Ce viitor (mai) are literatura? (I)
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura ars combinatoria »
Autor: CORNELIA MARIA SAVU
În perioada 7-11 iunie 2008, la Bucuresti, Neptun si Mangalia a avut loc a saptea editie a Festivalului „Zile si Nopti de Literatura“, organizat de Uniunea Scriitorilor din România. Tema colocviului din acest an a fost una de mare interes, dezbatuta, în ultima vreme, si la noi, si în lume, foarte animat, în reuniuni, simpozioane si mass-media, „Viitorul literaturii, literatura viitorului“. A fost acordat Marele Premiu „Ovidius“ (sustinut financiar de Ministerul Culturii si Cultelor) si Premiul Festivalului (sustinut financiar de Primaria din Mangalia). O eleganta antologie (cu traduceri inspirate, datorate unor reputati talmacitori de literatura contemporana) a reunit poemele a 36 de poeti care au participat la cele trei recitaluri gazduite de Hotelul Ambasador din Neptun, într-un salon multifunctional. La colocviu si la show-urile de poezie au fost prezenti scriitori din Austria, Belgia, Cehia, Croatia, Elvetia, Estonia, Franta, Grecia, Irlanda, Israel, Japonia, Macedonia, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Polonia, Republica Moldova, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, S.U.A, Turcia, Ucraina, Ungaria.
În secolul ferparelor
Ca si în alti ani, deschiderea colocviului a fost facuta ofertant, cu câteva directii de discutie la care aveau sa se refere (cam toti) participantii, de catre criticul literar, eseistul si jurnalistul Mircea Iorgulescu (Franta) cu minieseul „Viitorul lui Don Quijote“. În opinia sa, „traim într-un secol al ferparelor“, în care, perioadic si cu grabire, se tot cânta prohodul artelor, mai ales al literaturii. Care, nutrindu-se din povesti, din fictiune, e un apanaj al trecutului. Un trecut cu epoci binedefinite: logosfera, grafosfera, videosfera si, mai departe, într-un viitor oglindit tot în trecut, lupta lui Don Quijote cu morile de vânt, o lupta în care cavalerul din La Mancha va iesi învingator, caci „computere sacre nu exista, carti sacre, da“.
În animatele discutii care au urmat, cu instrumentele teoriei si istoriei literare, cu pilde, parabole si eseuri poematice, cu polemici în care s-a cheltuit multa energie, dar s-au si amestecat, pe ici, pe colo, conceptele cu mari efuziuni lirice, participantii care au prezentat comunicari si cei care le-au comentat au încercat sa defineasca, optimist sau pesimist, viitorul literaturii... vitorului.
„Dezvrajirea“ scrisului
De la începutul colocviului a fost clar ca în discutii se vor lovi doua moduri de abordare (chiar) a conceptului de literatura, cel din Est si cel din Vest, si ca schimbarea „instrumentelor“ scrisului si a suportului acestuia se vor confunda cu eventualele raspunsuri la dificila întrebare „ce este literatura?“.
„Nu vorbim despre literatura, de fapt, ci despre pierderea unor valori cu care eram obisnuiti“ a afirmat, cu îndreptatire, în câteva rânduri, poetul britanic de origine maghiara George Szirtes. Completat inspirat de cunoscutul prozator maghiar Péter Esterházy, pentru care, „literatura nu e identica cu limba, dar e aproape de ea“. În stilu-i caracteristic: umor, cinism vesel si gust pentru paradox, autorul „Micii pornografii maghiare“ a atras atentia ca secolul XX a fost „secolul dictaturilor si limba acestora e tacerea“. Un singur cuvânt putea sa împarta societatea în caste, între buni si rai – vezi „contrarevolutie“, 1956, Ungaria. Acum ne punem întrebarea daca literatura viitorului va fi o literatura a limbilor eliberate de esopism (pentru Est) sau va fi literatura unei singure limbi, tiranice ? (vezi globalizarea).
Înainte de a încerca sa raspunda la aceasta întrebare, participantii la colocviu au încercat sa defineasca momentele „dezvrajirii“ literaturii, tendinta sa se „deghizeze în altceva“, înlocuirea treptata a lizibilului de catre vizibil, caruia literatura trebuie sa-i faca fata inventându-si noi mijloace de seductie, proliferarea cursurilor de creative writing, care ofera iluzia ca oricine poate deveni scriitor, disparitia unor genuri literare si transformarea altora în altceva, aparitia de noi tipuri de suport pentru literatura, care, în cele din urma, se vor specializa si vor fi doar instrumente. Fireste ca toate acestea vor produce mutatii în orizontul de asteptare al cititorilor – care însa asteapta de la literatura, cum au asteptat si în trecut, o evadare.
Scriitorul trebuie sa-si accepte locul în aceasta „dezvrajire“ a literaturii. Într-o elita care îi va include si pe cititorii sai, dar si fiind constient de faptul ca, dupa cum spunea nonconformistul tânar prozator olandez Arnon Grunberg, într-una dintre cele mai des citate comunicari, „suntem firimiturile de pe masa si nu antreurile, nicidecum felul principal. De parca eu as scrie ca sa fiu recunoscut pe strada. Si totusi, lumea are nevoie de povesti“.
Viitorul (se) scrie bine ?
Cum va arata, de fapt, viitorul unui trecut ? Dar va avea literatura un viitor ? Opiniile sunt împartite, între „imbecilii optimisti“ si „imbecilii pesimisti“, ambele categorii (preluate de la Georges Bernanos) fiind, de fapt, „suporteri“ ai literaturii.
„Literatura viitorului este deja o literatura a prezentului.“ – Vitalie Ciobanu (Republica Moldova)
„Poezia nu are viitor, ea este viitorul. Începeti sa economisiti u.i. – unitati de imaginatie.“ – Andrei Codrescu (S.U.A)
„Literatura nu e democratica. Romancierul e prin natura lui un pesimist. Naratiunea începe când intra pe usa esecul.“ – Arnon Grunberg (Olanda)
„Multi oameni nu sunt interesati de poezie pentru ca nici poezia nu e interesata de multi oameni.“ – George Szirtes (Marea Britanie)
„Lumea se îndreapta spre catastrofa. Cum sa supravietuiasca literatura, care e de fapt uluirea noastra în fata creatiei?“ – Naim Araidi (Israel)
„Vrem sa traim cu posibilitatile nevrozei sau cu acelea ale culturii ? Trebuie sa facem o simplificare ca în matematica.“ – Péter Esterházy (Ungaria)
„Cei care se ocupa de literatura – fie ei scriitori, critici, istorici, teoreticieni – pot «prevedea» trecutul literaturii, nu si viitorul ei. Orice predictie în acest sens traduce de fapt dorinte si gusturi personale. Si totusi – poate fi cartea înlocuita de spatiul virtual ? Ce rol joaca aici cererea si oferta – publicul si piata ? În ce masura divertismentul câstiga teren în fata literaturii de calitate, schimbând totodata formele literare ale viitorului ? Un raspuns posibil este acela ca asa cum literatura de consum n-a cotropit spatiul literaturii adevarate, nici divertismentul n-o va face. Vor exista în paralel. Un argument este ca batalia canonica din cultura americana a anilor '80 s-a dovedit o disputa falsa.“ – Nicolae Manolescu (România)
„Sute de limbi si limbaje vor muri în acest secol. Câti scriitori vor spune stop?“ – George Steiner (personalitatea cea mai citata în acest colocviu).
Lumea întreaga e casa fictiunii
Juriul editiei 2008 a Festivalului International „Zile si Nopti de Literatura“, avându-i în componenta pe criticii Nicolae Manolescu (presedinte), Ioana Pârvulescu si Alex. Stefanescu, a oferit Marele Premiu „Ovidius“ (10.000 euro) scriitorului turc Orhan Pamuk.
Aflat pentru a doua oara în România, în mai putin de doua luni, cel mai tânar laureat din istoria Premiului Nobel pentru literatura (avea 54 de ani, în 2006, când a primit laurii suedezi) a fost la Bookfest si si-a lansat versiunea româneasca a romanului „Zapada“ (aparut la Curtea Veche, editura care i-a dedicat o serie de autor). Statisticile date publicitatii dupa încheierea Târgului arata ca autorul „Cartii negre“ se afla în topul vânzarilor la editia din acest an, cu peste 2 000 de exemplare cumparate de cititori în 5 zile. Proba ca publicul autohton a aflat despre Orhan Pamuk, a carui prima vizita la Bucuresti, în aprilie a.c., a beneficiat de cea mai sustinuta publicitate care s-a facut, în ultimii 18 ani, unui important scriitor strain venit în România. (Despre cum s-a facut aceasta publicitate, despre cum se poate vinde un „produs“ cultural astazi pe malurile Dâmbovitei s-a discutat mult, pro si contra, asa ca nu e nici locul, nici momentul sa staruim aici).
Si Orhan Pamuk a aceptat sa vina la Mangalia si sa primeasca, pe scena Casei de cultura, Premiul „Ovidius“. Dupa Premiul Nobel.
Pe mica scena, sub lumina reflectoarelor si urmarind, din când în când cu coada ochiului, versiunea în limba engleza a motivatiei acestei alegeri, afisata pe un ecran (laudatio în ton exact, proba de virtuozitate într-ale criticii literare, purtând semnatura si rostirea inconfundabila a lui Nicolae Manolescu), Orhan Pamuk a avut o prezenta de senior emotionat. Fara emfaza, fara superbie, fara vorbe goale. Sa reusesti sa fii credibil când spui ca Premiul „Ovidius“ te onoreaza, dupa ce ai primit Premiul Nobel, sa cuceresti, instantaneu, o sala plina de scriitori printr-o demna reverenta adresata publicului (demna, dar reverenta) nu e putin lucru. Mai ales în asemenea împrejurari, când obisnuitele arme ale seductiei cedeaza în fata orgoliilor de creatori si nesinceritatea e detectabila rapid...
Pentru Orhan Pamuk, scriitorul care s-a nascut la Istanbul, oras unde si-a scris romanele (traduse în 50 de limbi) si în al carui „suflet melancolic“ (pentru a parafraza una dintre motivatiile pentru care juriul i-a acordat Premiul Nobel) a descoperit noi simboluri ale interferentei culturilor, lumea întreaga e casa fictiunii si scriitorul trebuie sa-si faca din aceasta lume „acasa“, indiferent de locul unde scrie.
Refuza sa faca politica sau sa fie catalogat drept un autor a carui fictiune ar putea fi inspirata de politica, înafara de romanul „Zapada“. Cu atât mai mult civismul sau este demn de retinut si de apreciat.
La Mangalia si Neptun, Orhan Pamuk s-a fotografiat, pe malul marii, cu scriitorii si jurnalistii participanti, la Festival si s-a întretinut cordial, la Hotelul President si la Casa Scriitorilor „Zaharia Stancu“, cu confratii, unii dintre ei publicati, în remarcabile traduceri, la aceeasi editura care l-a lansat si pe el în România, Curtea Veche, Péter Esterházy, Irina Denejkina, Andrei Kurkov. Faptul ca a fost însotit de bodyguard pare ca i-a frisonat peste poate pe unii jurnalisti, care s-au grabit sa dea stirea de „senzatie“. Daca ar fi cunoscut câte ceva din istoria recenta a Turciei, sau macar faptul ca Orhan Pamuk e singurul nume „neiertat“ pentru civismul sau, chiar dupa ce o recenta lege a „sters“ zisele culpe ale unor militanti ai societatii civile din tara scriitorului, poate ca s-ar fi abtinut. Din pacate, tabloidizarea care face ravagii (si) în presa româneasca a facut ca laureatul Premiului Nobel pentru literatura sa fie tratat precum o sumedie de VIP-uri si VIP-ulete de duzina, prezente în România cu tot circul aferent. Passons !
Orhan Pamuk si-a înscris numele, alaturi de Jorge Semprum, António Lobo Antunes, Amos Oz, Mario Vargas Llosa, Andrei Codrescu si Evgheni Evtusenko, între laureatii Premiului „Ovidius“, un premiu care a început sa consacre „Zilele si Noptile de Literatura“ ca festival international cu greutate.
Droguri&Net&drama á la russe
Premiul Festivalului (5 000 de euro) care, începând cu editia din 2008 (a saptea), se acorda unui tânar scriitor al carui nume e pe cale sa devina o certitudine pentru viitorul literaturii, a fost obtinut, anul acesta, de prozatoarea Irina Denejkina. O rusoaica frumoasa si nonconformista (mai ales în scris!), nascuta la Ekaterinburg, oras unde a studiat jurnalismul, pe care îl practica, part-time, în calitate de corespondent regional al unor reviste din Moscova. Si unde îsi creste baietelul si îsi scrie noua carte.
La 20 de ani, în 2002, Irina, ca autoare provinciala necunoscuta, si-a pus pe Net un volum de povestiri. Si a dat lovitura, ajungând cu manuscrisul pe „lista scurta“ a mult râvnitului Premiu National pentru Bestseller. „Da-mi cântece pentru amanti“ a fost tradus în 17 limbi si publicat, cu succes fulminant, de cele mai renumite edituri din Europa si S.U.A.: Chatto (Marea Britanie), Simon and Schuster (S.U.A.), S. Fischer (Germania), Einaudi (Italia), Edition de l'Olivier (Franta), Forum (Suedia), Vassalucci (Olanda), WSOY (Finlanda), Swiat Ksiazki Publishing House (Polonia), Ikar (Slovacia), Pegasus (Estonia), între ele.
Editura Curtea Veche a publicat volumul foarte tinerei scriitoare rusoaice („copil-minune“, daca ne gândim ca prozatorul devine „asezat“ pe meserie la vârsta maturitatii depline) cu titlul „Votka-Cola“. Pe româneste, „fenomenul Denejkina“ e în plina discutie si „cercetare“. Nu ne îndoim ca premiul obtinut la Festival, care o asaza pe Irina ca „fanion“ între seniorii Alain Robbe-Grillet, Ismail Kadaré, Tomaz Šalamun, Cengiz Bektas, George Szirtes si viitorii scriitori... de viitor, va fi un catalizator pentru noi opinii si dispute care privesc, sigur, chiar literatura viitorului.
Pâna atunci, cei care se asteptau sa vada la Neptun o tânara furioasa de „scoala noua“ au putut sa constate ca „furioasa“ Irina Denejkina stie sa poarte cu eleganta si pantalonii scurti si tinuta office, ca e usor-timida în fata literatilor „asezati“, ca are bune maniere, nu se grabeste sa faca declaratii socante si vorbeste engleza cu un delicios accent slav. Dupa cum ne-a marturisit, acest premiu e primul – n-a câstigat nici macar la LOTO. Si-l va trece cu respect si mare bucurie în C.V., cu satisfactia ca „a fost bine citita si înteleasa în România“.
Sigur ca Net-ul e plin de asemenea literatura „de gen“, spun unii. „De nisa“, spun altii. De „fandoseala la indigo“, spun multi. Irina Denejkina mi se pare însa un caz aparte, cu droguri&Net&drama á la russe. Proza ei este o marturisire violenta a unor transfomari violente, în priza directa. Asa cum a fost, la sfârsit de perestroika, un film-cult al acelor ani, „Micuta Vera“, în regia lui Vasili Piciul, cu formidabila (atunci) Natalia Negoda. Un strigat, nu un manifest. Cu urmari (literare, fireste) imposibil de prevazut, asa cum nici urmarile fracturilor din societatea în care îsi traieste tineretea aceasta scriitoare nu sunt, macar deocamdata, – favorabile predictiilor. Ar fi o regretabila eroare însa ca proza Irinei Denejkina sa fie judecata la gramada.