Anne Michaels. Viata de dupa moarte
articol aparut in Cultura, nr. 178 din 2008-06-19» cultura cultura literara »
Autor: RODICA GRIGORE
Un roman a carui actiune e plasata în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial si care, mai mult decât atât, prezinta prigoana la care au fost supusi evreii în aceasta epoca poate sa para sau chiar sa fie tezist, politizat si partizan. Si ar avea, din aceste motive, dar, fara îndoiala, si din altele, oarecum înrudite, mari sanse de esec. Cu toate acestea, cartea lui Anne Michaels „Imagini fugare“ (1997) reprezinta o veritabila reusita. Nu pentru ca a fost distinsa cu numeroase premii literare, daca e sa amintim aici doar Orange Prize for Fiction sau Guardian Fiction Award, nici pentru ca, în scurt timp, romanul a fost ecranizat, iar pelicula a fost si ea premiata la Festivalul de Film de la Roma. Si nici macar pentru ca ar fi, ca în atâtea alte cazuri, o carte despre Holocaust. Caci, scriind despre anii razboiului din Polonia, despre ororile si suferintele oamenilor, scriitoarea canadiana reuseste, pe de o parte, sa nu uite nici o clipa transanta afirmatie a lui Adorno, dupa parerea caruia „A mai scrie poezie dupa Auschwitz e o barbarie“, dar, pe de alta parte, s-o contrazica la tot pasul. Nu la nivel declarativ, ci pur si simplu spunând o poveste si vorbind tocmai despre acele lucruri pe care, în majoritatea covârsitoare a cazurilor, autorii care s-au inspirat din epoca anilor '40 au ales sa le ignore. În spatiul memorieiComparata, uneori, cu Saul Bellow, iar alteori cu Michael Ondaatje sau Margaret Atwood – cel putin daca avem în vedere contextul literaturii canadiene contemporane, privit în general – Anne Michaels construieste, în „Imagini fugare“, o schema narativa aparent simpla, dar care depaseste, prin semnificatii si realizare artistica, asteptarile initiale ale cititorului. Influentata în mod evident de volumele sale anterioare de poezie, „The Weight of Oranges“ (1986) si „Miner's Pond“ (1991), autoarea are curajul de a scrie un roman liric – dar nu sentimentalizat, sensibil – dar nu edulcorat, simbolic – dar, din nou, nu conventional, precum si capacitatea de a demonstra pâna la capat ca întoarcerea la resursele de expresivitate, uneori (sau partial) uitate, ale limbajului sunt, poate, singurele lucruri în stare sa salveze fiinta umana si sa-i aline suferinta în multe din situatiile limita pe care viata i le pune în fata. În mare, cartea este povestea vietii lui Jakob Beer, un baietel polonez de origine evreiasca, a carui familie este ucisa fara mila de soldatii nazisti chiar în fata sa si care, pentru a supravietui, se retrage într-o padure din apropierea oraselului Biskupin. Descoperit, dupa câteva zile, de cercetatorul grec Athos Roussos si salvat de acesta, Jakob va ajunge pe o insula din Grecia, iar mai târziu, în Canada, unde protectorul sau primise un post la Universitatea din Toronto.Partea a doua a „Imaginilor fugare“ este centrata pe actiunile lui Ben, tânar profesor fascinat de personalitatea lui Jakob, dupa ani de zile de la evenimentele relatate la începutul cartii. Încercând sa înteleaga dimensiunea tragediei care i-a marcat familia (parintii sai fiind supravietuitori ai lagarelor naziste), Ben va descoperi jurnalul pe care Jakob îl începuse cu putina vreme înainte de moarte si care are darul de a clarifica multe aspecte ale trecutului. Desigur, cartea poate fi privita, daca avem în vedere exclusiv prima parte, ca un roman de formare, prezentând nu doar dureroasa initiere a lui Jakob în tainele vietii, ci si complicatul proces prin care el va ajunge sa se împace atât cu trecutul sau personal, cât si cu cel istoric si sa-si dea seama ca, pe lânga suferinta si sentimentul culpabilitatii, de la generatiile anterioare omul poate mosteni si capacitatea de a ierta, de a întelege, nu, însa, si de a uita. Tocmai de aceea, transformarea lui Jakob nu este deloc întâmplatoare, la fel cum nici descoperirea vocatiei sale artistice si volumele de versuri pe care le va publica nu sunt detalii lipsite de importanta. „Imagini fugare“ devine, astfel, pe neasteptate, un roman ce abordeaza câteva probleme esentiale ale deceniilor care au urmat marii conflagratii mondiale: memoria, istoria, posibilitatea unei renasteri reale. Nu întâmplator, Athos Roussos e pasionat de geologie si îi povesteste tânarului sau prieten amanunte legate de trecutul îndepartat al planetei si al speciei umane: în felul acesta, Jakob învata treptat ca, la fel ca în cazul oricarei istorii, si trecutul sau personal poate cunoaste diverse interpretari si, mai ales, ca e nevoie de un efort constient si pe deplin asumat pentru a putea sa se împace cu el, neuitând, însa, nimic din ceea ce nu trebuie uitat. Romanul lui Anne Michaels devine, astfel, o veritabila meditatie, comparabila cu unele dintre cele mai bune pagini ale lui Michael Ondaatje, imaginile cartii de fata construind, treptat, în jurul cititorului, un adevarat spatiu ce functioneaza, întotdeauna, dupa propriile sale legi si reguli: ale memoriei si afectivitatii, înrudite, oarecum, cu proustiana memorie involuntara.„Only Connect“Fara sa treaca sub tacere ororile razboiului si suferintele inimaginabile din lagarele de concentrare naziste, romanciera pune, însa, accentul de baza al cartii sale în alta parte, si anume pe efortul supravietuitorilor de a merge mai departe, de a lua viata de la capat, chiar daca, în anumite momente, acest lucru pare imposibil. Pe încercarea, uneori disperata, a acestor oameni de a-si demonstra ca viata de dupa exista. Viata de dupa moarte. „Imagini fugare“ este, asadar, nu o carte despre reconstruirea edificiilor distruse, si nici macar despre restaurarea trecutului istoric, si el distorsionat grav de actiunile propagandei naziste, ci mai cu seama despre cum se vad toate acestea din punctul de vedere al unui copil a carui inima e zdrobita pe neasteptate si al carui întreg univers e aruncat în aer. De aici si strategia folosita de autoare, si anume un veritabil exercitiu de cunoastere poetica a lumii, un tip de cunoastere pe care Anne Michaels însasi l-a teoretizat, deosebindu-l de cunoasterea obisnuita si comparând raportul stabilit între acestea cu acela dintre istorie si memorie. Caci, daca în cadrul istoriei (deci, al cunoasterii) evenimentele, pur si simplu, au loc, cunoasterea poetica este legata de sensurile multiple pe care le da memoria personala faptelor petrecute. Versurile lui Jakob vor depune o inedita marturie ca asa stau lucrurile, personajul însusi exprimându-si, la un moment dat, opiniile într-un mod asemanator cu convingerile lui Anne Michaels. Acelasi sens îl au, în fond, si cele doua prezente feminine din viata protagonistului, Alex, prima lui sotie, cea care, nereusind sa-l salveze, îl paraseste, si Michaela, cea alaturi de care va gasi nu uitarea, ci asteptata împacare cu trecutul si cu sine însusi. Partea a doua a romanului, aducând si schimbarea perspectivei narative, mizeaza pe conventia manuscrisului gasit – aici, jurnalul lui Jakob – pe care Ben îl citeste pentru a reusi sa înteleaga ceea ce ramasese, pentru el, o enigma vreme de ani de zile, si anume seninatatea cu care parintii lui, amândoi supravietuitori ai prigoanei, priveau existenta si capacitatea lor de a trai intens fiecare clipa de bucurie. Se dezvaluie, astfel, si marea arta a lui Anne Michaels, cea care stie sa trateze pe deplin convingator tema trecutului, fie el personal sau istoric, dar si legatura permanenta dintre trecut si prezent. În plus, „Imagini fugare“ reprezinta si încercarea scriitoarei de a pune în fata cititorilor atenti la nuante o serie de întrebari care au constituit, secole de-a rândul, preocuparea majora a studiilor stiintifice sau teologice: se afla universul nostru cu adevarat exclusiv sub semnul ordinii? Nu cumva e guvernat, macar din când în când, si tocmai în momentele esentiale, de haos? Iar în acest context, evenimentele ce marcheaza viata oamenilor mai sunt o chestiune de alegere deliberata sau una ce tine exclusiv de hazard? Anne Michaels tinde, asadar, a-i da, subtextual, dreptate lui E.M. Forster si a-si asuma cunoscutul îndemn literar al acestuia „Only Connect“. Dar si de a-i da o replica, în cheie proprie, într-un atât de agitat sfârsit de secol si de mileniu, afirmând cu hotarâre ca, dincolo de legaturile între fenomene, determinante ramân, totusi, cele între oameni, care pot, sau ar putea, cel putin câteodata, sa fie mai durabile chiar decât cele dintre carti. Pentru ca nu cumva sa uitam sa traim cu adevarat.