Sari la conținut

Chipul si vocea Poetului

articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19
» cultura cultura literara » Texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Nu putine dintre fotografiile, atâtea câte sunt, ale lui Eminescu, ale unor membri ai familiei poetului ori cele care imortalizeaza imagini de la Ipotesti îl au ca autor pe acelasi fotograf. Unul care, de altfel, a pus bazele acestei profesii în Botosaniul secolului al XIX-lea. Este vorba de Jean Bielig.

De origine germana, tatal sau fusese si el un pasionat fotograf, stabilit pe la 1850 în Bucuresti. Ambii lui fii – Jean si Otto – i-au mostenit talentul si pasiunea, devenind adevarati profesionisti. Ei aveau sa-si deschida ateliere foto, primul la Botosani, iar celalalt la Braila. Artist autentic, fotograful botosanean a intrat în mitologia locului. Din pacate, arhivele publice sau particulare au pastrat o mica parte din ceea ce am putea numi, într-adevar, tinând cont si de vremea în care s-a produs, opera sa, document inestimabil privind o epoca si o lume tot mai îndepartate, mai ales daca avem în vedere marile revolutii si cuceriri pe care le-au cunoscut de atunci si pâna astazi tehnologia si, implicit, cultura imaginii.

În 1909, când se împlineau 20 de ani de la moartea Poetului, un magistrat din Galati, Cornel Botez, publica monografia „Omagiu lui Eminescu“. Pentru a ilustra cartea, Botez a apelat la un bun prieten al sau, Grigore Goilav, fost coleg cu Eminescu la Gimnaziul din Cernauti, publicist, traducator si un neobosit animator al vietii culturale botosanene. Dupa câte stiu, corespondenta dintre cei doi, prilejuita de editarea volumului amintit, s-ar afla în fondul de manuscrise al Bibliotecii „V.A.Urechia“ din Galati. Fapt este ca pentru ilustrarea cartii lui Botez, prietenul sau Grigore Goilav a apelat la Jean Bielig. Astfel, acesta a imortalizat pe hârtie fotografica biserica si casa Eminovicilor din Ipotesti, mormântul parintilor poetului si cei doi tei pe care îi sadise chiar Eminescu lânga vechea clopotnita. Tot atunci Bielig a fotografiat si statuia poetului, amplasata în fata Scolii primare „Marchian“, monument ce fusese dezvelit la un an de la marea trecere a celui care scrisese unul dintre cele mai tulburatoare versuri ce s-au scris vreodata în vechea si „neclintita limba“ româna: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata...“ S-au mai putut valorifica doua clisee cu imagini luate la festivitatea de la inaugurarea bustului lui Eminescu din Dumbraveni, unde, cum se stie, tânarul Gheorghe Eminovici fusese adus din Bucovina de catre boierul Jean Mustata, pe mosia pe care o arendase de la marele proprietar Bals. Jean Bielig a vrut sa înregistreze pe pelicula si casa în care a locuit sora lui Eminescu, Harieta, dar imobilul – dupa pacatosul obicei al pamântului – fusese demolat. Cu privire la acea „casuta a suferintei“, Grigore Goilav îi scria, în 1909, lui Cornel Botez: „În curtea caselor lui Boldur nu mai este casa în care ar fi sezut Eminescu. A fost fotograful (Jean Bielig – n.mea) si a cercetat si împrejur, chiar si eu am cautat sa vad, dar nu se vad decât niste atenanse modernizate, o sura si un grajd“.

Povestea ultimei fotografii a lui Eminescu

Mai important e ca lui Bielig îi datoram ultima fotografie a lui Eminescu, dintre cele patru pe care le avem. Primele trei sunt: cea binecunoscuta, executata la Praga, când poetul avea 19 ani; a doua cuprinsa în albumul „Junimii“, datând din 1880 si semnata de fotograful Duschek; a treia datorata lui Nestor Heck despre care se crede ca a fost facuta în 1884-1885. Cercetarile profesorului I.D. Marin, autorul studiului „Eminescu la Ipotesti“, au relevat ca fotografia a patra si ultima a fost executata în octombrie 1887, deci cu ceva mai mult de un an si jumatate înainte de moartea poetului. Conform altor surse, ea ar data din 1888. I.D. Marin scrie ca în acea toamna „un grup de elevi de la Liceul «Matei Basarab» din Bucuresti, condusi de un oarecare Motoc, obtinuse aprobarea poetului de a forma o societate cu numele «M.Eminescu»“. Tot atunci, Motoc i-a cerut lui Eminescu si o fotografie, cu intentia de a deschide noi liste de subscriptii. A primit fotografia, fara a-i mai trimite însa vreodata bani colectati prin subsciptii. Daca elevul Motoc – despre care dupa aceea nu s-a mai stiut nimic – nu i-ar fi cerut-o, posteritatea lui Eminescu ar fi fost lipsita de chipul crepuscular al poetului. E suficient sa recitim inegalabilul portret, intitulat „Masca lui Eminescu“, cu care G. Calinescu îsi încheie la fel de inegalabila monografie, pentru a ne da seama cât de importanta este fotografia pe care ne-a lasat-o Jean Bielig si cât de importanta s-a putut dovedi initiativa unui ilustru necunoscut! Nicolae Iorga spunea ca oamenii mari se nasc în case mici. Istoria ne arata nu o data ca marile fapte sunt rodul gândului inspirat, iluminat al unor anonimi. Ca si eroismul. Adevaratii eroi sunt anonimi. Statuile se înalta de cele mai multe ori pe fapta si pe oasele lor. Tocmai de aceea ar trebui ca ele sa nu fie niciodata darâmate. Demolarea unei statui este un viol al istoriei si memoriei colective. Dar sa revin la Cartea lui Calinescu:

„Privesc chipurile lui Mihai Eminescu, însiruite dinainte-mi: acela astral si pletos din tinerete, cel usor subtiat de gânduri si de o înfrigurare sentimentala, de la 30 de ani, fata placida si adipoasa, cu ochi împânziti de o ceata alburie, în ciuda unui zâmbet copilaros si somnolent, din epoca întâiei caderi, masca
nietzscheeana, în sfârsit, din ultimii ani, pustiita, surpata ca un crater stins, cu ochii înfundati si statuti. Privindu-le, omul cel adevarat pare sa rasufle aievea.

Eminescu era un român de tip carpatin, dintre aceia care, traind în preajma muntilor, mai cu seama în Ardeal si Moldova-de-Sus, sub greaua coroana habsburgica, cresc mai vânjosi si mai aprigi si arata pentru încercarile de smulgere a lor din pamântul strabun lungi radacini fioroase, asemenea acelora ce apele curgatoare descopera în malurile cu copaci batrâni. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiratie pentru sine, ci numai pentru poporul din care facea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ“.

Eminescu, cel fizic si cel moral deopotriva, învie parca în aceasta proiectie calinesciana ce a fost posibila si datorita faptului ca dinaintea congenialului biograf si portretist s-au „însiruit“ cele patru fotografii ale poetului, ultima iesita din atelierul batrânului profesionist al imaginii din Botosaniul de acum un veac si peste doua decenii. Într-o clipa cât o eternitate, Bielig l-a fixat nemteste de sub patrafirul negru al miraculosului sau aparat pe Eminescu si ne-a lasat mostenire „chipul sau lunar si amar zâmbitor“. Îmi place sa cred ca a fost constient ca astfel traia atunci o clipa astrala a destinului sau...



Cât despre vocea Poetului nu ne-o putem decât imagina, desigur ajutati de marturiile contemporanilor sai, în primul rând ale celor de la Junimea. Una, extrem de pretioasa, o gasim în memoriile Elenei Vacarescu. Ea povesteste, la un moment dat, ce i-a relatat Carmen Sylva despre o vizita pe care i-a facut-o Mihai Eminescu.
„Mi-am dat seama – rememoreaza augusta gazda a poetului, ea însasi poeta – ca din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceasca de ceai pe care i-am servit-o eu însami a fost singurul lucru ce i-a facut placere – ceva ce semana cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare“. Regina îsi amintea ca Eminescu „avea vocea ragusita, dar duioasa, ca a turturelelor spre toamna“.

Regina muritoare si poetul zeu

De la memorialistii „Junimii“ aflam ca Eminescu avea o voce profunda si o dictie perfecta. Lecturile sale în cadrul veselei societati din Casa cu ferestre luminate a lui Vasile Pogor impuneau respect si chemau la reflectie. Când admitea sa citeasca din scrierile sale, pretindea atentie maxima. S-a întâmplat ca, din cauza excesivei veselii si înclinatii catre anecdota (la „Junimea“, cum se stie, „anecdota primeaza“), sa paraseasca iritat adunarea. Intolerant cu frivolitatea, fie ea si a zeilor, Eminescu putea admite doar entuziasmul grav. Asa cum s-a întâmplat în seara zilei de 5 iunie 1883, – iata, tocmai au trecut de atunci 125 de ani! – când, la a 20-a aniversare a Junimii, a citit „Doina“, poem pe care ar fi trebuit sa-l rosteasca la ceremonia de dezvelire a statuii ecvestre a lui Stefan cel Mare din fata Palatului Domnesc din Iasi. Nu a participat însa la inaugurarea monumentului, desi se deplasase de la Bucuresti la Iasi (si) în acest scop, cel mai probabil scârbit de turnura politicianista pe care o luase evenimentul. Despre ce s-a petrecut seara la Junimea, povesteste Jacob Negruzzi în „Amintirile“ sale: „Efectul acestor versuri („Doina“ – n.mea), care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce se compuneau cu ocazia acelei stralucite serbari (dezvelirea statuii – n.mea), fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, careia nu-i placea sa-si manifeste entuziasmul (fata de productiile prezentate – n.mea), pentru întâia data de 20 de ani de când exista societatea, un tunet de aplausuri izbucni la sfârsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri prezenti îmbratisara pe poet“.

Cu tot vizionarismul lor, acei corifei si ctitori ai culturii românesti moderne, care „îl îmbratisara pe poet“, nu-si puteau închipui ca peste o suta si vreo zece-douazeci de ani, niste cominternisti mutanti, propovaduitori si profitori ai unei noi ideologii globalizante – aflata într-o simetrie frapanta cu cea a internationalismului proletar – si anume „corectitudinea politica“, ambele având, în fond, aceeasi sorginte, se vor grabi sa-si marturiseasca „rusinea“ ca în literatura noastra exista „Doina“, care exprima o multimilenara „durere de neam“ (cu expresia lui Petru Cretia). Insolenta lor este intolerabila, dar si explicabila: blestemul lui Eminescu din zguduitorul poem incrimnat de noii cominternisti nu e atât unul împotriva cotropitorilor straini, cât îi vizeaza tocmai pe ei, pe
„cominternistii“ de ieri, de azi si dintotdeauna autohtoni. „Cozile de topor“, tradatorii si apatrizii se vor simti mereu demascati si aruncati ciorilor de Eminescu.

Din pacate pentru ei si din fericire pentru noi, sunt prea mici pentru un razboi atât de mare. O explicatie ne ofera Nicolae Steinhardt: „Fenomenul Eminescu: perfecta identitate dintre poet si neamul sau. Eminescu a facut din istoria românilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevarului istoric autoritate si prestigiu de mit“.