Competitie dominata de mexicani la TIFF 7
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura cinema »
Autor: MIHAI FULGER
Anul acesta am asistat la a doua editie din istoria Festivalului International de Film „Transilvania“ (TIFF) Cluj în care nici o productie autohtona nu a fost inclusa printre cele 12 titluri din competitie (dedicata, dupa cum se stie, cineastilor aflati la primul sau al doilea lungmetraj). Motivele sunt diverse: producatorii au preferat sa-si joace sansa de a-si prezenta filmele în competitia unui festival de clasa A, precum cele de la Locarno si Venetia („Nunta muta“ de Horatiu Malaele ori „Pescuit sportiv“ de Adrian Sitaru), filmele nu întruneau conditiile tehnice necesare („Elevator“ de George Dorobantu) sau apartineau unor regizori care au deja la activ cel putin trei lungmetraje („Boogie“ de Radu Muntean). În schimb, am fost surprins sa descopar printre filmele din competitie doua productii mexicane, alaturi de o coproductie Spania – Mexic. Vazând însa filmele, am constatat ca Mihai Chirilov, directorul-selectioner al festivalului, nu a gresit, iar cineastii mexicani sunt clar pe val.Chiar Trofeul „Transilvania“ a ajuns în Mexic, datorita debutantei Yulene Olaizola, care a reusit o premiera în istoria TIFF-ului, câstigând premiul cel mare cu un documentar (gen foarte slab reprezentat în competitie). „Shakespeare colt cu Victor Hugo“ (titlu ce indica adresa bunicii regizoarei, fosta actrita, care a gazduit un chirias excentric, protagonist absent al filmului, pe la mijlocul anilor '80) este un documentar exceptional, care te manipuleaza subtil si te cucereste iremediabil, dovedind ca – vorba unui personaj dintr-un film de Nae Caranfil – „viata e complexa si are multe aspecte“.Totusi, filmul din Mexic – si din întreaga competitie – care m-a impresionat cel mai mult a fost „Lacul Tahoe“, al doilea lungmetraj semnat de fostul „clipangiu“ Fernando Eimbcke, câstigatorul a doua premii la Berlin anul acesta. Un coming-of-age movie cu un protagonist de care e aproape imposibil sa nu te atasezi, o duioasa si subtila comedie amara, cu lungi cadre fixe si un cuceritor umor sec, dar si cu o drama de familie bine potentata, fara nici o nota discordanta. Aparent, un pusti de 14 ani îsi buseste masina lânga un orasel mexican adormit si mizer, apoi trece prin tot felul de peripetii comice ca s-o repuna în functiune, ajungând sa plimbe un câine, sa mearga la un film de karate si sa aiba grija de un bebelus, pentru a le face pe plac noilor prieteni întâlniti de-a lungul zilei. De fapt, asa cum aflam pe parcurs, baiatul este marcat – la fel ca si mama si fratiorul sau – de moartea capului familiei, cel care i-a daruit masina amintita, si încearca sa gaseasca refugii în compania altor persoane – de fapt, la fel de singure ca si el. La TIFF, „Lacul Tahoe“ a obtinut Premiul special al juriului.„Zona“ (Spania – Mexic) de Rodrigo Plá a avut si el succes la critici si la spectatori, desi nu a obtinut nici un premiu. O distopie despre un viitor din pacate plauzibil, în care vor exista cartiere rezidentiale autosuficiente, înconjurate de ziduri (menite a-i proteja pe cei bogati si putini din interior de cei saraci si multi de afara) si traind dupa propriile legi (cu permisiunea autoritatilor, care se aleg în schimb cu „contributii“ substantiale). Într-un astfel de „Coplessland“ patrund trei tineri infractori, care lasa în urma doua victime (dintre care un gardian ucis accidental de un vecin), iar rezidentii încep sa-i vâneze pe intrusi, pentru a-i linsa apoi fara nici o remuscare. Acesta este climatul conflictual în care se naste prietenia dintre doi pusti de 16 ani: fiul unuia dintre liderii comunitatii si spargatorul care se ascunde în casa sa, încercând sa scape de legea talionului. Un thriller socant, cu o tensiune bine construita, „Zona“ e totodata si un emotionant film de maturizare, la fel ca si „Lacul Tahoe“.Tot despre legea talionului este vorba si în „Jamil, mergi în pace“ (Danemarca), care i-a adus lui Omar Shargawi Premiul pentru regie. Un film cam demonstrativ si previzibil, dar, totusi, foarte intens, beneficiind de un actor principal excelent (Dar Salim) si o problematica de impact (relatia dintre religie – aici islamica – si violenta). La Premiul pentru interpretare avea sanse si Julieta Figueroa din „Cerul, pamântul si ploaia“ (Chile – Franta – Germania), lungmetrajul de debut al lui José Luis Torres Leiva. Ritmul filmului este foarte lent, dar protagonista – Ana, o tânara contemplativa si introvertita – este atât de diafana, încât te fascineaza. În lumea Anei, oamenii traiesc si pot fi fericiti doar în vis; în realitate, ei doar supravietuiesc. Totusi, Premiul pentru interpretare a ajuns la cei trei actori principali din „Aventurierii“ (Ungaria) de Béla Paczolay – o comedie agreabila, filmata în cea mai mare parte în tara noastra, despre trei generatii de loseri din aceeasi familie (bunicul, tatal si fiul). Drumul lor plin de peripetii prin mereu surprinzatoarea Românie bifeaza o buna parte din locurile comune ale (tragi)comediilor „balcanice“, dar umorul functioneaza înca.Premiul publicului a fost obtinut de „Dintotdeauna mi-am dorit sa fiu gangster“ al francezului Samuel Benchetrit. O comedie inteligenta, amuzanta si stimulanta, cu patru episoade inegale (plus un epilog) având ca personaje gangsteri aspiranti sau expirati, care se învârt în jurul unei cafenele de pe autostrada. În schimb, filmul care o obtinut Premiul pentru imagine (prin operatorul Mart Taniel) m-a dezamagit. „Balul de toamna“ de Veiko Õunpuu a candidat, pentru mine, la titlul de film cu cele mai multe clisee pe metru de pelicula, în pofida bogatului sau palmares international. Un puzzle în care piesele nu se potrivesc defel, vreo duzina de personaje lipsite de autenticitate – toate acestea într-un fel de „Crash“ estonian, mult mai stupid decât originalul. Numeroasele momente de umor gros, cele mai multe nejustificate, sunt molipsitoare si nefaste, pentru ca te fac sa râzi prosteste, fara a realiza ca esti tras pe sfoara, si te îndeparteaza de drama personajelor (daca ele au într-adevar vreo drama). Nu mai vorbesc de muzica agresiva si redundanta, si ea menita sa astupe gaurile scenariului.La capitolul debuturi notabile, trebuie amintit si „În fiecare zi e duminica“ de Niels Laupert. Un film de absolvire ambitios, pornind de la cazul real al unor criminali minori. Tânarul Gus Van Sant neamt are evident talent si curaj, dar partea finala a filmului sau (cea din închisoare) e inutila, risipind mult din emotia acumulata pâna atunci. În fine, bizareria competitiei de anul acesta a fost „Viva“, debutul americancei Anna Biller. Un „Belle de jour“ neo-camp, plasat în Los Angeles-ul revolutiei sexuale. Unul dintre cele mai kitschy / thrashy filme pe care le-am vazut vreodata, o trufanda pentru oamenii cu bun-gust care se lasa ocazional sedusi de farmecul prostului-gust.