Un barbier... de qualité si belcanto autentic la Paris
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura sunetelor »
Autor: COSTIN POPA
„Ah, che bel vivere, che bel piacere per un barbiere di qualità! de qualité!...“ una din celebrele fraze ale cavatinei lui Figaro din „Barbierul din Sevilla“ a fost tradusa în franceza, spre deliciul publicului, de baritonul George Petean într-un recent spectacol la Opéra Bastille din Paris. Indiferent în ce limba, sintagma rossiniana trece din fictiune în real si îl caracterizeaza de minune pe tânarul artist român. Motto-ul sau este calitatea care respira prin timbrul vocii cu irizatii tenorale, prin lectura distilata a portativului, în directia restituirii spontaneitatii si vervei nemuritorului personaj. Da, George Petean este un tipic bariton liric briliant, vocalitate ideala pentru rolul Figaro, pe care îl serveste scânteietor si cu acute pline, sigure. Dar nu numai notele înalte eclatante umplu de armonice bogate spatiul acustic, ci întreaga tesatura componistica a maestrului de la Pesaro îi este la îndemâna, pasajul de registru apare insesizabil si îi confera omogenitate pe ambitus. Stapân al unui instrument usor de manevrat, Petean rezolva spectaculos agilitatile cavatinei sau ale duetului cu Almaviva, ramânându-i în preocupare doar cele din duetul cu Rosina, evident perfectibile. Extraordinar de mobil în scena, plin de umor deloc grosolan, factotum rasat, baritonul clujean este la ora actuala tânarul român de cea mai mare perspectiva pe scenele lirice internationale. Este deja aplaudat în teatre de legenda ale lumii, de la Wiener Staatsoper la Metropolitan, de la Covent Garden la Opéra National de Paris si cariera îi sta sub semnul excelentei.Echipa bunaDesi nu se mai afla la prima tinerete, soprana spaniola Maria Bayo (Rosina) impresioneaza printr-o pregatire stilistica ireprosabila care îi valorizeaza sunetul patrunzator si rafinamentul discursului. Si daca în aria „Una voce poco fa“ a tratat coloratura destul de cameral si fara limpezime sau a „coborât“ rapid de pe sunetele acute (Si-ul final a fost chiar neconvingator prin nesiguranta), artista s-a regasit imediat în duetul cu Figaro, ca si în tot ce a urmat. Autenticitatea si nuantele comentariului din recitative, „zicerile“ subtil-spumoase si potrivit accentuate au completat un joc delicios, virtuti proprii adevaratelor vedete. Nu trebuie uitat ca, înca de demult, Maria Bayo a pregatit rolul cu celebra Teresa Berganza. Si faptul se vede.Un veritabil tenorino di grazia a fost Colin Lee, cu frumoasa conducere a glasului în serenada din primul act si destula acuratete în fioriturile de care partitura Contelui Almaviva abunda. Americanul nu a ezitat sa adauge variatii noi si chiar note acute în lectura sa, dar a fost pacat ca nu a încercat sa abordeze si extrem de dificila arie „Cessa di più resistere“ din ultimele secvente ale operei. Pentru John Del Carlo, personajul Don Bartolo este mult apropiat de idealul de basso buffo caricato definit de Rossini si care exclude îngrosarile sau excesele comice. Servind rolul cu vigoare si în concretete, cu voce masiva si intens penetranta, artistul american s-a simtit oarecum presat de accelerando-urile neasteptate cu care dirijorul Marc Piollet a finalizat aria „A un dottor della mia sorte“, fortând agogica de la indicatia de „Allegro vivace“ din partitura la un „Prestissimo“ intens solicitant. Interpretul lui Don Basilio, basul rus Mikhail Petrenko a propus în glas multe tente baritonale care i-au limitat amploarea sonora si, surprinzator, au estompat culoarea registrului înalt. Elvetianca Jeannette Fischer a fost Bertha, în debordanta agitatie.La pupitru, francezul Marc Piollet a tratat portativele rossiniene cu eleganta si delicatete, brodând minutios pe excelenta canava oferita de orchestra Operei si conferind discursului melodic dinamica si vioiciune. Schwung-ul sextetului final al actului I a fost numai una din probe. Ma întreb însa cum a fost posibil sa accepte, ca sef muzical al spectacolului, tema lui Henri Mancini din... desenul animat „Pantera roz“ drept motiv pentru intrarea în scena a lui Don Basilio. O socanta si total deplasata aruncare în derizoriu, chiar daca publicul a tratat-o cu indulgenta.Productie descinsa din „1001 de nopti“Regizoarea Coline Serreau a încercat o experienta interesanta, desi nu noua, prin transpunerea temporala a tramei. Nu întotdeauna asemenea demersuri sunt însotite de reusite. Aici însa, pornind de la adevarul istoric al ocuparii timp de patru secole a Sevillei de catre musulmani, dar, mai ales, prin adâncirea profilurilor eroilor, autoarea mizanscenei a propus o varianta valabila, care functioneaza si atrage. Asa încât, actul prim ne plimba printr-un desert auster în care casa lui Bartolo este singura fortareata. Patrundem imediat în ea, pe parcursul celorlalte acte si arhitectura, cultura araba ni se înfatiseaza în toata maretia. Jean-Marc Stehlé, Antoine Fontaine (decoruri) si Elsa Pavanel (costume) au sustinut din plin imaginatia regizoarei. Captiveaza detaliile, culorile spatiului stilat al Rosinei (actul secund) sau cald al lui Bartolo (actul ultim). Cel putin rosul-caramiziu al acestuia din urma apare pictural. Crezându-se tradata de iubitul ei, Rosina îl distruge (în cunoscuta pagina a furtunii din actul al treilea), dar, odata cu deznodamântul fericit, alege ambientul iubirii, simbolizat de o oaza plina de verdeata ce creste din neant. Spiritul emancipat al eroinei – care o plaseaza în centrul productiei pariziene, elanul de îndragostit al lui Almaviva, subtilitatile mercantile ale lui Figaro, principiile desuete de viata ale lui Bartolo, tehnicile calomniei exprimate de Basilio sunt spoturi caracteriale ce rezida cu claritate si, alaturi de scenografie, fac din spectacolul Colinei Serreau o productie bine gândita.Anna Netrebko, însarcinata în luna a cincea... ...a anulat câteva seri cu opera „Capuleti si Montecchi“ de Bellini, la Bastille. A fost înlocuita, în rolul Giulietta, de italianca Patrizia Ciofi, o specialista a belcantoului romantic care si-a validat de la început renumele printr-un cânt moale, cu legato exemplar si vocalizare spianato di grazia în aria „Oh! quante volte“. Frazarea a fost etalata în deplina eleganta, glasul a plutit fluid si singurele mele rezerve s-au îndreptat catre proiectia supraacutelor, catre volumul lipsit de pregnanta în scena finala, dar si catre expresia parcimonios nuantata ce m-a facut s-o regret nu pe Anna Netrebko, ci pe... Elena Mosuc, una din marile exponente ale zilei în acest stil. A fost rândul mezzosopranei americane Joyce DiDonato (travesti în rolul Romeo) sa suplineasca totul, sa se afirme drept o consistenta interpreta de gen, adaugând „muscatura“ cuvântului, aplombul si dinamismul expresiei, înflacarata tensiune emotionala. Vocea artistei, desi ingolata pe alocuri, este seducatoare pe întreg ambitusul prin caldura si culoare. În orice caz, cele doua interprete, un cuplu redutabil, s-au plasat în prima linie a interpretarii pretentioaselor pagini belliniene. Le-a urmat, în proximitate, tenorul american Matthew Polenzani (Tebaldo), cu o autentica vocalitate di grazia, restituind portativelor frumoasa lor linie, infinit desenata, chiar daca sunetul ar putea câstiga în puritate. Consistenta acutelor nu a fost însa servita numai cu scop demonstrativ, ci, iata, filajele notelor înalte propuse chiar în aria de debut au fost neasteptate si aproape fara repros. L-am regasit în distributie pe basul Mikhail Petrenko, destul de inegal în talmacirea rezervata Parintelui Lorenzo, alaturi de care, basul italian Giovanni Battista Parodi a fost un convingator Capellio.Bagheta supla a lui Evelino Pidò a fost cea care a pus în valoare excelentele calitati ale orchestrantilor Operei Nationale pariziene, din care a stiut sa extraga coloristica si rafinament. Dirijorul a cumpanit bine tempii, neferindu-se de dilatarile cerute de atmosfera, dar si de alertetea necesara servirii dramei, totul cu exemplara coerenta. Montarea lui Robert Carsen dateaza la Paris de 12 ani si mentinerea ei pe afis îi probeaza valabilitatea în timp. Ramânând în epoca povestii celor doi îndragostiti din Verona, regizorul canadian a cerut esentializarea, stilizarea decorului (autor Michael Levine), simplificând cadrele si invitând interpretii sa se concentreze asupra expresivitatii. Câteva momente deosebit de reusite staruie în memorie: tenta rosiatica a panourilor de decor contrastanta albului puritatii vesmântului Giuliettei, lupta dintre cele doua tabere rivale derulata la finele primului act cu încetinitorul, accelerata apoi într-un crescendo de efect deasupra capului eroinei prabusite... Exista si unele schematisme, poate mult prea liniare, îndeosebi în deplasarile corului. Costumele aceluiasi Michael Levine nu au iesit din ideea regizorala: uniforme, rosii pentru familia Capulet, negre pentru familia Montague. Nu în ultimul rând, trebuie remarcat aportul lui Davy Cunnigham (lighting design), cu important rol în contextul simplu al scenografiei. L-a îndeplinit cu maiestrie, jucând potrivite tente de umbre si lumini.