Minijubileu FITS
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura spectacolului »
Autor: Cristina Rusiecki
Pe aleea pietonala din Sibiu, întesata de lume, cu terase una dupa alta, o cohorta de localnici face roata în jurul unui entertainer american. Toata lumea se distreaza. Putin mai încolo, în Piata mare, corpurile dansatorilor polonezi, cu fetele date discret cu bronz, rasar pe o scena rotunda si se învaluie mitic sub steaua lui David, pe muzica eterica din „Kaddish“, spectacolul imaginat de Mariusz Kozubek. Asta, când nu cânta Fanfara „Zece prajini“. La câtiva metri mai departe, în Piata Mica, tocmai s-a terminat reprezentatia de teatru urban „Ca îngerii din cer“ a Companiei italiene „Silence Teatro“, în regia lui Luigi Pezzotti.
La câtiva metri... mai încolo... tocmai... cronologia si topologia nu pot fi decât subiective la aceasta a cincisprezecea editie, aniversara, a Festivalului International de Teatru de la Sibiu. Istoricul sau e simplu. Editia I: trei tari, trei zile, opt spectacole. Editia a XV-a: unsprezece zile, zece sectiuni, 358 de evenimente, trupe din saptezeci de tari si nici mai mult, nici mai putin decât 64 locatii de desfasurare. Nici Fat Frumos n-a apasat chiar asa de tare pedala de acceleratie în perioada de crestere. FITS este cu adevarat grandios. Nu degeaba i-a adus orasului, anul trecut, statutul de Capitala culturala europeana. Iar grandoarea, opulenta, frenezia par sa aiba viata lunga de aici înainte la Sibiu. Bine sau rau? Bine, desigur, pentru ca atmosfera de festival de la FITS e inconfundabila. Bine, desigur, pentru toata efervescenta artistica produsa în jurul spectacolelor. Bine, desigur, pentru ca festivalul, cu atâtea zeci de locatii si atâta diversitate de module, este, clar ca lumina zilei, eveniment al întregii comunitati. Bine, desigur, pentru ca se adreseaza categoriilor de public de cea mai diversa formatie si vocatie. Bine, desigur, pentru ca tot orasul prospera de pe urma festivalului. Proprietarii de hoteluri se îmbogatesc, companiilor de taxiuri le cresc profiturile spectaculos, patronii de restaurante îsi umfla buzunarele (unii, din Piata Mica, de exemplu, putin cam lacom); chiar si o proprietareasa de la Magazinul Dumbrava se plângea... cu festivalul asta a ramas fara nimic în butic, toata marfa s-a epuizat. Bine, desigur, pentru ca festivalul e mana cereasca pentru cei care au pârghiile necesare sa profite de pe urma lui. Mai putin bine? Desigur, „trend-ul“ care dureaza de ani buni: cantitatea în dauna calitatii. Sute de spectacole straine invitate. Câte dintre ele au un grad de relevanta acceptabil? Luati, de exemplu cazul Companiei spaniole „Dantea“, prezenta cu doua productii în trei seri. Care se produce în acelasi modul cu „Vertigo“ din Israel, trupa care a umplut publicul de admiratie si anul trecut, si anul acesta. Câte dintre spectacolele de import ofera argumente estetice reale pentru a fi invitate? Procentual, destul de putine. Indiscutabil, fie el un procent mic din câteva zeci sau sute, tot înseamna un numar reprezentativ. Si totusi... la multe dintre spectacolele straine salile sunt aproape goale. Sau se golesc pe parcurs. Pe când la cele românesti sunt, de obicei, pline si arhipline. Care e explicatia? De regula, directorul si selectionerul Constantin Chiriac invita mai toate productiile nationale bine cotate, care au facut vâlva peste an (ceea ce, sa recunoastem, e un privilegiu pentru publicul din Sibiu). Pragul lor valoric este cu mult mai ridicat decât al celor straine. Nu ca am avea noi un teatru de o calitate neatinsa nicaieri pe mapamond. Dar socoteala-i simpla: onorariile pentru spectacolele valoroase sunt ridicate. Si atunci ma întreb (recunosc, deloc original): nu ar fi mai potrivita solutia cu mai putine, dar mai bune? Japonia, la femininDintre invitatii straini, arta nipona pare sa fi adus plusul de valoare al editiei a XV-a a festivalului. Senzatia a facut-o spectacolul de teatru Kabuki „O oglinda a Osakai“, cu participarea lui Nakamura Kanzaburo XVIII, unul dintre cei mai faimosi actori de Kabuki din Japonia. Cei ce au vazut „O oglinda a Osakai“ (eu nu, deci ma bazez exclusiv pe marturiile lor) se raporteaza la ea ca la productia straina vedeta a festivalului. A entuziasmat toti „avizatii“. Care, în ceea ce priveste FITS, sub conducerea lui Constantin Chiriac, nu sunt deloc putini. În fiecare an, suflarea critica se prezinta în proportii covârsitoare la Sibiu. Cea artistica, nu mai putin. Invitatii straini se amesteca în numar mare cu artistii români. Ca respira acelasi aer, ca stau la aceeasi masa, noaptea, în clubul festivalului, cu fetele luminate de focurile jongleurilor descinsi în curtea teatrului, ca schimba impresii, maniere, tehnici sau pur si simplu comentarii în legatura cu productiile vazute, pe ritmuri de tobe africane, asta nu poate fi decât de bine pentru teatrul românesc. Si înca pe termen lung. Schimburile se produc la cald, niciodata cinic detasat; dimpotriva, cu argumente pasionale, controverse, cu plieri si replieri. De cincisprezece editii FITS, în creuzetul acesta, colcaie creatie, nu gluma. „O oglinda a Osakai“ nu a fost singurul spectacol japonez valoros. „Casa misterioasa“, productie a Companiei nipone „Mademoiselle Cinema“, în coregrafia lui Naoko Ito, ramâne una dintre montarile relevante pentru ecuatia simplitatea mijloacelor-rafinament artistic. Yasuno Miyauch, semnatarul muzicii, propune fie ritmuri electronice, fie prelucrari dupa teme balcanice, fie armonii nipone. Cât despre scenografie, doar niste cuburi din tipla care se pliaza sau se aplatizeaza, dupa caz, intrând lesne unul într-altul. Formele nascocite sunt simple si ingenioase. Ca si costumele, de altfel, dintre care imposibil sa nu remarci tricourile folosite pe post de fustite, cu mânecile întinse pe picior. „Casa misterioasa“ se construieste prin retrospectia fragmentata a celor sapte dansatoare de generatii diferite. Inspirata din povestile si amintirile fiecareia dintre ele, coregrafia lui Naoko Ito foloseste, în mod programatic, doar femei. Realitatea se estompeaza în fata secventelor uitate care rasar de te miri unde în corpurile dansatoarelor japoneze. Trupul are propria sa memorie; miscari, gesturi par sa fi ramas lipite de membranele sale. Rezultatul: atmosfera sensibil bizara, unde empiricul ocupa doze infime fata de straniul amalgam în care se încolacesc cele sapte euri afundate pe drumul retrospectiei. În casa comuna a acestor tipuri diferite de feminitate, amintirile, memoria afectiva, surclaseaza cu mult prezentul perceptibil.Despre feminitate în toata varietatea ei este vorba si în „Trei surori“, dupa Cehov, spectacol de teatru-dans al Companiei (din nou, japoneze) „Pappa Tarahumara“, cu Masaki Matsumoto, Sachiko Shirai, Rei Hashimoto. Daca nu ar fi început la o ora atât de târzie în noapte, si aceasta montare ar fi avut sanse, poate, sa intre printre reprezentatiile-reper ale festivalului. Plasticitatea corpurilor celor trei actrite-dansatoare, dramatismul implicit, originalitatea (cu mâna pe inima, spun, asa spectacol nu am mai vazut!) au depasit, din pacate, prospetimea în receptarea publicului aflat în penultima zi de festival. Ce nenoroc! Chimia celor trei surori si a relatiei dintre ele, placerea de a se exhiba, repede contrabalansata de retineri, ludicul omniprezent, declansat de rememorarea (coregrafica) a perioadei infantile, sexualitatea care abia asteapta sa debordeze, supararile si curiozitatile, vocatia artistica reprimata, duiosia sunt numai câteva, foarte putine, din compusii feminitatii celor trei surori, scosi la lumina prin mijloacele teatrului-dans. Interpretele merita cu adevarat plecaciuni si reverente. La gradul infinit al pestilentialuluiDeschiderea catre grandios si spatii neconventionale a organizatorilor de la Sibiu (dintr-un anume punct de vedere, recuperarea unui mijloc de performare a teatrului în marile hale industriale dezafectate din Europa ultimelor decenii) s-a manifestat cel putin prin doua productii-mamut, „Faust“ de la teatrul gazda, si „Urlo“, al Companiei italiene „Pippo Delbono“ (dupa numele regizorului), spectacol lansat la apa în Festivalul de la Avignon din 2004. Celebru, evident. De o opulenta imagistica felliniana, cu scena traversata din când în când de fanfara, cu personaje multiple, printre care un actor cu sindrom Down si unul descins în teatru dupa un domiciliu de 45 de ani la ospiciu. Usor de ghicit, spectacolul este un eseu vizual (întrerupt doar de fragmente citite la rastimpuri, cu voce egala, de Pippo Delbono) pe tema puterii, a grotescului si pestilentialului din natura umana. Panoplie a metaforelor vizuale în care de la handicapul tratat si exhibat artistic pâna la putrefactie la propriu, regizorul pare sa nu scuteasca nici un grad al urâteniei. Numai despre urâtenie va putea fi vorba si în „Faust“, montarea lui Silviu Purcarete, daca e sa avem în vedere covârsitoarea majoritate a productiilor sale. Cu fetele livide, de mortaciuni în miscare, învataceii batrânului profesor se pregatesc sa sacrifice viul pe altarul cognitiei. Cel putin asa reiese din imaginea fetei omorâte de Faust din greseala în timpul unui experiment nereusit. Novicii parasesc clasa pentru ca savantul sa ramâna între munti de hârtii mototolite, singur cu mormane de cunoastere umana inutila, aruncate pe jos. În caz ca Mefisto (Ofelia Popii) nu încarneaza, în viziunea regizorului, tenebrele lui Faust, atunci, cu siguranta, Silviu Purcarete rasuceste centrul de interes al piesei, tentat mai degraba de problemele lui Mefisto, nicidecum de cele ale batrânului profesor. Mizantrop în interpretarea lui Ilie Gheorghe, Faust nu are nici o retinere în a face târgul cu Mefisto. Doar ca, batrân hârsit, nu-l crede pâna ce dracul nu-i face oferta la ureche. Inaccesibil publicului, evident. Puterea oricarei tentatii surclaseaza vocatia binelui? Ar putea fi una dintre eternele chei de lectura ale regizorului. Caci odata perfectata întelegerea, traindu-si clipele de „tinerete“ cumparate de la Mefisto ca satir libidinos, Faust se adânceste în munti de pacate si perversiuni. Pedofil fara remuscari, da iama într-un grup nedefinit de Margarete infantile. Impresionanta desfasurare de mijloace din Hala Simerom, scena cu Noaptea Walpurgiei si viziunea iadului compus din oameni si porci, confirma metamorfozarea respectabilului profesor în sclavul instinctelor primare, nu de putine ori scabroase. Reactionând mecanic, simplu pion al tacticilor lui Mefisto, Faust întareste viziunea lui Purcarete asupra umanitatii, cloaca de porniri rudimentare, gretoase, improprie înaltarii transcendente din originalul lui Goethe. În „Troilus si Cresida“, în „Masura pentru masura“ (pentru a numi numai ultimele sale productii vazute de publicul român), iar acum în „Faust“, în eterna lupta a raului, în care Mefisto îsi largeste matematic sfera de influenta, regizorul maculeaza integral, cu obstinatie, lumea. Dar mijloacele tehnice cu care îi labarteaza josnicia coplesesc publicul, de la macaralele si platformele pe sine din uzina Simerom la ecranele video, apoi la actorii suspendati sau chiar la aruncatoarele de flacari. Plastic vorbind, montarea e opulent-spectaculoasa. Maniera în care regizorul stie sa dirijeze atentia publicului dintr-un loc în altul, de la un moment la altul, având în vedere ca în hala scenele se produc în locuri atât de dispersate, tine, din nou, de arta unui magician din registrul vizualului. Marioneta, dar pâna când?Dar, ca sa reluam o foarte veche dilema, în defilarea tuturor efectelor vizuale, daca excludem interpretul-marioneta, ce loc îi mai ramâne actorului? Si implicit emotiei? Unul tare pipernicit, daca am lua în considerare multe dintre spectacolele prezentate la Sibiu. Si, totusi, atunci când regizorul se asaza modest în spatele actorului, lasându-i acestuia toata stralucirea, adâncit nu pe orizontala, în ample desfasurari de tehnica, ci pe verticala, în nuante umbroase, întortocheate, dar relevante, publicul are sansa sa asiste la un spectacol de valoare. Care îsi face adepti neconditionati. Adera la el, pe loc, cunoscatori si necunoscatori. Este cazul lui „Platonov“ de Cehov, de la Teatrul „Orkeny Istvan“ din Budapesta, în regia lui Yuriy Kordonsky cu cele mai importante trei personaje feminine exemplar interpretate: întâi minunata generaleasa (Eva Kerekes), plina de inteligenta, nuri, energie, sex-appeal, întelepciune si discretie; apoi, intelectuala hipersensibila (Aniko Fur), gata sa alunece în nevroza una-doua, tinându-si
ticurile în frâu cu greutate; si, în sfârsit, cea normala, casnica, mama, dar la rândul ei debordând de
feminitate (Nora Diana Takacs).FITS, minijubileuCine si-ar putea imagina azi teatrul din România fara Festivalul International de la Sibiu, borna de hotar, prin grandoare si diversitate, în peisajul teatral al tarii? De la an la an (adica de cincisprezece), FITS face parte, din ce în ce mai mult, din traditia culturala a tarii. Eforturile organizatorilor în înlantuirea atâtor evenimente si module nu pot fi decât apreciate. Mai ales ca anul acesta comunicarea s-a îmbunatatit simtitor, textele P.R.-ului au fost informative si de folos si, surpriza, invitatii au primit si catalogul festivalului. Curat progres, curate felicitari!