Suntem ceea ce mâncam
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura » Barca lui Noe
Autor: CIPRIAN VOICILA
Soni este un personaj foarte cunoscut în lumea vamaiotilor datorita localului pe care îl are în Vama. Pe strada Sfintii Voievozi, din Bucuresti, mai are un restaurant foarte frecventat de tineri si de vip-urile din lumea culturala. S-a gândit sa întreprinda ceva care sa fie în acelasi timp gastronomic, cultural si educativ. A conceput un proiect de educatie alimentara, „Esti cu ce te hranesti“, care s-a desfasurat din aprilie pâna în iunie în douasprezece scoli si licee din Bucuresti. Si pentru ca nu îi place munca solitara, s-a înconjurat de cinci prieteni: un arheozoolog, Valentin Dumitrascu, un actor, Doru Catanescu, un etnolog, eu, si doua fete specialiste în probleme de PR, Eliza Sima si Silvia Cazacu.
Am sa va redau propria mea perspectiva, etnologica, asupra alimentatiei mai mult sau mai putin sanatoase. Dintotdeauna actul alimentar nu a fost numai unul fiziologic, ci si unul cultural. Opozitia „crud“-“gatit“ marcheaza trecerea de la natura la cultura. Determinant pentru identitatea culturala a celui care se hraneste nu este numai ce manânca ci si cum manânca. Cum mânânca de obicei o familie la oras? Din raspunsurile pe care mi le-au dat elevii reiese ca foarte putini iau cele trei mese pe zi cu toata familia reunita în jurul mesei. Unii se întânesc numai dimineata, altii numai seara si foarte multi abia se aduna „în week-end“. Remarca lui Jean Baudrillard din „Societatea de consum“ – în societatile de consum, desi exista comunicare, a disparut comuniunea dintre oameni – devine, daca este luata ca ipoteza de lucru, o ipoteza care se confirma. Televizorul este, în parte, vinovat de aceasta alienare. Când ne adunam, în sfârsit, mâncâm mecanic si privim hipnotizati la ce se întâmpla în cutia magica. Doru Catanescu le-a cerut într-o zi copiilor sinonime pentru „a mânca“. S-au conformat imediat, oferindu-ne metafore masiniste: „a balota“, „a rabata“, „a baga la ghiozdan“, „a hali“. Mâncam si traim pe fuga, de aia poate ne place filmul „Alearga Lola, alearga“. Masa patriarhala s-a atomizat si ea. Mâncam la bufet suedez.
Pentru a le oferi o alternativa la stilul nostru de viata le vorbesc elevilor despre cum se mânca odata. Întâi de toate le spun ca taranii pe care noi adesea îi dispretuim erau oameni mult mai profunzi. Asta reiese si din functia magico-religioasa pe care o dadeau alimentelor. Când se nastea un copil, taranii le întâmpinau pe Ursitoare, întruchiparile românesti ale destinului, cu masa pusa. Puneau din toate câte putin: turte sau pâine, vin, apa, miere, grâu, lapte... Le invitau cu formula: „Sfintelor, bunelor, bune ca pâinea, dulci ca mierea si line ca apa...“ Când i se facea copilului prima scalda, i se punea în ea busuioc, pentru a fi atragator si înmiresmat, lapte, ca sa aiba pielea alba, miere, ca sa fie dulce la vorba, un ban de aur sau de argint, ca sa fie bogat. Sarea era presarata pe la ferestre si pe prag pentru ca i se atribuia puteri apotropaice, de protectie împotriva duhurilor malefice. Când se construia o casa, puneau la temelia ei un cap de cocos proaspat taiat (sa nu uitam ca orice constructie pentru a fi durabila cere un sacrificiu real sau simbolic; pentru mentalitatea arhaica sufletul trece din individul sacrificat în constructie si o însufleteste, o anima), o bucata de aluat si un pahar cu vin. Pestele, simbol crestin (fiecare initiala a cuvântului grec „ichtys“ este o abreviere a numelui lui Iisus care, în traducere, înseamna: Iisus Hristos Fiul Lui Dumnezeu Mântuitorul), era primul aliment consumat dupa ce taranii se întorceau de la slujba Învierii. Credeau ca cine manânca peste acum o sa fie plin de viata tot anul. În privinta „alimentului rege“, pâinea, exista chiar un ritual. Tatal familiei „deschidea“ masa taind pâinea sau rupând-o. Prima bucatica era aruncata ca ofranda pentru stramosi, iar ultima trebuia neaparat consumata pentru ca era „bucatica norocului“ sau „bucatica puterii“.
Taranii cunosteau nu numai puterea alimentelor de a te pune în acord cu sacrul, ci si importanta mesei ca act de comuniune între comeseni. Mâncau, de obicei, la mese rotunde, din lemn, mici, în asa fel încât gradul de apropiere între ei era mult mai mare decât acum.
Cât despre ideea ca omul este ceea ce manânca ar merita ca cineva sa faca o istorie culturala a ei. Un capitol l-ar ocupa materialistii, prin Feuerbach, un altul, crestinii. „Cine manânca trupul Meu si bea sângele Meu ramâne întru Mine si Eu întru el“.