Recomandari de carte
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura literara »
Autor:
****Zadie Smith, Despre frumusete, traducere de Alina Scurtu, Editura Leda, 2008Familia Belsey e liberala, atee si dezbinata; familia Kipps e conservatoare, crestina si aparent unita. Howard Belsey e dusmanul de moarte al lui Monty Kipps. Terenul rivalitatii lor: mediul universitar; motivul disputei: opera lui Rembrandt. Howard e un londonez care locuieste si preda în America, într-o universitate de pe Coasta de Est. E însurat cu Kiki, o femeie de culoare, iar cei trei copii ai lor se simt orice, africani, poeti stradali sau crestini conservatori, mai putin americani middle class. Monty Kipps si sotia sa, Carlene, ambii de culoare, vin din familii caraibe care au imigrat, cândva, în Marea Britanie. Monty e un profesor londonez cu un impecabil accent britanic chemat sa predea, un an, în America, în acceeasi universitate de pe Coasta de Est. O universitate prea mica pentru Howard si Monty; o universitate în care se rasfrânge o lume întreaga, multiculturala, pestrita si suspendata într-o realitate paralela, care arata cam asa: „Baietasul punk cu unghiile vopsite în negru, indianca cu ochii disproportionati, ca ai unui personaj al lui Disney, si alta fata, care nu parea sa aiba mai mult de paisprezece ani, cu o cale ferata pusa pe dinti. Apoi, raspânditi prin sala: nas mare, urechi mici, obez, cu cârje, parul rosu ca rugina, scaun cu rotile, un metru optzeci si cinci, fusta scurta, sâni ascutiti, iPod-ul înca deschis, anorexica cu puf pe obraji, papion, înca un papion, fotbalist celebru, baiat alb cu codite, unghii lungi ca de gospodina din New Jersey, deja chel, colanti cu dungi – erau atât de multi, ca Smith nu putea închide usa fara sa striveasca vreunul“. Adunarea care da pe dinafara e tipica pentru romanele lui Zadie Smith; nici ea nu poate închide usa cartii fara sa striveasca vreun personaj, vreo ramificatie a unui expozeu, vreo idee esentiala, de aceea romanele sale curg la infinit. Sunt mai mult decât declaratii politice, decât fresce sociale, sunt eseuri despre lumea care a generat-o si a format-o pe Zadie Smith. Ea însasi vine dintr-o familie londoneza mixta, cu o mama jamaicana, ea însasi a debutat pe când studia la Cambridge si a petrecut un an cu o bursa la Harvard. Fiecare roman al lui Smith (acesta este al treilea) e un discurs pe temele clasa sociala, politica, rasa, multiculturalism. „Despre frumusete“ asaza temele într-o universitate americana cu pretentii, aduce fata în fata deja traditionalele familii rivale, cu principii opuse, si leaga totul printr-un stil ironic, flexibil, discursiv. Naratorul are un ochi plastic pentru descrierea aparentelor si un cinism patrunzator pentru detectarea si rascolirea spatiilor cavernoase din spatele lor. S-a spus despre acest roman ca ar fi un eseu atât de avântat si de cuprinzator, încât nici un personaj nu se naste, în urma travaliului, viu. Nu cred ca e o observatie justa; „Despre frumusete“ ramâne, dincolo de orice, un roman facut din drame si personaje, din intrigi si bârfe, din excelente descrieri si dialoguri. Peste tot sunt trairi umane, defecte umane, slabiciuni si caderi ale omului. O umanitate asa de bogata, încât risti sa nu mai vezi copacii din cauza padurii. (Catalin Sturza) ****Paul Celan, Trandafirul nimanui. Die NiemandsroseEST-Samuel Tastet Éditeur, 2007, traducere din germana de Nora Iuga.Dumnezeu a murit: un Nietzsche i-a parafat certificatul de deces. Pe la colturile metafizicii, zvonul provoca rumoare de cel putin doua secole. Era însa nevoie de cuvânt rostit, depus în limbaj, pentru ca inconsistenta de substanta a unei intuitii sa intre, solidificându-se, în realitate. Dupa ce a încheiat conturile cu Dumnezeu, aruncându-l în parasire pe linia moarta, cuvântul din limbaj logic-articulat si-a asumat cu aplomb puterea de a nimici. A venit atunci rândul lumii organizate sa fie supusa distrugerii sub forma imediata a razboiului, în care s-a ucis pornind de la discurs. Prin limbaj. Prin cuvânt. La fel ca acmeistul anarhic Ossip Mandelstam, caruia îi este dedicata culegerea de versuri „Trandafirul nimanui“ (aparuta în 1963, la Frankfurt-pe-Main), Paul Celan scrie poezie si trece prin seductiile filosofiei germane. Doi marginali fiind (unul, evreu-polonez; celalalt, evreu-bucovinean), aleg ca mijloc de exprimare alta limba decât cea materna. Iar idiomul în care ar trebui sa vehiculeze idei si sensuri raspândeste împrejur aburi de chin, transformând poezia lumeasca într-un horcait. Limba destinata teoretic creatiei se constata a fi practic limba mortii: rusa lagarului stalinist, respectiv germana furnizoare de Shoah. Celan sesizeaza ca limbajul devine periculos, pe masura ce gaseste ragaz articulator. Predicatia înseamna succesiune coerenta, în consecinta careia mesajul tradus facil, propaga realitatea de temut. Recurge atunci la un soi de predica, obligând limbajul sa fie înainte de toate poetic-oracular, iar sensul sa fie absorbit intuitiv. Cele patru sectiuni ale „Trandafirului nimanui“ ascund dezamagiri mai întunecate decât abisul si mai crunte decât cel mai terifiant apocalips. Mâini / degete carbonizate se întind, ochii sunt orbi, „lebada-corb“ pluteste de rau augur, pamântul negru înghite disperare si rani, un popor se ridica negru la cer, lumina e neagra, jos, si totusi, un boboc înfloreste, însa accentul de speranta n-are noima. Reperul autoritatii supreme, Dumnezeu, vechi sau nou, cum va fi el, este un „caliciu bisexuat“ nelocuibil, o insinuare într-un peisaj în cea mai mare parte gri-calcinat. Mântuirea a fugit de la post, tocmai când era mai necesara, în locul ei a ramas cantitatea „nimicului“: „În migdala – ce sta în migdala? / Nimicul. / Nimicul sta în migdala. / Sta si sta. // În nimic – cine sta? Regele. / Sta regele, regele. / Sta si sta.“ („Mandorla“). Trandafirul îsi sparge bobocul pentru a aduna „sângele omului“, asa cum pentru crestini colectase cândva „sângele Omului“: „Cu nume si seminte, / cu nume, scufundate / în toate / potirele, umplute cu / sângele tau regesc, omule, – în toate / potirele marelui trandafir- / ghetou, din care ne privesti nemuritor de / atâtea morti ucise / pe cararile diminetii.“ („Încoronat afara“).Mecanismul poetic al lui Celan vâra în stare de dezagregare cuvintele, pastreaza o baza notionala, apoi supliciaza componentele: combina prefixe, forteaza metateze, lipeste-dezlipeste, „mesteca“-“amesteca“, schimba valori morfologice: „Când, / când înfloresc, când, / când înfloresc lorescînflo, / lorescînflo, da rozele / de septembrie? / / [...] Când, cândcând / cântcând, da cânt, – / frate / orbit, frate / stins, citesti / astea aici, astea: / Dis- / parate-: când / înfloreste, cândul, / deundele, încotroul si ce / Si cine / se ne- si re- si pre- si întru sine / traieste, sunetul ei, Tellus, la / auzul lui vizionar zornaind / urechea sufletului, / sunetul / axei adânc / în zdrobirea / locuintei noastre stea rotunda? Caci totusi / se misca în sensul inimii.“ („Huhediblu – Lorescînflo“).Ceea ce se citeste în traducerea cuvânt pe cuvânt, inspirata ca metoda, a Norei Iuga este o ne-poezie, un turbion de vocabule dintr-o nelume, un „lalait de patriah“ (v. „Tübingen Ianuar“), obscur, sensibil paradoxal si coplesitor. De la zona de limita a limbajului, nu doar „Pierdutul era Nepierdut“, ci si Poezia-Nepoezie. Aneantizata rational, „Poezia“ se asaneaza prin trecerea în registrul de „Nepoezie“: cuvântul se îmbogateste formal cu un prefix care iradiaza în negativ; în acest timp, conceptul se extinde, umbra lui atingând de acum compusul plurifunctional arta-incantatie-filosofie. Nepoezia nu este Poezie, e mai mult decât atât, Suprapoezie. (Cristina Balinte)***Will Self,
Cum traiesc mortiitraducere de Alexandra ColibanEditura Humanitas Fiction, 2007Will Self e, nu doar în „Cum traiesc mortii“, un campion al cinismului si al psihologiei. Self n-a fost genul de copil destept si cuminte care si-ar fi pus viata în pericol ca sa salveze lumea. Dimpotriva, judecând dupa biografia sa oficiala, ar fi facut tot ce-i statea în putere s-o distruga, si pe el însusi împreuna cu ea. Se ardea cu tigari si se taia cu cutitul, dar asta a durat doar pâna când a descoperit drogurile. Poate ca biografia e doar un instrument de marketing, sau o cravata bine asortata la croiala romanelor, însa viata de dupa moarte pe care si-o imagineaza Self nu va va dezamagi. E cel putin la fel de rea ca si viata anterioara, de pe pamânt, si e bântuita de toate greselile, obsesiile si mizeriile ei. Fantomele se învârt printre picioarele celor vii, zdrobite de amintirile vechilor vieti si împovarate de sarcinile vietii celei noi – la fel de plicticoase ca si cele de dinainte. Romanul e o zvârcolire continua, un razboi cu întreaga lume si cultura pop, torent de invective si puroaie în spatele carora s-ar putea ascunde câteva adevaruri oneste.Unde intra utopia marxista? Razboiul rece, revolutia sexuala, flower power – tineretea nebuna a defunctei eroine londoneze, sub spectrele lui Marx. În plus, chiar si mortii au sindicatul lor. Pentru o varianta mai romantica si mai soft a vietii de apoi, încercati „Un loc placut si numai al lor“ – un roman fantastic al lui Peter Beagle, aparut la Editura Polirom, în 2004. O carte scrisa pe când Beagle avea doar 19 ani si trecea, probabil, drept un adolescent american pacifist si linistit. (Catalin Sturza)
Legendã:
***** capodoperã
**** foarte bunã
*** bunã
** mediocrã
* proastã
ø gunoi
Punctajele reprezintã calificãri relative, limitate la cadrul unui gen, si nu rendez-vous-uri transgenerice. Un thriller de patru stele nu este, desigur, acelasi lucru cu o istorie literarã de patru stele.