Natiune de învingatori
articol aparut in Cultura, nr. 180 din 2008-07-03» cultura editorial » editorial
Autor: ALFRED BULAI
Suntem o natiune de învingatori. Ca români, ne-am umplut întotdeauna viata de succese, de victorii zdrobitoare, de reusite rasunatoare. Când si când, am mai avut si mai avem si unele mici obstacole în fata, dar le-am putut depasi întotdeauna, iar aceste mici sincope nu au facut altceva decât sa ne confirme statutul de învingatori. Istoria pe care am învatat-o în scoala a adaugat o noua dimensiune statutului nostru de învingatori, o dimensiune morala, care a dat un aspect aproape sacru luptelor pe care le-am câstigat. Noi am jucat mereu cinstit, am învatat din clasele mici, la istorie, ca noi ne-am aparat întotdeauna de cotropitori, ca i-am înfrânt pentru ca am dus mereu razboaie drepte, razboaie în care nu am atacat pe nimeni, nu am vrut sa cotropim pe altii, am luptat mereu cu cinste, curaj si dreptate împotriva fortelor malefice, întotdeauna mai numeroase decât noi. Îmi aduc aminte, ca om care a si predat istorie prin anii ‘80, dupa manualele vremii, ca întreaga noastra istorie era prezentata ca o permanenta lupta, ca o permanenta stare de reforma politica si economica în care suite întregi de domnitori se întreceau în batalii drepte pe care le câstigau necontenit. Când si când, într-un mod care parea întâmplator, mai apareau în manuale si mici pasaje în care se recunostea cu jumatati de cuvinte ca Stefan, ori Tepes, ori Brâncoveanu au mai pierdut uneori, câte o batalie, niciodata însa din vina lor, au mai fost învinsi în câte o lupta în care însa fie fusesera tradati, fie se aparasera cu mare curaj, dar adversarul fusese cu mult mai numeros si mai puternic sau mai stiu eu cum. Într-un mod aproape pervers peste natiunea noastra de învingatori s-au asternut, partial în acelasi timp, o campanie electorala si un campionat european de fotbal. O nationala politica si una de fotbal s-au întrecut pe meridiane diferite într-o lupta pe viata si pe moarte. Cu fotbalul nu ne-am chinuit asa mult, am terminat practic într-o singura saptamâna, lasând europenilor o amintire stupida, asta ca sa fim amabili. Politica locala a avut si ea învingatorii si învinsii ei. În alegeri, întotdeauna, sunt mai multi pierzatori decât învingatori, ca si în viata, în general. Acum, când întrecerea fotbalistica s-a încheiat ca si cea politica, constatam cu destul de multa surprindere ca suntem învingatori. Pe de o parte, cu mici exceptii, o sumedenie de oameni s-au îngramadit sa ne spuna ca la fotbal, de fapt, am realizat foarte mult, de, am fost în "grupa mortii", grupa din care, fie vorba, nu s-a calificat nimeni în semifinale, dar trecem peste asta, ne-am aparat în fond foarte bine – asta trebuie sa fie o chestie istorica –, dar adversarul a fost mult mai bun. La urma urmei, de! era vorba de niste imperii, gogeamitea, si deci am reusit, în realitate, foarte mult. Oricum, ni s-a spus ca viata merge înainte, ca or sa mai fie si alte razboaie si alte competitii si alti adversari. Alegerile ne-au oferit un alt exemplu de lume eroica si victorioasa. Unii candidati, în mod samavolnic, au fost lucrati de istorie si de electorat si au pierdut. Unii zdrobitor, altii la limita, dar au pierdut. În marea lor majoritate acesti mari razboinici ne-au sugerat ca, de fapt, înfrângerea nu li se datoreaza, ca în realitate inamicul a fost mai puternic, nu a luptat cinstit ori noi, arbitrii electori ai acestor lupte, am fost idioti si nu am stiut sa îi apreciem la justa lor valoare. În mod poate la fel de surprinzator ca la fotbal, avem o multime imensa de politicieni care au luptat si care, desi nu au obtinut nimic, au înregistrat mari victorii, cel putin prin modul în care se raporteaza ei la propriile performante.
Cu siguranta ca sunt chibiti în tribune, spectatori si la fotbal si la politica, care acuza mai voalat sau mai direct luptatorii. Doar le da mâna, daca nu sunt în teren! Marea problema este ca tocmai ei, jucatorii, nu stiu, nu au învatat sa fie si pierzatori. Nu au învatat sa îsi asume real si nu doar declarativ înfrângerile, nu au învatat sa recunoasca ca au avut o strategie proasta, ca nu au avut inteligenta, ca nu au fost suficient de motivati, ca s-au facut de râs sau ca, pur si simplu, nu au fost atât de buni luptatori precum adversarii. Ar trebui poate ca fotbalistii si politicienii sa învete sa atace, sa lupte pe fata, fara menajamente, sa faca orice pentru a câstiga si a nu sta undeva într-o semiobscuritate în care apararea devine arma vitala a supravietuirii.
Din nefericire, înca din primii ani de scoala, am învatat aceste lucruri care ne-au patruns în fiinta si tocmai de aceea, multi dintre noi nu suntem în stare de a recunoaste greseala, de a recunoaste incompetenta într-o situatie anume, de a recunoaste ca noi suntem de vina. Am mai învatat ca noi trebuie sa ne aparam, ca toti adversarii nostri sunt, de fapt, mai puternici decât noi si ca si cei slabi chiar sunt, de fapt, suficient de puternici sa ne puna probleme. Am învatat ca este bine sa stai în banca ta istorica si am mai învatat ca sunt întotdeauna mari puteri, ca sunt întotdeauna unii care au tot dreptul sa învinga si atunci este bine sa fugi în munti sau paduri, sa te dai la o parte din fata lor.
Nu asta am facut la fotbal, nu asta fac politicienii nostri? În Bucuresti, în sectorul 3, în care Negoita era dat de câstigator si de femeia de serviciu de la caminul de nefamilisti, nici un partid nu a pus acolo candidati seriosi. De ce? Era prea mare adversarul si atunci ne dam la o parte, ca pâna la urma îmbatrâneste el, ori nu este atent, ori i se întâmpla ceva. Au existat înfrângeri usturatoare care ne-au fost, ca si la fotbal, prezentate dulceag, ca niste victorii. S-au gasit tot felul de tertipuri pentru a marca marile victorii. „Fata de 2004 suntem de fapt….“, sau „fata de cum eram acum un an……“, ori „în realitate, este cel mai bun scor daca ne raportam la…“. Altii au fost mai putin eleganti si au spus transant: „Am fost furati!“
Putine, foarte putine demisii ale candidatilor, ale coordonatorilor de campanie sau ale sefilor lor. Foarte putini luptatori înfrânti si prea multi eroi si martiri. Nu stim, din pacate, nu doar la fotbal, ci si în politica, sa ne asumam greselile, sa ne asumam problemele, nerealizarile, incapacitatea de a face performanta. Am învatat sa avem o usurinta fantastica în a gasi scuze, în a gasi explicatii si, mai ales, am învatat sa topim responsabilitatea într-o magma comuna în care nu mai exista nici o granita între esec si performanta. Am învatat sa ne aparam destul de bine, am învatat, din modul în care am fost crescuti si, mai ales, educati, ca poti sa eviti înfrângerile în multe feluri, dar mai ales prin evitarea luptei, a atacului, a disputei. Avem astfel fotbalisti care se apara când trebuie sa atace, avem o sumedenie de politicieni care au preferat, chiar în lupte importante, sa evite confruntarile reale, disputele adevarate, directe, iar uneori i-au lasat pe electorii figuranti sa se bata pentru ei în strada.
Din pacate suntem o natiune de oameni studiosi. Au facut prea multa scoala, se vede si la fotbalistii si la politicienii nostri. Dar ce bine ar fi fost daca o lasa Piturca mai moale cu lectiile de istorie în scoala generala. Ce bine ar fi fost sa avem mai multi politicieni corigenti la educatia civica sau la istoria României.
Mai lasati, domnilor, cartea deoparte si mai uitati-va la Robocap sau Superman!