TIFF al saptelea... cel mare

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura cinema »
Autor: DANIEL IFTENE

În ultimii ani a devenit tot mai evident ca staff-ul din spatele Festivalului International de Film Transilvania are mania marimii. Evenimentul devine tot mai mare, de la an la an, numele de pe afise sunt dintre cele tot mai bine cotate la bursa cinematografiei, invitatii sunt tot mai bine plasati pe scara economico-sociala, filmele, din ce în ce mai multe, cozile mai mari, micile si „nevinovatele“ orgolii personale, tot mai multe. Si atunci, cum sa nu fie cea de-a saptea editie si cea mai impozanta, cam de la început pâna la sfârsit?

Marele Haneke si micul Boc


„Funny Games U.S.“, cel mai recent film al austriacului Michael Haneke, a deschis oficial cea de-a saptea editie a Festivalului International de Film Transilvania (de acum încolo, pe scurt, TIFF 2008). Daca la prima editie Haneke era prezent cu trei filme în sectiunea „3x3“, anul acesta i s-a facut onoarea sa faca marea deschidere, cu „Funny Games U.S.“, „reeditarea“ americana a filmului sau din 1997. Din respect fata de ceea ce a facut acum un deceniu, Haneke nu schimba nimic. În afara de locul de desfasurare a actiunii si de actori – si de aceasta data foarte bine distribuiti. Naomi Watts e tulburatoare, iar cuplul Michael Pitt si Brady Corbet, în rolurile tinerilor Paul si Peter, va da cu siguranta noi icon-uri ale filmelor horror. Nu ar trebui sa ne surprinda daca, peste câtiva ani, americanii vor merge la colindat de Halloween îmbracati în costume albe si înarmati cu crose de golf.

Cu toate acestea, decizia de a deschide TIFF 2008 cu o alta incursiune a lui Michael Haneke în violenta pura, numai ca de data aceasta trasa în tipla hollywoodiana, a fost riscanta de la început si poate si un pic rau prevestitoare. Dadea o senzatie de eveniment care, în tendintele lui schizofrenice, îsi dubleaza festivismele de balaciri în sex si violenta si care îsi arunca publicul în doua directii diferite, care risca sa nu se mai întâlneasca niciodata. Nu militez pentru o linie comuna, dar o cale de mijloc, în care sa se scufunde cinefilul „de mijloc“, poate ca nu ar strica TIFF-ului. O astfel de limba comuna ar fi trebuit sa fie gasita si pentru prima seara, care, în ciuda eforturilor organizatorilor, a avut mai degraba aspectul unui ghiveci interesant, dar totusi ghiveci.

Abia dupa pupat mâna la conasii care au sponsorizat TIFF-ul si ascultat discursuri cu un miros pre-electoral patrunzator, a rulat si primul film. Scurtmetrajul lui Constantin Popescu, „Fatza galbena care râde“ (dupa un scenariu pentru care Doru Lupeanu a câstigat premiul HBO-TIFF 2007), a facut multe fete sa râda, în special prin jocul cuplului Luminita Gheorghiu – Teodor Corban.

Însa apoi a cazut bomba Haneke, un film sfidator prin apelul la violenta si cruzime gratuite, fara motivatii exterioare concludente si care nu-ti lasa nici o portita de scapare. Din pacate pentru „Funny Games U.S.“, scenariul (acelasi ca în 1997) pare destul de vechi… cam cu 10 ani prea vechi. Postmodernisme depasite, o rigiditate a dialogului care îi încorseteaza pe actori… si totusi un film care trebuie vazut. În sala însa, protipendadei politice îi cam disparusera zâmbetele si, cum „jocurile“ nu li se mai pareau amuzante, unul câte unul au luat calea iesirii. Si Emil Boc, si Gheorghe Funar, si Norica Nicolai (numai Vasile Dâncu a mai rezistat). Iar la final ramasese numai publicul „cu stomac“, sau, cum ne blagoslovea un coleg de breasla, „handicapat sufleteste“. Când totul s-a terminat, din sala a iesit cel mai tacut public care a iesit vreodata – cred – de la o festivitate de deschidere a unui festival de film. Nu tu aplauze, nici discutii, doar parasirea salii în liniste si pace.

TIFFing

De la deschidere, lucrurile au reintrat cumva în normal. Cele 12 filme din competitie au umplut salile, mai ales la prima proiectie, iar o mare parte din documentarele sau filmele biografice prezentate în sectiunea Doc'n'Roll au mers la sigur. Asa cum a facut-o si „Control“-ul lui Anton Corbijn despre viata, opiniile si moartea solistului de la Joy Division, Ian Curtis, film asteptat de TIFFisti mai bine de un an (prin târgul Clujului se auzea ca filmul ar fi trebuit sa vina în 2007, direct de la Cannes, dar producatorii au ales totusi Manchester-ul).

Competitia a început cu „Lacul Tahoe“ („Te acuerdas de Lake Tahoe?“), unul dintre acele filme grave si extrem de „artistice“ care populeaza festivalurile, cu o reteta de montaj si o tema care ar fi trebuit sa dea pe spate o lume întreaga. Nu a dat-o, dar macar a mai oferit o data sansa criticii si juriului sa traseze linia între „specialisti“ si „plebei“. Chiar daca filmul mexicanului Fernando Eimbcke nu s-a clasat în topul preferintelor publicului, care nu s-a dat în vânt dupa cadrele fixe si secventele lungi care au cam îngropat prin artificial tema filmului, totusi juratii au ales pentru „Lacul Tahoe“ „Premiul special al juriului“, iar voturile maxime ale majoritatii criticilor au mers în aceasta directie. În „Lacul Tahoe“, Eimbcke – aflat la al doilea sau lungmetraj – ar fi putut cadea în extrema de a face un film siropos din povestea unei familii care traieste tragedia mortii tatalui. Încercând sa evite acest lucru, o ia pe calea gravitatii excesive, a sterilitatii care prevesteste exploziile tacute de disperare.

Într-o nota total discordanta s-a terminat competitia de anul acesta, cu un film pe care chiar regizoarea Anna Biller l-a catalogat drept „clovnul festivalurilor“ si, evident, fara nici o sansa de premii – nu ca le-ar fi meritat. «Viva» este un film-experiment, în care regizoarea, scenarista, machieza, scenografa, actrita s.a.m.d. Anna Biller încearca sa pastiseze o serie de productii ale anilor '70, pentru a crea o dezbatere „grava“ a efectelor negative pe care revolutia sexuala le-a avut asupra femeilor. Grava în ghilimele, pentru ca, potrivit principiului „unde dai si unde crapa“, „Viva“ se îndeparteaza de obiective prin erorile regizorale. Totusi, publicul s-a distrat, chiar si acolo unde Biller ar fi vrut sa introduca pasajele dramatico-moralizatoare.

Timp de o saptamâna, între „Lacul Tahoe“ si „Viva“ publicul clujean a avut ocazia sa evalueze toate filmele din concursul de anul acesta, premiul publicului mergând, fara drept de apel, spre comedia frantuzeasca „Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu gangster“ („J'ai toujours rêvé d'être un gangster“). Votat de aproximativ 500 de spectatori, filmul regizorului Samuel Benchetrit a reusit sa bata la puncte mexicanul „Zona“ („La Zona“) sau maghiarul „Aventurierii“ („Kalandorok“), ambele hituri de public la TIFF 2008. Fiecare din cele cinci episoade ale filmului „Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu gangster“ e o miniatura cu aspect jarmuschian, filmata în alb-negru si cu un umor în aceleasi tonuri. „Rau-facatorul“ dezarmat, hotul de partituri, cuplul de rapitori bonomi sau fostii gangsteri, acum pensionati, se învârt în jurul unei cantine de pe marginea autostrazii. Unii viseaza la câstiguri, altii la vremurile demult apuse sau la glorii usor de obtinut. Toti însa sunt protagonistii unor micro-comedii, cu accente puternice de melancolie.

Marii câstigatori

Marele premiu TIFF 2008 a mers totusi în Mexic si a fost dus acasa de regizoarea Youlene Olaizula, pentru documentarul „Shakespeare, colt cu Victor Hugo“ („Intimidades de Shakespeare y Victor Hugo“), singurul documentar care a intrat în competitie anul acesta. Secretul lui Olaizula pare simplu: o bunica si servitoarea ei si toate povestile care se pot ascunde într-o casa – taman în cea de pe strada Shakespeare, colt cu Victor Hugo. Aproape o ora si jumatate de relatari fascinante, ale unei femei la o vârsta venerabila, care-si aminteste de un barbat foarte talentat la pictura, muzica si poezie pe care l-a gazduit în anii 80. Si asta nu e totul, povestea creste si acapareaza totul, în buna traditie sud-americana, ducând spre un final neasteptat. Pentru regizoarea mexicana, finalul nu stiu cât de asteptat a fost, dar i-a adus cu siguranta 10.000 de euro în cont si un premiu din mâna lui Catherine Deneuve.

Premiul pentru imagine a mers în Estonia, la Mart Taniel pentru „Balul de toamna“ („Sugisball“), desi ar fi putut prinde la fel de bine si unul pentru scenariu. Adaptare dupa romanul omonim al prozatorului estonian Mati Unt, filmul regizat de Veiko Ounpuu a fost una dintre revelatiile TIFF 2008. Impresionant nu numai prin imagine, dar si prin jocul actorilor si scenariu, „Balul de toamna“ patrunde într-o lume familiara tuturor celor care au trait în fostul bloc comunist, cea a periferiei dominate tot de vechile blocuri, dar de aceasta data capitaliste. Scriitori si arhitecti nevrotici, garderobieri cu multe femei la asternut, mame singure care-si cresc copiii în timp ce suspina în fata televizorului unde merge încontinuu parca „Pasarea spin“, par toti oameni incompleti sau defecti, marcati de mizeria aceleiasi suburbii estoniene.

La sectiunea regie, premiul i-a revenit danezului Omar Shargawi, pentru lungmetrajul „Jamil, mergi în pace“ („Ma salama, Jamil“). În tara caricaturilor cu profetul Mahomed, regizorul danez cu sânge palestinian face al doilea film al sau centrat pe problemele arabilor stramutati în Occident, pe conflictului dintre traditii, generatii, dintre iertare si razbunare. „O felie de realitate“, cum o descriau unii critici, cu care e prea putin probabil sa ne reîntâlnim în cinematografele românesti pâna la TIFF 2009.

Si ultimul premiu, dar nu cel din urma, acordat filmelor din competitia din acest an l-au încasat cei trei actori principali din „Aventurierii“ („Kalandorok“), Péter Haumann, Péter Rudolf si Milan Schruff, carora road-movie-ul cu accente ardelenesti le-a adus nu numai laudele juriului, ci si pe cele ale publicului. Povestea unui secui care pleaca din Budapesta, traverseaza Transilvania pentru a ajunge în Tinutul Secuiesc, unde se asteapta sa-si gaseasca tatal, e un prilej potrivit pentru poante si peripetii kusturiciene, în care actorii s-au putut face remarcati.

Bucuresti – Cluj, cu escala la Cannes

Ca si în anii trecuti, cele mai noi filme românesti au aterizat la TIFF 2008 dupa proiectia lor la Festivalul de la Cannes, unde „Megatron“-ul lui Marian Crisan a si fost premiat cu un Palme d'Or pentru scurtmetraj. Asa ca a deschis proiectia ultimului film al lui Radu Muntean, „Boogie“, din nou cu Dragos Bucur si cu un rol foarte bun pentru Anamaria Marinca.

„Megatron“ are aspectul unei bijuterii românesti, frumoasa, dura si rezistenta, în acelasi timp, dar care te lasa cu o senzatie acuta de a dori mai mult. Finalul abrupt e un cutit cu doua taisuri. Oricât de interesant ar fi din punct de vedere stilistic, nu aduce nici un plus întregului si nici nu te trimite spre acel sfert de ora suplimentar în care sa încerci sa descifrezi în minte semnificatia proiectului. Cam acesta ar fi singurul neajuns. În rest, o interpretare extraordinara a Gabrielei Crisu, o imagine foarte buna si mâna unui regizor de la care deja lumea se asteapta la un lungmetraj care sa rupa gura târgului (românesc si international deopotriva).

De cealalta parte, „Boogie“ a captivat publicul clujean în special prin scenariu si prin jocul cuplului Bucur-Marinca. De fapt, cred ca acesta este cel mai bun casting posibil pentru personajele create de Alexandru Baciu, Radu Muntean si Razvan Radulescu. Povestea lui Boogie, Bogdan Ciocazanu, fost tânar rebel, acum un tata si un sot care trebuie sa-si negocieze timpul între job si familie, poate fi – oricât de cliseistic ar suna – povestea oricui. Si deci, aproape banala. Dialogurile sunt însa atât de bine scrise încât nu te lasa sa vezi pe loc faptul ca „Boogie“ nu e un film mare, ci un foarte bun film românesc.

„Leidiz end gentalmen“

Acum câtiva ani, TIFF-ul o aducea la Cluj pe Vanessa Redgrave. Anul trecut, pe Franco Nero. Era firesc ca în 2008 sa se opreasca aici Catherine Deneuve, vedeta incontestabila a cinematografului francez. Marcata înca de moartea lui Yves Saint Laurent, diva blonda din „Tristana“ sau „Belle du Jour“ a refuzat senzationalul speculat de presa româneasca. O prezenta discreta, chiar redusa la tacere la gala de expansivul director Vodafone, care i-a cam furat microfonul, Deneuve a primit Premiul pentru întreaga cariera oferit unei personalitati din cinematografia europeana. A tras apoi un incriminat fum de tigara la conferinta de presa de dupa, a comparat Clujul cu satul natal si a plecat.

Daca anul trecut premierul Tariceanu „trecea   pe la gala de închidere, anul acesta a venit rândul presedintelui Traian Basescu sa-si arate fata pe scena Nationalului clujean, unde i-a înmânat Premiul de excelenta – care altul? – lui Radu Beligan, ajuns, dupa cum chiar el spunea, cel mai longeviv actor român. Atmosfera grava, omagiala, ca în fata unui monument al teatrului si filmului românesc.

Tamara Buciuceanu-Botez a fost cea de-a doua personalitate româneasca onorata de un premiu la TIFF 2008, o aparitie reconfortanta si recunoscatoare la gala de închidere.

---