n-au reusit sa zdruncine câtusi de putin apararea germana si au suferit patru luni de chinuri comparabile cu cele mai rele momente de pe Frontul de Vest din timpul Primului Razboi Mondial“.  (Ct. S.)



Le Figaro

Cât a costat debarcarea lui Alain Genestar de la „Paris Match“

Numarul din 17 iunie 2008 publica reactia lui Pierre Leroy la recentul volum al lui Alain Genestar, „L'Exclusion“, pe care l-as traduce prin
„Mazilirea“. Bun. De aici încolo, ne intereseaza foarte mult cine este Alain Genestar si numai incidental cine este Pierre Leroy si de ce simte acesta nevoia sa se afecteze lamuritor în chestiune.

Alain Genestar a îndeplinit din 1999 pâna în 2006 functia de director editorial al hebdomadarului „Paris Match“. În decursul sefiei sale, publicatia si-a bifat cu brio (si în exces) specificul, nedându-se în laturi de la actiuni curajoase-riscante-dubioase de tipul reportajului publicat în 2003, privind un atentat terorist întâmplat în apropiere de Bagdad, unde un avion german fusese lovit de o racheta lansata de rebeli irakieni. „Paris Match“ afectase evenimentului nu mai putin de opt pagini, dotate cu imagini fres de la fata locului, cu avionul în flacari (cu reporteri curios de instantaneu bransati la eveniment si expusi riscurilor), plus o ampla declaratie semnata de seful gruparii teroriste care a revendicat atacul. Cazul a facut obiectul unui semiscandal de presa, concurenta reprosând conducerii „Paris Match“ ca si-a periclitat angajatii de dragul rating-ului si ca a facut publicitate mascata actiunilor teroriste si liderilor acestora. Genestar nu s-a jenat de obiectiile primite si a mers pe linia lui. În 2005 a mai lansat o bomba. Explozibilul nu mai era însa din arsenalul irakian, ci din teatrul de operatiuni Nicolas-Cécilia. Genestar a publicat, în august 2005, pe coperta publicatiei pe care o conducea, o fotografie înfatisând-o pe consoarta (pe atunci ministrului de interne) Sarkozy lânga omul de afaceri Richard Attias, cu care aceasta s-a si casatorit ulterior. În fapt, Genestar a fost primul ins de presa care a semnalat fisura mariajului dintre viitorul prezidentiabil si posibila madame la présidente, si primul care a dat un brânci politic semnificativ unui aspect altminteri doar monden. La câteva luni dupa coperta respectiva (gratie careia publicatia a spart piata vânzând sute de mii de exemplare), timp în care ministrul cu coarne devenise chirias la Elysée, Genestar a fost concediat. Termenul în care acesta si-a tradus concedierea este, vedem acum, EXCLUDEREA. Genestar n-a avut nimic împotriva sa traga toate avantajele din postura combinata de victima si erou si sa profite toata viata de pe urma mazilirii la care, zice, a fost supus. Pentru întregirea tabloului, trebuie adaugat ca publicatia în care Genestar si-a permis sa-l ridiculizeze pe Sarkozy apartine grupului „Hachette Filipacchi Médias“, controlat de Arnaud Lagardère, individ pe care o reciproc avantajoasa prietenie l-a sudat ani buni de Nicolas Sarkozy. În aceste conditii, actul de lèse-Sarko al angajatului Genestar a fost o sfidare pe fata a multipotentului sau patron. Sau cel putin a seamanat cu o sfidare (si a semanat destul de mult, de vreme ce majoritatea angajatilor „Paris Match“ s-au declarat solidari cu Genestar si au pronuntat argumentul „greva“) sau cu iluzia unei prese neaservite politic. Si aici vine punerea la punct a lui Leroy, gazduita cu promptitudine de „Le Figaro“.

Pierre Leroy, în calitate de cogerant al grupului Lagardère, are o partitura neconvingatoare, în care se chinuie totusi sa arate ca demiterea lui Genestar n-a fost o decizie dictata politic, ci una obiectiva, motivata de incompetenta si de scaderea vânzarilor sub directoratul lui Genestar. Leroy acuza postura de victima a conflictelor de interese pe care si-ar fi confectionat-o concediatul si asigura ca „dl Sarkozy nu i-a cerut niciodata dlui Lagardère debarcarea dlui Genestar“ si ca, deci, nici „dl Lagardère n-a dat curs vreunei rugaminti prezidentiale“ reparatorii, ca si cum astfel de afaceri au nevoie de rugaminti si sugestii explicite. Vina lui Genestar n-ar fi fost, asadar, în niciun caz publicarea imaginii compromitatoare cu fosta madam Sarkozy, ci statistica chioscurilor, vânzarile aduse în sapa de lemn (argument cât se poate de rizibil, fiindca exact numarul de revista care a creat scandalul a avut vânzari record). Problema de fond e însa alta: Genestar n-a plecat de la „Paris Match“ chiar cu mâna goala si calcat în picioare. A semnat un acord cu trustul, în litera caruia, asigura Leroy, i-a fost „compensat pretul durerii printr-o suma de bani corespunzatoare. Eroismul lui n-a fost pe degeaba“, cifra care a ajustat prejudiciul mazilirii fiind negociata la sânge. Acordul respectiv continea si o clauza de confidentialitate asupra conditiilor rupturii, pe care bravul Genestar a respectat-o pâna când i s-a parut mai profitabil s-o încalce. Dar, de data asta, n-a mai încalcat-o publicând o coperta sau un reportaj de opt pagini, ci o carte cu sute de pagini în care ghicesc ca varsa tot ce stie. Lovit din toate partile, ba cu argumentul chioscului, ba cu argumentul lipsei de principii, Genestar arata iarasi ca un haituit. Numai ca lucrurile nu stau, nici de data asta, chiar asa de rau: editura care i-a publicat dezvaluirile nu este alta decât Grasset, parte a grupului Lagardère. Patronul pare generos si fara resentiment, iar traiectoria bilei Genestar pe toboganele trustului Lagardère  –  imprevizibila si fara jene ontologice. (T. D.)



Rusii de partea cenzurii

Conform unui sondaj de opinie publicat saptamâna trecuta, la Moscova, peste 70% dintre rusi se declara de acord cu cenzura în mijloacele de informare în masa. Rusii considera ca acestea ar fi surse de
dezinformare, de violenta si de vulgaritate.

Iata datele culese de Centrul rus pentru sondarea opiniei publice. Cenzura este necesara, potrivit 58% dintre persoanele chestionate, este „absolut necesara“ pentru 26% dintre ele si „destul de necesara“ pentru 32%. Un sfert dintre rusi (24%) considera însa ca cenzura nu este necesara si doar 8% dintre acestia sunt de parere ca masurile de control în mass-media ar trebuie sa fie absolut excluse. Sondajul este publicat si pe site-ul Centrului pentru sondarea opiniei publice, institutie subordonata puterii de la Moscova.

Motivele invocate de persoanele favorabile cenzurii sunt în primul rând „violenta, depravarea, vulgaritatea“ în mass-media (40%), necesitatea de a „evita calomnia si dezinformarea“ si „'de a asigura cetatenii cu o informatie fiabila“ (22%). „A evita prostia, a ridica nivelul cultural prin intermediul massmedia, a educa cetatenii“ sunt alte motive invocate de 11% din persoanele intervievate. Pentru 28% dintre rusi, cenzura de stat nu exista în tara lor, în timp ce 8% sunt convinsi ca ea este practicata. Sondajul a fost realizat în perioada 31 mai-1 iunie pe un esantion de 1.600 persoane din toata Rusia.

Rezultatele sondajului ridica niste semne de întrebare. Rusii ar fi, în mare majoritate, de acord cu cenzura: trei sferturi dintre ei sunt de parere ca e necesara si absolut necesara. Argumentele pro-cenzura invocate de rusi nu tin, în nici un fel, de politica. Puterea de la Moscova nu e pomenita nicaieri, desi cenzura înseamna, în fapt, controlul exercitat asupra mass-media de catre presedinte, prim-ministru si guvern.

Pentru rusi, acest control este un filtru împotriva violentei si a vulgaritatii, o bariera în fata calomniei, o garantie a impartialitatii informatiei. Nimeni nu pare a observa o contradictie în termeni între unilateralitatea punctelor de vedere validate de cei de la putere si obiectivitatea si impartialitatea stirilor, pe care interventia acestora le-ar asigura, in opinia rusilor. Interventia sanitara a liderilor politici ridica nivelul cultural si educa cetatenii. Lumina vine de la cei alesi de popor, care sunt si cârmaci ai neamului, si educatori. Eroii din fruntea tarii nu lupta doar cu vulgaritatea, ei tin la distanta, cu un brat la fel de sigur, ignoranta si prostia.

Din doua, una. Ori cele aproape opt decenii de comunism care au trecut peste rusi le-au creat anumite reflexe, care-i determina sa înteleaga democratia într-un mod original, o combinatie de guvernare autoritara si oarecare libertati degustate prudent, cu masura. O dezbatere între bloggerii rusi, deschisa pe livejournal.com, citata de „The New York Times“, ar confirma aceasta ipoteza. Multi comentatori lauda tonul calm al televiziunilor moscovite si cred ca cenzura si autocenzura sunt absolut necesare.

Ori sondajul de opinie a fost, de fapt, falsificat si rusii au cu totul alte pareri despre actiunile restrictive ale liderilor pe care i-au ales. Argumentele pe care le-ar fi indicat sondajul par culese din discursurile lui Medvedev si Putin: mass-media e plina de murdarii, noi intervenim ca sa o curatam. Un articol publicat la începutul lunii iunie tot în  „The New York Times“ arata cum adversarii politici ai celor doi dispar, pur si simplu, la televizor. Unii sunt taiati de pe lista de invitati la talk-show-uri, altii sunt stersi direct din imagine, în cazul în care ajung în platou din greseala sau se întâmpla sa sara în timpul emisiunii peste cal.

În orice caz, rusii au gasit o reteta originala de igienizare a mass-media. Fara critici la adresa puterii, dar si fara show-uri ieftine si divertisment gretos. Ce înseamna o televiziune de calitate? Una în care politicienii sunt si producatori TV, cu sprijinul entuziast al întregului popor. (Ct. S.)

---