Un poet al nuantei si al unei stilizate nelinisti

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura literara » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION

Fostul meu student Viorel Sâmpetrean îmi solicita doua-trei cuvinte pentru antologia de versuri pe care se pregateste s-o publice. Am o clipa de ezitare pentru ca îl cunosc mai mult ca jurnalist cultural decât ca poet.

I-am citit mai demult poemele cu care a debutat („Vara de amiaza“, 1978, si „Amiza lui Empedocle“, 1983) si, dupa aceea, îi pierdusem urma în istoria încurcata prin care am trecut si mai trecem toti. Citesc, acum, poemele noi („Îngerul exterminator“, 2002; „Cartea lui Ionut“, 2002; „Ardealul“, 2003; „Powder/Uimire“, 2006) si poemele vechi bine primite de Ana Blandiana si Constanta Buzea – si-mi fac o idee mai precisa despre substanta lirismului sau si, evident, despre posibilitatile talentului sau. Constat mai întâi ca, între ele, exista o pauza de 19 ani. Ce cauzalitati profunde au determinat-o? Citindu-le cu atentie, am fost, trebuie sa spun, surprins în modul cel mai bucuros cu putinta. Viorel Sâmpetrean este un poet autentic într-o literatura care poate duce lipsa de orice, dar nu de poeti. De poeti si de matematicieni. Doua vocatii care, se stie, sunt fructe ale geniului tânar. Românii exceleaza, se pare, în aceste doua compartimente, acolo unde sunt depozitate virtutiile, vocatiile, îndaratniciile si inertiile firii lor. Viorel Sâmpetrean este, nu mai încape vorba, un liric în descendenta lui Blaga, ramura melancolizanta, reflexiva, îngândurata a echinoxistilor, nu cea rebela, exploziva, paduratica, mitica (ilustrata, între altii, de primul Ioan Alexandru si Gh. Pitut).

Un poet care iscodeste (termen fundamental, cum se stie, în vocabularul liric al lui Blaga) singuratatile, înserarile, tacerile ascunse în lucrurile din afara si tacerile indeterminate din interiorul fiintei. Blaga mergea în lume ca sa iscodeasca semnele si sa descopere numele, ucenicul sau din a treia generatie de blagieni iscodeste semnele din jur, asculta tacerile si conspecteaza lumina din ranile divine (o formula ce se repeta) care exista în orice act, în orice obiect, în orice gând... Într-o scurta scrisoare din mai 1984 (reprodusa în volumul pe care îl comentez acum („Razboiul sfârsitului lumii nu va avea loc“), Constantin Noica îi reprosa tânarului poet înstrainarea de Eminescu si de marii poeti dintre cele doua razboaie mondiale, sugerând ca, acolo unde nu exista modele mari, nu poate exista nici poezie mare. Filozoful se înseala, cred. Viorel Sâmpetrean nu este atât de strain pe cât pare, nici de Eminescu, nici de marii poeti interbelici. Dimpotriva, este foarte aproape de Blaga, cum am zis, fara a fi un imitator. El cauta, ca toti expresionistii, realitatea misterioasa din spatele realului si, din cercetarea ei, imagineaza o mitologie lirica în care starile de spirit si starile de suflet (spre a folosi doua formule vechi ale criticii literare) tind sa se exprime prin mituri. Am semnalat deja doua, înrudite, singuratatea si tacerea. As mai putea cita altele, din aceeasi sfera de întelesuri: îngândurarea, „taina ce arde înalt în orbita“, nestatornicia sau, dimpotriva, statornicia din spatiul existentei, limpedea sfiala, crepusculul, rostul lucrurilor si rostirea care da un sens lucrurilor ...

Toate aceste simboluri, teme, mituri poetice arata un liric reflexiv, pregatit (si bucuros) sa închida lumea într-o metafora sau într-o definitie care trimite spre o metafora cuprinzatoare, cosmicizanta, construita, as zice, din indeterminari calculate. Iata una, aleasa aproape la întâmplare, din aceste poeme care amesteca existenta (trairea) cu meditatia în jurul marilor mituri lirice: „singuratatea-i cea mai lunga noapte“. În alta parte, însingurarea este „aurie“ si peste tot în natura se simte „Marea prezenta“. O mare prezenta nedefinita într-un peisaj, de regula, agonizant, gravid – cum ar spune Cioran – de simboluri, premonitii, ca în aceste versuri:

„În fala unei istorii de împrumut.

„ – Unde sunt cei care nu mai sunt?“

Întâia ninsoare de început de lume

Acopera ruinele batrânului secol.

Daca va doare adevarul, voi sunteti adevaratul meu nume!“

Autorul acesta ardelean, cu vorba repezita si abundenta în viata de toate zilele, cultiva în versuri murmurul, tacerile elocvente, soapta, freamatul stins, banuiala, umbra, asteptarea, întunericul rodnic... Este, cum zice, „îmbolnavit de sfiala“ si crede, cum iarasi zice de mai multe ori, în „duhul tacerii“. Este un poet al înserarilor si, mai putin, al diminetilor clare si înalte. Starea lui de spirit predilecta este „înfrigurarea“ în fata misterului, stare specific blagiana, repet. „Înfrigurarea“ si „însingurarea“ într-un peisaj scaldat, totusi, de miracolul luminii. În clipe de extaz (clipe rare) asculta lucrarea „ruginii“, adica a mortii, si aspira la „dreapta vedere“. Ce poate sa însemne aceasta formula luata, parca, dintr-un text teologic? Dreapta vedere nu poate fi în cazul poeziei decât buna asezare fata de lucruri, atitudinea favorabila fata de ceea ce cei vechi numeau sufletul naturii. O atitudine de participare vigilenta, o neliniste activa, care de cele mai multe ori se transforma într-o melancolie îngaduitoare si curioasa. Cineva numea melancolia o neliniste stilizata. Mi se pare o definitie ce se potriveste sentimentului fundamental din poemele acestui ardelean care cauta rani divine si se hraneste cu himerele unei singuratati productive. Aleg o nuanta din aceasta mitologie a înserarilor si singuratatii:

„Însigurarea-i

O rana divina.

Cântecul începe

Când nu-l mai poti

termina“.

O „Glossa“ ne avertizeaza ca acest poet discret al fosnetului si al însingurarii trece, uneori, prin crize de negare a lumii scaldate de miracolul luminii. El anunta atunci ca sparge „simetriile minunii“. Încearca, dar cuvintele lui blânde îndulcesc violenta si gestul lui se pierde într-o reverie luminoasa:

„Eu am spart simetria minunii.

Recunosc chipul pe care-l detest si amân.

Sunt însasi înfrigurarea.

Nu voi afla nimic în întomnarea lumii.

Ceata va fi o raspântie. Ceata se istoveste

Odata cu toate fapturile lumii. Si prefacerile ei.

Într-o amiaza salbatica, o petala salbatica

Va înflori o lumina salbatica.
Sunt însasi înfrigurarea.

Nu voi afla nimic în întomnarea lumii.

Calauzit dupa mirosul de ceara

Nemarginit e locul umbrei tale.“

Ce idee putem trage vazând urmarile acestui act de rebeliune în lumea semnelor, simbolurilor, miturilor calme si profunde? Putem trage mai multe concluzii, una mi se pare însa esentiala: într-o lume care îsi distruge sistematic si cu o mare pofta simetriile, armoniile, miturile, Viorel Sâmpetrean ramâne fidel acestor valori si, într-o poezie de tip reflexiv, duce mai departe dialogul cu lumea din jur, convins ca miracolul exista si ca lucrurile nu si-au pierdut de tot lumina initiala. Un poet fin, un poet al nuantelor si, cum am zis, al unei stilizate melancolii.

---