Bagajul Ultim
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura antropologica »
Autor: DANIEL SUR
Bagaje. Sunt peste tot: în metrou, în autobuze, în tramvai, în tren, în avion. La munte, la mare, în fiecare oras. Dar mai ales în Bucuresti, un oras parca asaltat de gramezi haotice de bagaje galagioase, murdare. Agresive. Tupeiste. Rucsacuri, ghiozdane, genti de voiaj, plase de rafie sau plastic, serviete burdusite, genti de dama, genti de laptop, sport, de voiaj, borsete. Toate plesnesc de îmbuibare si sunt purtate ca niste trofee de pret. Pregatite sa te dea gata în orice moment, sa te striveasca cu ura lor, daca nu te feresti la timp. Sunt o amenintare, un pericol, avertismentul unei nenorociri. Iar cei care le poarta par contaminati si ei de aceeasi ostilitate. Fetele lor sunt închistate definitiv în trasaturi contractate, rautacioase, si întelegi pe loc ca nicaieri în lume nu ai scapare. Ca peste tot o sa întâlnesti acele plase de rafie tip tanc care îti vor strivi, în tramvai, cu senilele lor zgrunturoase buna dispozitie de dimineata. Sau acele rucsacuri tip avion care te vor bombarda cu lovituri chirurgicale si-ti vor umple teasta cu cucuie dureroase. Cred ca nici un submarin german nu a reusit sa provoace atâta panica în cel de-al doilea razboi mondial ca o geanta de dama cu întaritor de metal într-un metrou ticsit de lume. Doamnele îsi feresc picioarele cât pot de mult, pentru a nu fi nevoite sa se opreasca la primul chiosc, sa-si cumpere o alta pereche de ciorapi lycra, sa se ascunda în primul WC si sa si-i schimbe, înainte de a ajunge la locul de munca. Vânataile si dezechilibrul pe care ti-le provoaca aceasta arma palesc în fata acestei noi corvezi. Semnele sunt imposibil de confundat: roseata usoara a obrajilor, ochii mariti dintr-odata în orbite, târsâitul teapan al picioarelor pe loc si murmurul ascutit al unei sudalme. Asta se adauga unui lung sir de alte neplaceri: umezeala propriilor haine, înghesuiala si tipetele care se aud în permanenta, de parca oamenii ar fi hipnotizati de ecourile propriilor voci.
Dar unicul lucru important e sa ramâi în picioare, chiar daca simti cum o geanta de piele sau un rucsac ti s-a strecurat între picioare. Asta poate duce la tot felul de probleme: taieturi, vânatai, ceva ascutit care ti se împlânta-n carne, dureri, hematoame – iar când renuntarea devine dureroasa, esti bun de aruncat. Un pas, apoi înca un pas si înca unul: asta e regula de aur. Sa-ti faci loc în înghesuiala aceea, sa scapi de catarama care si-a facut loc între fesele tale, sa scapi de rafalele de mitraliera ale ornamentelor aurii, ascutite ca niste tepuse, ale înspaimântatoarelor cuie ornamentale ce sunt adevarate aruncatoare de flacari pe gambele tale. Totul pare sa strânga sub forma de ace, minuscule sageti care te înteapa în locurile cele mai neasteptate si se învolbureaza în jurul tau, dincolo de care nu mai poti suporta nimic. La un moment dat, vei ajunge cu
siguranta într-un loc în care nu exista alternativa, unde esti încoltit din toate partile. Asa ca nu-ti ramâne decât sa fii pregatit pentru orice. Oricum, parerile sunt drastic împartite în privinta asta. Exista un grup restrâns de oameni, de exemplu, care crede ca bagajul care zace pe piciorul tau se naste din gândurile rele. E o abordare oarecum mistica a chestiunii, întrucât presupune faptul ca gândurile pot fi traduse direct în evenimente ale lumii concrete. Dupa ei, când ai gânduri negre sau pesimiste, ele se materializeaza în ce e mai rau. Daca destui oameni au gânduri sumbre în acelasi timp, atunci o sa ajungi strivit în tramvai de plase de rafie. Solutia lor e pastrarea unui optimism neclintit, oricât de jalnice ar fi conditiile în care calatoresti. Fara cautaturi încruntate, fara suspine adânci, fara înjuraturile de rigoare. Si mai ales meditatia. Principiul Ultim versus Bagajul Ultim. Bagajul Ultim pare ceva ce toata lumea poate întelege si coincide cu dorinta cea mai intima a tuturor: o geanta voluminoasa, un rucsac burdusit te ajuta sa dispari fulgerator, într-o secunda,
sa-ti stergi orice urma într-un singur drum glorios. Este singurul lucru care ne mai creeaza vreo emotie. E forma noastra de arta, unicul mod prin care ne putem exprima.